Cand isi facea aparitia in tribunele stadioanelor bucurestene, parea un personaj descins dintr-o alta epoca.
De fiecare data cand il vedeam la meciurile de rugby, era imbracat la costum, purtand cravata, palarie tare, de fetru, tinand in mana o umbrela lunga, neagra, cu maner de piele, pe care o folosea, probabil, si ca baston.
Silueta dreapta, tinuta impecabila, eleganța – innascuta si nu facuta – il aratau purtandu-si senectutea cu o distinctie naturala, creand o prezenta aparte in tribunele unui teren de sport.
Ori de cate ori il intalneam, aparitia sa imi aducea aminte de John Gielgud, marele actor englez.
Statea linistit in tribune urmarind cu atentie meciul, iar ochii vioi si privirea agera ii confereau o expresie tinereasca in ciuda anilor pe care ii purta pe umeri.
In acea perioada, care devenea din ce in ce mai cenusie si inchisa, mi se parea ca prezenta sa la un simplu meci de rugby raspandea parfumul nostalgic al unei lumi trecute, lumea de dinainte de razboi, cu luminile si umbrele sale, cand totul era altfel. Chiar si rugby-ul…
Se vedea ca ii facea placere sa vina la meciurile de rugby; il insotea, probabil, aceeasi placere cu care urmarea, cu multi ani in urma, in perioada dinainte de razboi, intalnirile de pe terenurile „Federatiei”, la Sosea.
Revenind in prezent, imi amintesc de un meci international disputat – pe la sfarsitul anilor ’70 sau inceputul anilor ’80 – pe stadionul de rugby al clubului Steaua, in Ghencea.
La plecare, la capatul aleii care ducea la iesirea din stadion, erau cateva masini negre ale unor ambasade straine.
Intamplarea a facut ca el sa incetineasca pasul, parand a se opri, pentru cateva clipe, langa o asemenea masina, lasand impresia ca ar astepta sa i se deschida portiera.
Nu era nimic nepotrivit si nefiresc in aceasta scena.
Lumea se scurgea incet catre iesire, pe langa si prin fata lui si atunci am auzit in spatele meu doi spectatori vorbind „…uite la diplomatul asta, cred ca e englez…”.
Nu, nu era nici diplomat, nici englez.
Era regizorul Jean Georgescu.
Era un domn.