Stiu, sunt probleme mult mai complexe si complicate in lumea in care traim; probleme mult mai importante decat rugby-ul.

Dar, in aceasta „lume, nebuna, nebuna, nebuna” care, parca, pe zi ce trece, devine din ce in ce mai nebuna, trebuie sa ne pastram pasiunile, simtindu-le si traindu-le cu bucuriile si tristetile lor.

Si se intampla ca rugby-ul sa fie una dintre ele.

Nu este usor sa scrii despe evolutia selectionatei noastre U20 la turneul World Trophy desfasurat la Bucuresti.

Imi imaginez, insa, ca este infinit mai greu pentru jucatori si antrenori sa incerce sa analizeze cele patru meciuri ale echipei noastre.

In acest context, nu stiu cum poate fi caracterizata evoluția selectionatei noastre U20 fara a atinge ranile deschise ale rugby-ului romanesc.

Cum trebuie privita participarea echipei noastre la acest turneu?

Cu intelegerea si acceptarea unui esec care era, parca, de mult anuntat?

Cu o resemnare obosita exprimata sub semnul „atata putem”?

Criticand, cu sau fara patima, cu sau fara masura?

Exista, desigur, diferite puncte de vedere, unghiuri de abordare diferite si perspective diferite prin prisma carora poate fi evaluata participarea echipei noastre la acest turneu.

Eu imi permit sa incep cu urmatoarele observatii:

In primul rand, trebuie subliniat faptul ca echipa noastra nu s-a calificat la acest turneu, participarea sa fiind posibila, prin invitatie, datorita calitatii Romaniei de tara organizatoare a competitiei.  A fost un gest binevoitor al World Rugby pentru a rasplati eforturile organizatorice si pentru a oferi, in acelasi timp,  selectionatei tarii gazda sansa de a participa la un turneu de anvergura, intalnind echipe puternice pe care nu ar fi avut, altfel, ocazia de a le infrunta.

Dupa cum a declarat, intr-o maniera foarte deschisa, Danie de Villiers, antrenorul echipei, inainte de inceperea turneului:„Sapte echipe s-au calificat, noi, practic, nu am fi avut nicio sansa sa fim aici”.

In al doilea rand, s-a observat, in mod clar, ca echipa nationala U20 nu apartine acestei grupe valorice  – World Rugby U20 Trophy  – aflandu-se, la ora actuala, departe, foarte departe de nivelul cerut de o asemenea competitie.

Dupa cum se stie, echipa noastra a facut parte din aceeasi grupa cu Namibia, Samoa si Hong Kong, jucand apoi cu selectionata Canadei pentru locurile 7-8.

Samoa era socotita cea mai dificila adversara, urmata de Namibia si Hong Kong, Samoa calificandu-se, de altfel, in finala turneului, impreuna cu Fiji.

Rezultatele se cunosc: 26-55 cu Namibia, 17-31 cu Samoa, 33-56.cu Hong Kong, 14-71 cu Canada.

213 puncte si 28 eseuri primite, 90 puncte si 12 eseuri marcate.

Nu am considerat si nu consider statistica drept supremul instrument de evaluare al performantei sportive; dar, in cazul de fata, datele statistice de mai sus constituie un indicator relevant care arata nivelul extrem, extrem de scazut la care s-a prezentat echipa noastra.

Atunci cand, intr-o competitie de nivel international, primesti 55 de puncte in meciul cu Namibia, 56 de puncte in cel cu Hong Kong, si 71 de puncte in meciul cu selectionata Canadei, cuvintele par a fi de prisos.

Si totusi, sa privim si dincolo de statistici:

Am urmarit meciurile cu Namibia, Hong Kong si Canada (nu si pe cel cu Samoa), iar echipa noastra mi s-a parut ca o echipa de incepatori amatori aruncata intr-un turneu de profesionisti, in care, pur si simplu, nu a facut fata, fiind surclasata de adversari.

Au fost momente in timpul acestor meciuri in care am avut impresia ca echipa noastra era un partener de antrenament cu care adversarii executau si repetau schemele de joc pentru viitoarele lor partide.

Am vazut o echipa nationala de juniori dezorientata, dezorganizata, nesigura, lipsita de repere solide, devenind din ce in ce mai fragila, vulnerabila si resemnata pe masura trecerii minutelor; o echipa coplesita de propriile limite pe care le descoperea aproape in fiecare faza de joc, dovedindu-se neputincioasa si incapabila sa reactioneze, intr-o maniera energica si eficienta, in fata situatiilor de joc create de adversari; o echipa incapabila sa controleze si sa domine jocul si care nu a dat, absolut nicio clipa, impresia, ca poate castiga meciul respectiv.

Cand ne gandim ca, in aprilie, la Campionatul European, echipa noastra a pierdut in fata Olandei cu 38-40, iar acum a primit 56 de puncte si 7 eseuri in meciul cu  selectionata Hong Kong –  doua selectionate care, cu tot respectul cuvenit, nu au fost niciodata o forta in rugby-ul mondial, – atunci dimensiunea crizei rugby-ului juvenil capata proportii dramatice.

Nu am posibilitatea de a urmari meciurile din competitiile interne de juniori, prin urmare, nu pot emite pareri despre calitatea acestor competitii.

Dar, prin definitie, o echipa nationala  oglindeste calitatea  si nivelul competitiilor interne, cuprinzand in randurile sale, pe cei mai buni jucatori din campionatul intern. Din acest punct de vedere, imaginea produsa de echipa nationala U20 nu este incurajatoare si nu are darul de a ne da mari sperante pentru viitorul apropiat.

Cele mai dureroase si intristatoare aspecte ale evolutiei echipei noastre le-au constituit, dupa parerea mea, urmatoarele:

• Saracia mijloacelor tehnice de exprimare in teren, o saracie amplificata de neputinta de a executa corect procedeele de baza ale jocului de rugby (pase, placaje, lovituri de picior).
• Un joc lipsit total de creativitate, de coeziune, rigoare si orientare in teren, proiectat pe fundalul cenusiu al unei acute absente a unui elementar simt al jocului colectiv.
• Inexistenta capacitatii defensive.
  • Cand incasezi 213 puncte si 28 de eseuri in patru meciuri, iar in trei dintre ele primesti 55, 56 si, respectiv, 71 de puncte, este limpede faptul ca sistemul defensiv a lipsit cu desavarsire.

In asemenea conditii, nu se mai poate vorbi de tactica, deoarece fara mijloace tehnice de baza, fara coeziune si simt colectiv, nu se poate construi si executa in teren nici cel mai simplu plan tactic.

Dupa cum, din aceleasi cauze enumerate mai sus, nu cred ca se poate identifica un stil de joc al Nationalei de juniori.

Daca a existat, totusi, o palida intentie in aceasta directie, atunci stilul de joc a fost un stil previzibil, lent, lipsit de viteza, static, si, prin urmare, usor de contracarat de adversari.

In general, cand am avut posesia balonului, jocul nostru s-a bazat pe incercari individuale de patrundere in forta, fara o sustinere colectiva adecvata.

Cand in jocul unei echipe de rugby, indiferent de varsta jucatorilor, abunda actiunile individuale, intamplatoare, confuze, actiuni care reprezinta singurul instrument ofensiv aflat la indemana jucatorilor, acesta este un semn care arata saracia mijloacelor de exprimare in teren si incapacitatea de a inchega un joc colectiv.

In turneul de la Bucuresti, echipa nationala U20 a esuat, ca o nava in continua deriva, pe ultimul loc al competitiei,  departe, foarte departe de celelalte participante, dezamagindu-si suporterii in multe privinte:

Calitatea executiei a fost submediocra, incepand cu lentoarea si nesiguranta paselor si terminand cu placajale ratate si imprecizia loviturilor de picior.

Jucatorii nostri au fost complet depasiti in privinta vitezei de executie, iar loviturile de picior au fost trimise, de cele mai multe ori, la intamplare.

Rostul unei lovituri de picior de urmarire, bine executate, este de a pune in dificultate fundasul sau aripile echipei adverse in momentul receptionarii balonului, incercand, in acelasi timp, crearea unui moment de presiune asupra defensivei. Ori, in majoritatea cazurilor, loviturile de picior ale echipei noastre, nu au avut, nici pe departe, efectul scontat.

De cele mai multe ori, au fost lansate la intamplare, fara ca ele sa fie urmarite de jucatorii nostri, oferind adversarilor ocazia de a lansa contraatacuri rapide. Cel putin in meciul cu Namibia,  au fost faze in care namibienii au lansat contraatacuri, absolut nestingheriti, incercarile de placaj ale jucatorilor nostri petrecandu-se cand adversarul purtator al balonului se afla, deja, aproape de „22”-ul nostru.

Sa fim realisti, lucizi si obiectivi in evaluarea comportarii echipei noastre in acest turneu:

Sa nu ne amagim cu ideea ca ne-am fi batut singuri in vreunul din aceste patru meciuri.

Am fost invinsi, in mod clar, de adversari care ne-au fost superiori pe toate planurile: fizic, tactic, tehnic, viteza de executie.

Infrangerile echipei noastre nu se datoreaza unei zile slabe; ci faptului ca  nu a reusit sa se ridice, in planul manierei de joc, la nivelul minim cerut de o asemenea competitie.

In orice domeniu, una dintre conditiile progresului este aceea de a invata de la cei mai buni decat tine. Acest adevar este valabil si in rugby.

Sunt de acord ca este foarte util ca juniorii nostri sa joace cu echipe puternice.

Sunt de acord ca si din înfrangeri se poate invata.

Dar, in acelasi timp, juniorii au nevoie sa atinga un anumit nivel de pregatire inainte de a infrunta echipele puternice si a invata din infrangeri „utile”. Ceea ce, dupa parerea mea, nu a fost cazul selectionatei U20.

In acest context, se poate pune intrebarea:

Ce a invatat echipa noastra din infrangerea suferita in fata selectionatei din Hong Kong, un meci in care a primit 56 de puncte si 7 eseuri? Sau din meciul cu echipa Canadei, in care a primit 71 de puncte?

Dar cei care iubesc rugby-ul romanesc, dintr-o sincera pasiune, meritau si merita mult mai mult decat a oferit Nationala U20.

Esecul usturator suferit la turneul World Rugby U20 Trophy nu este doar esecul unei echipe nationale; este esecul unui sistem si al procesului de formare al juniorilor.

Turneul U20 de la Bucuresti a demonstrat nu doar limitele echipei nationale de juniori U20; ci, ceea ce este grav si foarte ingrijorator, a etalat limitele sistemului de rugby juvenil, confirmand – daca mai era nevoie – criza profunda, prelungita si problemele serioase, de fond, structurale, ale rugby-ului juvenil care contiuna sa alunece, de ani de zile, pe toboganul mediocritatii.

Unde se va opri, oare?