Intrebarea de mai sus este inspirata de titlul piesei lui John Osborne si exprima o reactie emotionala generata de evenimentele care au clatinat, din temelii,  rugby-ul romanesc in acest an.

Nu as fi vrut sa se potriveasca cu situatia actuala, dar anul ce se incheie a fost un an de-a dreptul catastrofal pentru rugby-ul nostru.

2018 a fost anul in care rugby-ul romanesc s-a plecat pana la pamant, coplesit sub povara esecurilor suferite atat la nivelul seniorilor cat si la nivelul juniorilor.

A fost un an incarcat cu atatea deceptii si dezamagiri incat este greu sa il privesti altfel decat cu frustrare, tristete, pareri de rau, si cu o adanca nemultumire.

Un an care a confirmat realitatea pe care, poate ca unii nu vroiau, iar altii nu erau pregatiti sa o recunoasca si sa o accepte, in totalitate:

Rugby-ul romanesc se afla in cadere libera, scufundandu-se, din ce in ce mai mult, in mediocritate. O mediocritate care doare foarte tare. Chiar foarte, foarte tare.

Doua sunt evenimentele care au marcat, intr-un mod nefast, acest an:

Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala de anul viitor si comportarea sub orice critica a juniorilor in competitiile internationale.

Dezamagirea si deceptia generate de aceasta situatie imi amintesc de anul 2001, atunci cand echipa nationala a fost invinsa cu 134-0, de catre Anglia, la Londra.

Dezastrul de atunci a consemnat caderea rugby-ului romanesc in subsolul rugby-ului mondial, pecetluind ruptura totala si definitiva a rugby-ului nostru de grupa Tier 1 si asezarea in grupa Tier 2.

Acum, ne-am aflat la un pas de a retrograda in Divizia a treia a rugby-ului mondial.

Infrangerea umilitoare de pe Twickenham, in 2001, si descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala, in 2018, reprezinta doua momente dramatice in istoria rugby-ului nostru.

Aceste momente reprezinta doua reflectii diferite – amandoua, la fel de dureroase – ale aceleasi realitati neguroase, ele avand, insa, aceeasi cauza: colapsul sistemului intern al rugby-ului romanesc.

Am asistat, mai ales in ultimii ani, la un declin constant, caracterizat de o criza profunda a valorilor reale si la o fragilizare continua a structurilor interne ale rugby-ului nostru, criza care a atins cota maxima in acest an.

 

 

Descalificarea echipei nationale

Echipa nationala a fost descalificata de la Cupa Mondiala de anul viitor ca urmare a unei grave greseli comise in curtea noastra, cu mana noastra.

A fost un knock-out pe care ni l-am aplicat singuri.

Imi permit sa trag aceasta concluzie dupa citirea celor doua rapoarte prezentate pe site-ul World Rugby:

 

–            Raportul Comitetului de Litigii, condus de Sir James Dingemans, datat 10 mai, 2018.

–            Raportul Comitetului de Apel, condus de Christopher Quinlan , datat 1 iunie, 2018.

Ambele rapoarte contin explicatii amanuntite, clare, logice, coerente.

 

Explicatii pe care, din pacate, nu le-am gasit, prezentate la fel de detaliat ca in documentele celor doua Comitete, in niciunul din comunicatele Federatiei noastre pe care am avut ocazia sa le citesc.

 

Greseala inadmisibila comisa in privinta evaluarii eligibilitatii lui Sione Faka’osilea confirma starea de deriva a rugby-ului romanesc.

 

Si nu cred ca este cazul sa ne consideram victime ale marilor puteri rugbystice care vor sa ii pedepseasca, cu orice pret, pe cei mici.

.

Dupa parerea mea, World Rugby nu ne-a nedreptatit deloc, a cercetat, a constatat si a scos in evidenta greseala comisa si, drept urmare, nu a facut altceva decat sa aplice, cu strictete, regulamentul.

 

In ceea ce ne priveste, ar trebui sa avem curajul si taria de caracter sa ne recunoastem greselile si sa le asumam.

 

Cum este posibil ca adversarii nostri – in acest caz, Federatia Rusa de Rugby – sa cunoasca mai bine decat noi situatia unui jucator care trebuia sa imbrace tricoul echipei nationale a Romaniei?

 

Sigur ca trebuie mers inainte, dar lipsa de transparenta in explicarea cauzelor care au dus la aceasta eroare capitala lasa un gust amar in randurile suporterilor rugby-ului romanesc.

Sfarsitul anului a adus in prim plan si chestiunea numirii unui nou  antrenor la carma echipei nationale, dupa plecarea domnului Howells.

De curand, mai precis in luna septembrie,  Federatia l-a angajat pe domnul Thomas Lievremont ca antrenor al echipei nationale.

Dupa trei meciuri – victoria impotriva Portugaliei si infrangerile in fata Statelor Unite si Uruguay-ului – Federatia a denuntat, in mod unilateral, contractul cu antrenorul francez.

Impresia mea este ca o asemenea situatie amplifica criza actuala si intareste sentimentul de confuzie care pare a domina rugby-ul nostru.

Nu cunosc motivele care au dus la demiterea antrenorului francez.

Comunicatul Federatiei este destul de laconic, indicand faptul ca Thomas Lievermont si colegul sau Olivier Rieg nu si-au respectat mai multe clauze contractuale, ceea ce a dus la neindeplinirea obiectivelor de performanta stabilite de comun acord cu Federatia.

Nu este clar care au fost obiectivele respective, dar se pare ca au fost legate de rezultatele meciurilor din luna noiembrie.

A fost, oare, decizia Federatiei determinata de faptul ca Romania a fost invinsa de Statele Unite (38-5) si, pentru prima data, de Uruguay (27-20)?

A fost, oare, obligativitatea victoriei in cele trei meciuri din luna noiembrie – cu Portugalia, SUA si Uruguay – conditia principala a mentinerii domnului Lievremont la carma Nationalei? Au constituit primele trei meciuri principalul criteriu de evaluare a noului antrenor?

Repet, nu cunosc amanuntele care au determinat demiterea antrenorului francez, dar decizia este surprinzatoare avand in vedere ca in luna septembrie, Federatia anunta ca domnul Lievremont va sta pana dupa Cupa Mondiala din 2023.

Acum, Federatia impreuna cu World Rugby, incearca sa gaseasca un alt antrenor strain care sa preia echipa nationala.

Aceasta instabilitate dovedita prin demiterea domnului Lievremont creeaza o situatie generala neclara, nesigura si confuza si care nu prea are darul de genera un sentiment de incredere  in randurile viitorilor candidati .  Ramane de vazut cine vor fi acest candidati.

In acelasi timp, atentie!

Numirea unui antrenor strain la carma echipei nationale nu rezolva problemele de fond ale rugby-ul romanesc. Niciun antrenor, indiferent cat de valoros este, nu poate, in conditiile actuale, sa faca minuni in rugby-ul romanesc. Pentru ca, in ultima instanta, echipa nationala reprezinta nivelul competitiilor interne, iar din acest punct de vedere situatia rugby-ului nostru este extrem de dificila, mai ales la nivelul juniorilor.

O echipa nationala nu poate progresa fara existenta unor baze solide si a unui sistem capabil sa formeze jucatori si antrenori de valoare, in special, la nivelul juniorilor.

Prin urmare, o echipa nationala nu poate exista si nu se poate mentine, in sferele inalte ale rugby-ului mondial, fara a beneficia de un sistem intern construit pe o fundatie solida.

Am citit ca obiectivul principal – declarat la numirea domnului Lievremont – era acela de a avea o echipa competitiva la Cupa Mondiala din 2023 (considerand ca ne vom califica); un obiectiv legitim si normal avand in vedere traditia rugbystica a tarii noastre.

Ma astept ca acest obiectiv sa fie preluat si de viitorul antrenor al Nationalei.

Dupa cum ma astept sa se stabileasca obiective si in privinta echipelor de juniori.

Pentru ca fara juniori de valoare, cum am putea forma o echipa nationala de seniori competitiva?

Daca am ajuns in situatia in care suntem acum, inseamna ca strategiile aplicate in ultimii ani nu au functionat. Atunci, daca s-a constat ca nu au dat rezultate, ele trebuie revizuite (dar nu pe ici pe colo) si schimbate in mod radical.

Nu avem nevoie de schimbari cosmetice, ci de solutii solide.

Desigur, echipa nationala are nevoie de un antrenor strain de valoare.

Ramane de vazut daca si in ce masura aceasta dorinta se va concretiza.

Juniorii – un abis marcat de lipsa performantelor

Alaturi de numirea unui antrenor care sa conduca Nationala, cred ca rugby-ul romanesc are nevoie de o reevaluare amanuntita, competenta, a situatiei juniorilor, si de stabilirea unei strategii viabile care sa permita implementarea eficienta a unui program solid de dezvoltare a rugby-ului juvenil. Aceasta presupune punerea pe picioare a unui sistem serios si eficient de formare a antrenorilor si jucatorilor la nivelul juniorilor.

Cred ca Federatia are datoria sa prezinte o strategie clara, incluzand mecanismele de implementare, in practica, a masurilor capabile sa scoata din impas rugby-ul juvenil.

In ultimii ani s-a creat, in sectorul juniorilor, un imens abis marcat de lipsa acuta, totala, a performantelor la nivel international, ceea ce reflecta erodarea fundamentelor rugby-ului romanesc.

Comportarea trista, presarata cu esecuri usturatoare, a selectionatei U-20, mai intai la Campionatul European unde a pierdut in fata Olandei, apoi la turneul World Rugby Trophy de la Bucuresti, confirmata de recenta infrangere in fata juniorilor spanioli, cu 70-6, a aratat ca sistemul rugby-ului juvenil nu se mai sprijina nici macar pe picioare de lut.

Saracia mijloacelor de exprimare – tehnice si tactice –  ale selectionatei U-20 a fost atat de evidenta in meciurile turneului de la Bucuresti, incat echipa noastra a parut a fi doar un slab partener de antrenament pentru celelalte echipe participante.

Atunci cand, intr-o competitie de nivel international, asa cum a fost turneul de la Bucuresti, primesti 55 de puncte in meciul cu Namibia, 56 de puncte in cel cu Hong Kong, si 71 de puncte in meciul cu selectionata Canadei, iar in meciul cu selectionata Spaniei (faptul ca a fost un meci de pregatire nu poate constitui o scuza), primesti 70 de puncte, cuvintele par a fi de prisos.

In acest context marcat de continue deceptii, am observat tendinta de a cauta aspecte pozitive in infrangeri.

Am mai scris si cu alte ocazii: trebuie sa avem intelepciunea de a invata din infrangeri.

Dar, sunt infrangeri si infrangeri.

Infrangeri la doar cateva puncte diferenta in care greseli individuale sau colective,  tactica nepotrivita si lipsa de concentrare in momente-cheie sunt factori care pot duce la pierderea unui meci pe muchie de cutit. Acestea sunt infrangerile din care se poate invata.

In schimb, infrangerile in care diferenta de scor este de 50-60 de puncte si incasezi 10 sau 11 eseuri intr-un meci, nu cred ca pot servi de invatatura. Faptul ca echipa a pierdut, in serie, toate aceste meciuri demonstreaza faptul ca lacunele erau mult prea mari pentru a putea fi corectate de la meci la meci.

Asadar, sa nu ne facem un obicei din a extrage pozitivul din infrangeri din care nu se poate invata nimic, sa ne ferim a aluneca in clisee si sabloane, evitand sa recunoastem, cu responsabilitate, onestitate si luciditate, problemele de fond ale rugby-ului nostru.

Daca alegem calea cliseelor si a sabloanelor, nu facem altceva decat sa ne furam caciula singuri.

Ce a invatat echipa noastra din infrangerea suferita in fata selectionatei din Hong Kong, un meci in care a primit 56 de puncte si 7 eseuri? Sau din meciul cu echipa Canadei in care a primit 71 de puncte si 11 eseuri? Sau din recentul meci de pregatire cu Spania in care a primit 70 de puncte si 10 eseuri?

Un raspuns sablon pare a fi: „jucatorii invata sa ia decizii in momentele de presiune”.

Ma indoiesc ca jucatorii au invatat sa ia decizii sub presiune in asemenea meciuri; pentru daca ar fi invatat, echipa nu ar fi incasat 56, 70 si  71 de puncte.

Sa nu ne imbatam cu apa rece considerand ca aceste infrangeri au fost determinate de o temporara criza de forma. Este vorba de o criza mult mai profunda, o criza a sistemului si a structurilor interne.

Sa privim adevarul in fata si sa nu cautam sa indulcim amaraciunea infrangerilor punand intrebari comode care sa ceara raspunsuri comode, evitand sa abordam, in mod direct si fara menajamente, problemele de fond ale rugby-ului nostru.

Sa avem puterea si taria de caracter si sa evaluam situatia cu realism, luciditate, buna credinta, si exigenta.

Situatia rugby-ului romanesc pare sa se fi degradat intr-o asemenea masura, atingand un nivel atat de scazut, incat va fi extrem, extrem de greu sa isi revina.

Rugby-ul romanesc trece printr-un moment teribil de dificil si este normal ca in momentele dificile intreaga comunitate a rugby-ului romanesc sa fie unita.

Dar a fi unit nu inseamna a evita dezbateri transparente si coerente; nu inseamna a ignora critica civilizata si diferenta de opinii; nu inseamna a evita sa spui lucrurilor pe nume atunci cand lucrurile nu merg bine. Si nu inseamna a evita recunoasterea erorilor si asumarea responsabilitatilor .

Nu este vorba de a lansa o vanatoare de vrajitoare si nici de dorinta de a asista la „executii” publice. Este vorba, pur si simplu, de a accepta si admite greselile, atunci cand ele se intampla, de a asuma responsabilitatile legate de aceste greseli.

Si daca privim in viitor, sa recunoastem ca rugby-ul romanesc are nevoie de solutii concrete care sa produca rezultate eficiente, pe teren, si nu pe hartie.

Inainte de a incheia as vrea sa subliniez urmatoarele:

In primul rand:

Dupa parerea mea, progresul real al rugby-ului romanesc trebuie definit si masurat prin mijloace si nu prin scopuri si obiective.

Oricine are dreptul sa propuna scopuri generoase si sa stabileasca obiective ambitioase si indraznete.

Nu este nimic rau in aceasta atitudine. Sigur ca dorim sa avem o echipa competitiva la Cupa Mondiala din 2023 (daca ne vom califica). Dupa cum ne dorim sa avem si echipe de juniori competitive la nivel international.

Intrebare care se pune, insa, este: Avem, oare, mijloacele necesare pentru a atinge obiectivele propuse?

In al doilea rand:

In procesul de reconstructie pe care il asteptam sa inceapa ( si speram ca va incepe), sa nu acceptam superficialitatea si mediocritatea, pentru ca daca le acceptam vom continua sa fim superficiali si mediocri.

Si nu aceasta este calea pe care trebuie sa o urmeze rugby-ul romanesc pentru a progresa.