YTitlul articolului este inspirat de „Lumina palida a durerii”, filmul regizat de Iulian Mihu, si pe care l-am vazut in anii studentiei mele, pe la inceputul anilor ’80.
Mi-am ingaduit sa folosesc aceasta metafora pentru intensitatea dramatica pe care o degaja, socotind ca poate focaliza –si transmite mai departe – framantarile, frustrarile, dezamagirile si emotiile generate de situatia actuala a rugby-ului romanesc.
O lumina palida se stravede printre norii cenusii, apasatori care acopera rugby-ul romanesc, invaluindu-i ranile si durerile provocate de ceea ce pare a fi – cel putin pentru moment – o ineluctabila afundare in mediocritate.
Nu caut accente ieftine, dramatice, dar, pur si simplu, aceasta este imaginea pe care – dupa parerea mea – o reflecta, in momentul de fata, rugby-ul romanesc.
Trista infrangerea in fata Spaniei!
Si mai trista, victoria chinuita obtinuta in fata Rusiei!
La Madrid, echipa noastra a pierdut, 18-21, primind trei eseuri si marcand doua.
Inteleg din comentariile generale ca echipa noastra a comis multe greseli. Posibil, nu am urmarit partida, am vazut doar „highlights”, asa incat nu imi permit sa comentez meciul.
Am vazut, insa, faza in care Fernando Lopez, pilier-ul spaniol, a fost mai sprinten decat „uvertura” noastra, marcand un eseu decisiv.
Am vazut cum, la cel de-al doilea eseu spaniol, placajele ratate i-au creat un culoar liber lui Alvar Gimeno care a marcat, nestingherit, la centru.
Am vazut si eseul inscris de Ionut Dumitru, la capatul unei inteligente lovituri de urmarire.
Am mai scris si cu alte prilejuri, orice meci al echipei nationale trebuie analizat si evaluat in contextul situatiei generale a rugby-ului romanesc.
Am citit comentariul Federatiei care anunta ca echipa nationala a pierdut la Madrid, dar a obtinut bonus-ul defensiv.
Respect efortul jucatorilor si al antrenorilor nostri, dar nu cred ca este momentul sa scoatem in evidenta bonusul defensiv obtinut in meciul cu Spania si sa-l privim, cumva, ca pe o (mica) realizare.
Sa nu ne amagim incercand sa indulcim amareala esecului, cautand aspecte pozitive intr-o infrangere care a confirmat criza profunda a rugby-ului nostru.
Bonusul defensiv nu ofera nicio satisfactie si nu indeparteaza amaraciunea care domneste in rugby-ul nostru.
Dupa cum nici bonusul ofensiv obtinut in fata Germaniei nu inseamna prea mult.
Sa nu cautam sa mutam atentia de la analizarea problemelor de fond, cautand sa prezentam bonusuri defensive sau ofensive – precum cele obtinute in meciurile cu Spania si Germania – ca aspecte pozitive dupa evolutii mediocre.
Asta ar insemna sa evitam sa privim realitatea in fata si sa adoptam politica strutului cu capul ascuns in nisip.
Se poate spune ca la Madrid am pierdut la un scor foarte strans, in fata unui adversar pe care, in trecut, il invingeam intr-o maniera comfortabila. Realitatea este ca, in anii din urma, rugby-ul spaniol a gasit solutii sa progreseze, in vreme ce rugby-ul nostru a regresat in mod continuu.
Sa notam ca, recent, in turneul de rugby in 7 de la Vancouver, Spania a reusit sa invinga Noua Zeelanda, 26-24! S-ar putea ca acest rezultat sa reprezinte doar o pura intamplare. Foarte posibil.
Dar faptul ca echipa de rugby in 7 participa la circuitul mondial (actualmente aflandu-se pe locul 11) alaturi de cele mai bune formatii ale lumii, arata progresul de ansamblu al rugby-ului spaniol.
Revenind in lumea rugby-ului in 15, la Botosani, meciul Romania-Rusia a constituit un spectacol mediocru intre doua echipe mediocre.
Diferenta este ca Rusia se pregateste pentru a participa la Cupa Mondiala, in timp ce echipa noastra… Personal, nu imi este clar pentru ce se pregateste echipa noastra.
Adevarat, participarea Rusiei a fost facilitata de (auto)descalificarile Spaniei si Romaniei, in conditiile de-acum bine cunoscute, dar aceasta este o alta problema care nu constituie subiectul articolului de fata.
In meciul din nordul Moldovei, echipa noastra, care a marcat un singur eseu, a avut noroc, in timp ce rusii au avut ghinion, ei inscriind patru eseuri, ratand, insa, toate transformarile, ultima chiar dintr-o pozitie favorabila.
In aceasta partida slaba, mediocra, rusii au aratat o inclinare mult mai accentuata – in comparatie cu echipa noastra – catre spiritul jocului de rugby, etaland o viteza de executie superioara, incercand, cel putin, sa execute un joc deschis si etaland o surprinzatoare varietate in cateva faze de atac, varietate pe care nu am regasit-o in tabara noastra. Ca nu au izbutit prea multe, aceasta este problema lor, noi trebuie sa ne facem griji pentru problemele noastre.
Intentiile au fost generoase, dar echipa Rusiei ramane, deocamdata, o echipa neslefuita, rudimentara pe alocuri, aflata – ca si echipa noastra – departe, foarte departe de elita mondiala.
De cealalta parte, „Stejarii” nostri au etalat un joc lent, steril, previzibil si usor de contracarat de catre adversari; un joc lipsit de inspiratie, creativitate, acuratete si, mai ales, eficienta.
Un joc de ansamblu caracterizat de neputinta de a construi faze coerente si lipsit, in totalitate, de forta de penetrare capabila sa strapunga defensiva adversa.
Selectionata noastra a parut o echipa fara repere, fara o riguroasa organizare colectiva in teren, fara energia necesara pentru a exercita si mentine sub presiune adversarul, incapabila sa isi impuna tactica si autoritatea in joc, zbatandu-se intr-o continua stare de mediocritate, parand a fi resemnata, parca, cu propriile ei limite si propria ei neputinta.
Nu scriu aceste randuri pentru a denigra, in vreun fel, echipa nationala.
Sunt „Stejarii” nostri, ii respectam si ii sustinem, si la bine si la greu, dar aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa recunoastem realitatea care doare foarte tare, situatia extrem de dificila a echipei nationale, in particular, si a rugby-ului nostru, in general.
Si as vrea sa fiu foarte clar:
Aici nu este vorba de jucatori si antrenori, ci de sistem si de structurile acestui sistem.
Nu este vina jucatorilor si antrenorilor, nu ei sunt responsabili pentru colapsul actual.
Jucatorii si antrenorii incearca sa isi faca datoria in aceasta situatie delicata si, in acelasi timp, imposibila pentru ei.
Evolutia slaba a echipei nationale este rezultatul declinului, degradarii treptate a rugby-ului romanesc si al dezagregarii structurilor interne, ea reprezentand reflectia dezolanta a imaginii naufragiului de ansamblu al rugby-ului nostru.
Echipa nationala supravietuieste de la meci la meci, cautand sa limiteze, in functie de adversar si atat cat ii sta in puteri, rezultate umilitoare.
Inteleg din declaratiile oficiale, ca intentia este de a reconstrui echipa nationala.
Intentia este legitima si laudabila, dar parerea mea este ca, la ora actuala, nu echipa nationala constituie problema cruciala a rugby-ului romanesc.
Nici Steve Hansen, antrenorul Noii Zeelande, nu ar putea face nimic daca (prin absurd) ar veni sa conduca echipa noastra.
Problema este mult mai profunda decat infrangerea suferita in fata Spaniei si victoria chinuita obtinuta in fata Rusiei, rana este mult mai adanca decat sangerarea mandriei Nationalei.
Problema este ca fundatiile rugby-ului romanesc nu se mai sprijina nici macar pe picioare de lut, parand a se fi prabusit cu totul.
Rugby-ul romanesc continua sa alunece pe toboganul mediocritatii catre subsolul rugby-ul mondial si intrebarea este: unde se va opri, oare?
Si, daca ne-am propus sa reconstruim:
Care este planul acestei reconstructii? Care sunt resursele si mijloacele prin care se va realiza aceasta reconstructie?
Se vehiculeaza ideea ca aceasta editie a Rugby Championship marcheaza startul reconstructiei echipei nationale in vederea calificarii la Cupa Mondiala din 2023.
Cat de realista este aceasta idee?
Sigur ca, in urma dezastrului generat de auto-eliminarea de la Cupa Mondiala din Japonia, ideea calificarii la Cupa Mondial din 2023 trebuia sa fie adusa in atentia publicului.
Primul pas – numirea si demiterea rapida a lui Thomas Lievremont – a fost un pas stramb, decizia indepartarii antrenorului francez nefiind explicata, cu claritate, nici pana acum.
Arata, oare, aceste meciuri – cu Georgia, Germania, Spania si Rusia – ca a inceput, intr-adevar, un real proces de reconstructie al echipei nationale?
Daca vrem sa (ne) convingem ca acesta este inceputul procesului de reconstructie, atunci ne imbatam cu apa rece si ne amagim singuri.
Ca sa rezolvam o problema trebuie sa determinam, mai intai, cauzele.
Inainte de a incepe un veritabil proces de reconstructie, ar trebui sa ne intrebam:
De ce am ajuns in aceasta situatie deplorabila?
Care sunt cauzele care au impins rugby-ul nostru atat de jos, pana in subsolul rugby-ului mondial?
Daca a existat o strategie, atunci este limpede ca aceasta strategie a esuat in mod lamentabil.
Si mai departe:
Suntem, oare, capabili sa incepem acest proces de reconstructie direct cu echipa nationala, cand ne gandim la evolutiile slabe si foarte slabe ale juniorilor nostri, confirmate de evolutia dezastruoasa a selectionatei de juniori U20 in turneul de anul trecut de la Bucuresti?
Este usor sa declaram startul procesului de reconstructie. Dar nu de declarații si discursuri este nevoie in acest moment, ci de strategii veritabile si planuri clare.
Care este programul, planul amanuntit care sta la baza acestui proces? Care este strategia pe termen scurt si pe termen lung (daca asemenea strategii exista, cu adevarat)?
Nu traim in trecut, dar, daca ne gandim la traditie si la locul pe care il ocupam, candva, in ierarhia mondiala, si privim situatia actuala cu luciditate, onestitate si responsabilitate, trebuie sa recunoastem ca rugby-ul romanesc se afla intr-o situatie catastrofala.
Dupa parerea mea, este datoria si responsabilitatea integrala a Federatiei de a raspunde acestor intrebari si de a prezenta comunitatii rugby-ului romanesc programul amanuntit al procesului de reconstructie, nu doar al echipei nationale, ci si al juniorilor, pornind de la (re)constructia fundatiei rugby-ului romanesc.