Am scris articolul de mai jos, in iulie 2008, cand domnul Mircea Rusu a implinit 75 de ani.

Imi face placere sa il public, din nou, cu modificari si adaugiri, acum, cand domnul Mircea Rusu implineste 87 de ani!

 

 

Mircea Rusu a facut parte din exceptionala generatie a anilor ´50-´60 care a deschis rugby-ului nostru portile catre orizonturile largi ale Planetei Ovale. Si nu doar atat! Mircea Rusu a alcatuit, impreuna cu Viorel Morariu si Radu Demian, una dintre cele mai valoroase linii a treia din istoria rugby-ului nostru.

 

Blajul – „Mica Roma”

 

Mircea Rusu s-a nascut la 30 Iulie 1933, la Blaj, un oras care a avut, are si va avea, intotdeauna, o profunda rezonanta istorica pentru romani.

 

Copilaria si-a petrecut-o in „Mica Roma” („si sunt mandru de aceasta”, marturisea domnul Rusu), asa cum era numit Blajul, centru al religiei greco-catolice si al culturii romanesti. A urmat cursurile liceului „Sfantul Vasile cel Mare” la care au studiat mari personalitati, precum episcopii Iuliu Hossu, Vasile Suciu, Alexandru Todea – viitorul cardinal – care i-a fost profesor de religie, Ioan Suciu si profesorul Iuliu Hatieganu, primul decan al Facultatii de Medicina din Cluj.

 

In 1948, cand vremurile de restriste se pravaleau, amenintatoare, asupra Romaniei, copilandrul Mircea Rusu asculta, cu emotie si evlavie, ultimele predici ale episcopului Ioan Suciu rasunand in Catedrala Blajului. Curand, autoritatile comuniste aveau sa desfiinteze biserica greco-catolica, impreuna cu toate bisericile catolice de rit rasaritean, adica unite cu Roma.

 

Episcopii greco-catolici, Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Ioan Ploscaru, Alexandru Rusu,  au fost arestati si intemnitati. Ioan Suciu – „Nelucu” –  va sfarsi in temnita de la Sighet.

 

In 1948, odată cu desființarea bisericii greco-catolice a fost desfiintat si Liceul „Sfantul Vasile cel Mare” (in 1957 ar fi implinit 200 de ani!) , asa incat adolescentul Mircea Rusu a fost nevoit sa se mute la liceul „Horea, Closca si Crisan” din Alba Iulia. In acele timpuri, sportul ocupa un loc important in invatamant constituind o reflectare profunda a dictonului „Men sana in corpore sano”. Atat la Blaj, cat si la Alba-Iulia, profesorii de sport – Emil Tamas desprinzandu-se ca figura cea mai proeminenta – au fost dascalii care au avut o importanta cruciala asupra crearii unei viziuni sanatoase in ceea ce priveste rolul educatiei fizice in formarea personalitatii elevilor

 

La Blaj si la Alba-Iulia, Mircea Rusu a trecut prin aproape toate probele atletice: alergarile, saritura in lungime, aruncarea greutatii, a sulitei si a discului. A urmat baschetul, voleiul si gimnastica. Dupa cum lesne se observa sportul ocupa un rol important in educatia scolarilor de atunci, iar Mircea Rusu nu a facut exceptie de la aceasta regula.

 

Practicand atatea probe atletice a fost, probabil, firesc ca pasiunea adolescentului din Blaj sa devina decatlonul. Atletul sau favorit era americanul Rafer Johnson, care tocmai incepuse sa se afirme la inceputul anilor ‚50 si care avea sa devina vice-campion olimpic la Melbourne, in 1956, si, patru ani mai tarziu, campion olimpic la Roma. Si, nu incape nicio indoiala ca de pe pistele cu zgura ale arenelor din Blaj si Alba-Iulia, din lansarile de sute de ori ale greutatii, sulitei si ale discului, din salilele de gimnastica, din „crucile” inelelor si din rotatiile „giganticei” la bara fixa,  s-a nascut forta temutelor placaje de mai tarziu „semnate” Mircea Rusu.

 

Intalnirea cu rugby-ul

 

Vitregia vremurilor de atunci a facut, insa, ca lupta viitorului mare flanker sa inceapa cu mult inainte de a pasi pe un teren de rugby. Ca multi alti romani, Mircea Rusu a simtit, din plin, in acele timpuri intunecate povara unui sistem represiv care incepuse o prigoana cumplita impotriva propriilor cetateni.

 

Secera si ciocanul ideologiei care a chinuit Romania timp de 45 de ani au lovit si in familia Rusu.

 

In  August 1952, tanarul Mircea Rusu a reusit la examenul de intrare al Facultatii de Mecanica din cadrul Institutului de Cai Ferate din Bucuresti. Intors acasa, bucuria succesului academic s-a destramat printre lacrimile mamei care il anunta ca tatal sau fusese arestat si trimis la Canal.

 

Tatal sau era croitor, iar meseriasul croitor, scolit in atelierele Vienei, devenise „dusman al poporului”.

 

Mircea Rusu a inteles repede ca o familie avand acest stigmat nu putea avea o viata usoara, iar una dintre primele masuri represive a fost eliminarea din scoala a fratelui sau mai mic. Spre norocul sau, studentul Mircea Rusu ramane la Facultate in Bucuresti, trece cu bine primul semestru, dar apoi incep problemele.

 

In anii dictaturii proletariatului, studentii aveau nevoie de o adeverinta de stare materiala, eliberata de Sfatul Popular, pentru a o prezenta la Facultati; pe baza acestei adeverinte studentii capatau camera la camin si cartela de masa. Dar, cum tatal sau era un „dusman al poporului”, Primaria din Blaj a refuzat sa ii elibereze adeverinta necesara. Asa incat, studentul Facultatii de Mecanica a ramas fara camin si cartela de masa.

Cum s-a descurcat?

„Am reusit cumva sa continui studiile fara a cere camin si masa. Solutia era sa dorm cu diferiti colegi, de la diferite camine, unde nu ma depistau drept „clandestin”, si sa mananc la „supliment”. Aceasta situatie a durat cam doi ani, perioada in care a trebuit sa renunt la sport.” – isi aminteste Mircea Rusu.

 

Rugby-ul era inca departe, pasiunea tanarului ardelean fiind atletismul, el urmarind, cu sfintenie, fiecare editie a Internationalelor de Atletism ale Romaniei, desfasurate pe stadionul „Republicii”. Si tot pe acest stadion a avut loc si prima intalnire cu rugby-ul. Pe 24 mai, 1953, aflandu-se la stadion cu colegii sai de facultate, Mircea Rusu a asistat la meciul de rugby Romania-Italia (scor 14-16).

Rugby-ul i-a placut aruncatorului de sulita si greutati, dar lipsa caminului si a cartelei de masa reprezenta o problema majora care il impiedica sa faca si sport.

In iarna lui ´54, colegul sau Ghita, l-a instiintat ca la echipa de rugby a Institutului, mancarea era pe gratis. Pentru tanarul de 20 de ani, fara cartela si mai tot timpul flamand, invitatia era de nerefuzat! Si asa a ajuns Mircea Rusu sa joace la Locomotiva I.C.F, echipa Institutului, antrenata de Telu (nea Tilica) Diamandi.

 

Iar „DOMNUL Telu Diamandi” –superba dovada de respect fata de primul sau antrenor! – l-a aruncat imediat in lupta, intr-un meci cu Petrolul Ploiesti desfasurat pe Parcul Copilului, transmitandu-i o indicatie foarte simpla: „Mircica, iei mingea si o culci dupa linia de poarta.”. Simplu, nu? Iar viitorul flanker al  Nationalei si-a ascultat antrenorul marcand doua eseuri!

 

Trecerea de la Locomotiva la Grivita Rosie

 

Rugby-ul castigase duelul cu atletismul in sufletul si inima tanarului din Blaj, iar Mircea Rusu a continuat sa joace la Locomotiva I.C.F care evolua in Divizia B. Acolo i-a avut colegi, printre altii, pe „Costel Stanescu, Dan Stoenescu, Mircea Manole, Dumitru Zlatoianu, Gherasim, Vizitiu, dar a fost si nea Bombi si marele Ahoe. A fost o perioada de care imi aduc aminte cu placere.” – isi amintea cu nostalgie Mircea Rusu.

 

Influenta cea mai puternica a avut-o, insa, antrenorul Telu Diamandi. „A fost un om-antrenor cu mult bun simt si tact pedagogic, stia sa fie tot timpul vesel. Eu ii pastrez un loc ales in sufletul meu”. Emotionant respectul pe care l-a pastrat un mare jucator primului sau antrenor, DOMNUL Telu Diamandi!

 

Sub indrumarea lui nea Tilica, tanarul din Blaj a progresat cu repeziciune si doar dupa un an el a fost selectionat in lotul de tineret. Acesta a fost momentul in care „am inceput sa cunosc lumea buna a rugby-ului”. Dar si „lumea buna” a inceput sa il cunoasca si asa s-a facut ca Gica Parcalabescu a vrut sa il aduca la Grivita, clubul care domina, in acei ani, rugby-ul romanesc. Telu Diamandi s-a lasat greu, dar, in cele din urma, in 1956, s-a induplecat si studentul de la Facultatea de Mecanica a ajuns la clubul din Parcul Copilului.

 

Debutul sau la Grivita a fost cu emotii si merita sa auzim intamplarea povestita chiar de „impricinat”:  „In primul meu meci pe Parcul Copilului, la intrarea pe stadion, calcand intr-o groapa, am facut o entorsa. Nu spun nimic, joc pana la sfarsit cand se constata rupere de ligamente. Spunand de s-a intamplat am fost intrebat de ce nu am spus. Era sa iau bataie de la nea Gica…am raspuns ca mi-a fost rusine…chiar la primul meci…”

Grivita Rosie 1959: Mircea Rusu, randul de sus, al treilea din dreapta

Mircea Rusu a ramas la Grivita, fiind unul dintre jucatorii de baza pana in 1970, cand s-a mutat la Cluj. In 1957,  absolventul Facultatii de Mecanica a fost repartizat la uzinele Grivita ajungand, astfel, sa lucreze cot la cot cu toti coechipierii sai.

 

Ce a insemnat, pentru Mircea Rusu, perioada Grivita?

 

O profunda experienta umana care s-a intins dincolo de granitele sportului cu balonul oval. „Aici a fost perioada de formare a mea ca jucator, aici am inteles puterea unei echipe, aici am gasit, fara sa exagerez, o familie noua, aici am inteles cat de importanta este adevarata prietenie in acest joc. Colegii mei mai varstnici, nea Gica Parcalabescu, nea Titi Cocor, nea Bombi, nea Milea, nea Gogu Soculescu, Serban, se purtau cu foarte multa prietenie cu cei mai tineri, Cotter, Stoenescu, Mladin, Morariu, Picu, Stanescu. Sau cu cei foarte tineri, Oblemenco, Irimescu, Tibuleac, Wusec, Bostan… Fireste ca nu am reusit sa-i amintesc pe toti cei care au venit dupa mine si care au gasit aceeasi atmosfera placuta. In 1957, august, am fost repatizat ca inginer la Grivita, unde i-am gasit pe toti incadrati, cu seriozitate, in posturile pe care le detineau: Serban, sef de sectie, Cotter, adjunct, Mladin si Stanescu la intretinere,  Morariu, Stoenescu la proiectare. Peste cativa ani, au venit si Teodorescu si Demian…toti ingineri la serviciu intre 7:00 si 3:15, dupa care se pleca la Parcul Copilului.”.

 

Acesta a fost, de altfel, unul dintre secretele fortei echipei grivitene de-a lungul anilor: profunzimea relatiilor umane intre jucatori. Iar cel poreclit Muica, datorita originii sale ardelenesti, a crescut frumos, ca si ceilalti tineri colegi, in sanul acelui colectiv de exceptie al Grivitei.

Si ajungand in acest punct al povestirii domnului Rusu, imi permit sa fac urmatoarea observatie:

 

Privind in retrospectiva, cred ca, dincolo de rezultatele remarcabile obtinute pe teren, un motiv profund al satisfactiilor traite de tinerii de atunci, apartinand unei generatii exceptionale, combinate, peste ani, cu sentimentul de implinire al veteranilor de astazi, se explica prin faptul ca Mircea Rusu si colegii sai erau o intruchipare fidela a rugby-ului amator, si nu o expresie a unui amatorism mascat, fenomen care avea sa isi faca loc, într-o maniera din ce in ce mai agresiva, in sportul romanesc.

 

Pentru rugbystii acelei generatii, implinirile pe plan sportiv se impleteau cu implinirile pe plan profesional.

Domnul Rusu a lucrat, efectiv, in uzina, incepand ca inginer la sectia de intretinere, continuand ca sef al sectiei mecanice, fiind, pana la plecarea la Cluj, seful serviciului C.T.C (Controlul Tehnic de Calitate).

 

In perioada petrecuta la Grivita, Mircea Rusu a cucerit cu echipa sa 8 titluri de campion nationala si un titlu de campion al Europei, in 1964, cand Grivita a invins celebra echipa Mont-de-Marsan a fratilor Boniface, Dauga, Darrouy si Amestoy.

Mircea Rusu la sfarsitul meciului Grivita Rosie-Stade Montois 10-0.

Surâsul unui „gladiator” ostenit, multumit ca si-a facut datoria.

Dupa retragerea lui Viorel Morariu, Mircea Rusu a devenit capitan al echipei, onoare ce o va imparti, la unele meciuri, cu colegul sau de linie, Radu Demian.

 

Béziers – mon amour

 

Un loc aparte in istoria clubului grivitean si in amintirile lui Mircea Rusu, il ocupa relatia cu cluburile franceze si, in special, cu Béziers.

 

Dupa prima finala europeana a cluburilor, pierduta de Grivita in fata celebrei echipe Béziers (3-11), conducatorii campioanei Frantei au invitat formatia feroviara intr-un turneu de trei jocuri, in Decembrie, atunci cand campionatul francez se intrerupea pe perioada Sarbatorilor de iarna. Acest turneu a marcat inceputul unor relatii speciale intre Grivita Rosie si formatiile de club franceze. In anii urmatori, Grivita va intreprinde, in mod regulat, turnee in Franta, intalnind formatii de frunte precum Beziers, Agen, Grenoble, La Voulte.

 

Invitati, de obicei, in preajma Craciunului, grivitenii calatoreau, gratie bunavointei Cailor Ferate Romane, intr-un vagon cu cusete, prevazut cu un salon pentru masa si o mica bucatarie. Turneele efectuate in Franta, in cadrul carora rugbystii romani aveau sansa de a juca impotriva celor mai puternice echipe de club din Franta, au avut o influenta benefica asupra dezvoltarii rugby-ului romanesc. A juca impotriva unora dintre cei mai valorosi jucatori francezi reprezenta, fara indoiala, un stimulent major pentru griviteni.

 

Si astazi, dupa atatia ani, Mircea Rusu isi aminteste cu placere si nostalgie de relatia speciala cladita intre Grivita si Beziers. Turneele intreprinse in Franta in anii ’60, au reprezentat, fara indoiala, o experienta deosebita si nu doar pe plan sportiv.

 

Meciurile disputate in Franta erau intotdeauna indarjite, dar frumoase, terminandu-se cu faimosul „le troisième mi-temps”. Fiecare meci cu Beziers se incheia sub tribuna stadionului Sauclieres, acolo unde a invatat Mircea Rusu cele mai frumoase cantece de petrecere de la flanker-ul François Rondi si de la Paul Dedieu, fundasul lui Beziers si al echipei Frantei.

Mircea Rusu isi aminteste, cu nostalgie si placere, de Pierre Danos, mijlocasul la gramada al echipei Frantei: „Pierre era un jucator (si antrenor) desavarsit, cu multa imaginatie, foarte inteligent, cu o tinuta de domn…se intelegea foarte bine cu Viorel (Morariu)”.

 

S-au legat multe prietenii atunci si Mircea Rusu  nu ii uita nici astazi pe Jean Arnal, Emile Bolzan, Jean Salas, Roger Gensane, Roger Bousquet, prietenii sai de la Beziers, si nici pe adversarii-prieteni de la Agen, Razat, Sitjar, Zani si Lacroix.

 

Prieteniile adevarate, solide, dureaza, indiferent de vremuri, si nimic nu reflecta mai pregnant adevarul acestei afirmatii decat marturisirea domnului Rusu: „Odata, am indraznit sa fac o gluma, spunand ca pun pariu ca, daca voi fi parasutat in  Sudul Frantei doar in slip, in 6 ore ma pot prezenta in frac!”

 

 

Echipa Nationala si linia a treia de”aur”

 

Remarcandu-se in meciurile de campionat, era normal ca tanarul  grivitean sa fie convocat la Nationala.

 

Incepand, in 1958, ca rezerva a lui Emil Dumitrescu, Mircea Rusu a debutat in echipa nationala, in vara anului 1959, intr-un meci castigat impotriva selectionatei R.D.G (scor 38-6).

 

De la acel meci cu est-germanii, Mircea Rusu s-a impus ca titular devenind, impreuna cu colegii sai de generatie, unul dintre fauritorii unei perioade exceptionale a echipei nationale si a rugby-ului romanesc. Afirmarea in arena internationala gratie formidabilelor meciuri impotriva Frantei precum si ascensiunea Grivitei in ierarhia cluburilor europene au constituit doua dintre realizarile de varf ale acestei generatii.

 

Atunci s-a format celebra linie a treia Viorel Morariu- Radu Demian-Mircea Rusu. Un exceptional „trio” care a constituit unul dintre elementele definitorii ale stilului echipei nationale din acei ani.

„Muschetarii” romani: Mircea Rusu-Radu Demian-Viorel Morariu

Eram copil in acele vremuri de glorie ale rugby-ului romanesc, dar pastrez si acum, in memoria afectiva, amintirea vie a doua repere fundamentale: fundasul Alexandru Penciu si linia a treia Viorel Morariu-Radu Demian-Mircea Rusu.

 

Au fost numiti „Cei trei muschetari”.

 

Athos, Porthos si Aramis?

 

Imi ingadui sa adaug acestei „etichete” romantice, o alta, mult mai realista: Viorel Morariu- viteza; Radu Demian-detenta; Mircea Rusu – forta. Ce trasaturi mai potrivite poate caracteriza o linia a treia?

 

Din 1959 si pana in 1967, tanarul din Blaj a fost un titular de baza al echipei Romaniei, participand la majoritatea meciurilor selectionatei noastre si adunand 23 de selectii. Politicul, insa, se amesteca in sport, iar rugby-ul nu a fost ocolit de mania proletara a vigilentei revolutionare.

Domnul Mircea Rusu isi aminteste cum, la sfarsitul anilor ’50, „s-a declansat marea epurare si in rugby, fiind mai mult decat decimare in lotul national. Morariu, fiu de preot, Teofilovici, taica-sau a avut fabrica de ghiata, exploatator, Tibuleac, venit din Basarabia, mie mi s-a transmis ca as fi sportiv in descompunere…nici azi nu inteleg ce inseamna.”

In asemenea circumstante, stigmatul de „dusman al poporului”, purtat de tatal sau, a continuat sa umbreasca cariera de jucator al lui Mircea Rusu; asa se face ca acesta a ratat meciul cu Franta, de la Bayonne, in 1961, fiind anuntat, cu o zi inainte de plecare, ca „nu iesise” viza.

 

Imi permit sa redau – mai ales pentru tinerii de astazi – dialogul de atunci, asa cum a ramas intiparit in amintirile domnului Rusu:

 

„Fiind in cantonament la Gospadaria de Partid de la Baneasa-Snagov,  au inceput sa umble vorbe ca nu ar fi iesit ceva vize. Eu, fiind la prima deplasare in Vest, si stiindu-ma cu tata la Canal, l-am intrebat pe nea Nicu Padureanu daca am viza…si mi-a zis sa il intreb pe nea… cel care era ”inlocuitorul politic”.

-Tovarasu’…sunt in Romania 20 de milioane de romani care nu au vazut Franta si nu au murit., nu o sa mor nici eu daca nu merg. Am viza?

-Tov. Rusu, imi pare rau, nu!

– Mai am un loc in spate la motocicleta…mai este careva…?

-Da, tov. Mateescu.

Si l-am luat si pe Matei si am plecat acasa. Sa nu intrebati de ce nu am intrebat cauza, nu era aceasta intrebare in limba romana atunci,  pentru asa ceva.”

Acesta a fost dialogul intre un jucator selectionat in echipa Romaniei si politrucul de serviciu, reprezentant zelos al noii oranduiri, care se „ocupa” de echipa nationala de rugby.

 

Ultima partida sub tricourile nationalei trebuia sa fie cea disputata cu Franta, la Nantes, in 1967. Mircea Rusu a facut deplasarea cu echipa, dar, in preziua meciului, simtind ca nu se refacuse pe deplin in urma unei intinderi („eram 99% refacut”) Mircea Rusu solicita antrenorilor sa nu joace. „Considerand ca as putea recidiva am renuntat sa joc, mai ales ca atunci inlocuirile se faceau foarte greu”. Desi nu a jucat, Mircea Rusu a participat, totusi, la meci! „Am evoluat ca arbitru de tusa, pe partea pe care Capendeguy a marcat ras cu tusa… de ce nu ai ridicat steagul, mai Mirceo? Pai daca nu a calcat tusa!” Cinstit jucator, cinstit arbitru!

 

Plecarea la Cluj

In 1970, datorita unor probleme familiale, Mircea Rusu este nevoit sa se muta la Cluj, devenind director al Grupului Scolar Material Rulant 16 Februarie si activand, ca jucator, la Agronomia Cluj.

 

Sosit la Cluj, el a sustinut rugby-ul la nivelul juniorilor, raspunzand de campionatul organizat de Ministerul Transporturilor si Telecomunicatiilor (MTTc), meritele sale in sustinerea si dezvoltarea rugby-ului clujean fiind incontestabile.

Impreuna cu Alexandru Stefu, a infiintat sectia de rugby de la scoala sportiva Viitorul Cluj, apoi o sectie de juniori la clubul sportiv scolar Locomotiva, antrenor fiind Titi Deleanu. Dupa o vreme, cele doua cluburi au fuzionat sub numele de Locomotiva Cluj.

 

Mircea Rusu a contribuit la infiintarea echipei Uzinelor „16 Februarie” la care a activat ca jucator pana in 1979, cand, la 46 de ani s-a retras din activitatea competitionala. A ramas, insa, langa echipa scolii pana in 1995, cand s-a pensionat.

 

Prezenta marelui flanker Mircea Rusu, o personalitate deosebita a rugby-ului romanesc, a avut o influenta profunda asupra rugby-ului clujean.

 

Acesta este, de altfel, meritul marilor jucatori:

De a face diferenta  in teren, dar si in afara terenului.

De a produce o rodnica emulatie in randurile celor care ii urmaresc, contribuind, in mod substantial, la procesul de formare al tinerelor caractere.

 

Din vatra rugby-ului de la poalele Feleacului au aparut jucatori de talent: fratii Doja, Oroianu, Copil, Raceanu, Marginean, Horvat, Sauan, Tamas, Tincu, Mot, Sugar.

 

Viorel Morariu, capitanul sau de la echipa nationala si de la Grivita,  l-a caracterizat pe Mircea Rusu cum nu se poate mai bine: „A fost un jucator de o mare eficacitate datorita calitatilor lui de combativitate, curaj, devotament, spirit de echipa, inteligenta in joc, toate aceste calitati fiind sustinute de calitati fizice deosebite. Cred ca el a fost prototipul jucatorului modern din zilele noastre. Si, peste toate acestea, Mircea Rusu a fost un exemplu de fair-play.”

 

Imbratisarea celui mai „dulce” placaj: Mircea Rusu

cu nepotii sai, Lia si Cris (2008).

Imi amintesc ce mi-a raspuns, atunci, in 2008, cand l-am intrebat despre Dumitru Ghiuzelea, unul dintre marii jucatori ai tarii, un adversar pe masura, si, in acelasi timp, unul dintre marii nedreptatiti ai rugby-ului romanesc:

 

„ Mitica Ghiuzelea, nume mare in rugby-ul romanesc, a fost, dupa mine, cea mai puternica aripa din toate timpurile. „Turcul”, cum ii ziceam noi, era aproape imbatabil in „22”. A fost un sufletist s,i cand ataca, parca radea de placere. Eram mandru placandu-l. Totdeauna l-am privit cu admiratie si respect…chiar si cand il vedeam in diferite roluri in filmele de actiune ale lui Nicolaescu. Avea un suflet prea bun, si de aceea, dupa refuzul de a i se acorda viza, parca s-a inchis in el si si-a pierdut placerea de a juca”.

Dupa cum si-a amintit, cu nostalgie, de aleea rugbystilor de pe Soseaua Iancului, din Bucuresti: „Sandu Penciu, cu care ne vedeam cu multa placere si in meci si dupa; era o alee a rugbystilor, Marinescu, Picu mare, Picu Traian,. Sandu Oprea, Sandu Penciu, Aleea Penciulestilor era o placere”!

 

Mircea Rusu a jucat respectand rugby-ul, respectandu-i valorile, respectandu-si coechipierii si adversarii.

 

Respectul nu este un dat, respectul trebuie castigat.

 

Prin comportament si, mai presus de orice, prin valorile la care aderi si prin modul in care alegi sa le susții.

 

La aniversarea domnului Mircea Rusu, imi ingadui sa inchei cu aceste cuvinte:

 

Rugby-ul este o aventura umana. O ascensiune, fizica si morala, deopotrivă.

 

Imi permit sa afirm ca viata si cariera domnului Mircea Rusu s-au impletit, de-a lungul anilor, intr-o asemenea continua aventura si ascensiune.

 

Acolo, in inclestarile si imbratisarile gramezilor, se cern, printr-o „sita” nevazuta, amestecandu-se cu stropii de sudoare, picaturile purtatoare ale unor insemne speciale

– invizibile si ele privirilor suporterilor– insemne care fac, in cele din urma, diferenta intre atleti si caractere.

 

Domnia sa a fost si este un caracter adevarat, „turnat” din cel mai pretios aliaj al bogatiei sufletesti si format in cea mai curata „forja” rugbystica.

 

Mircea Rusu nu a fost doar unul dintre marii jucatori ai acestei tari si un reprezentant de seama al rugby-ului romanesc.

Mircea Rusu face parte din categoria personalitatilor care au marcat istoria rugby-ului romanesc prin forta caracterului si printr-o prezenta care a impus, intotdeauna, respect.

 

In teren si in afara terenului, deopotriva

 

Eugen Cionga

Toronto