Argentina-Nueva Zelanda 25-15 (16-3)

In aceasta zi de 14 noiembrie, lumea rugby-ul ar trebui sa vorbeasca in limba spaniola!

El historico triunfo!

Pentru noi, romanii, traducerea este foarte usoara: triumful istoric!

Pentru prima data in istoria rugby-ului, Argentina a invins Noua Zeelanda. O victorie clara, indiscutabila, fara semne de intrebare, fara indoieli, fara decizii controversate ale arbitrului.

Si nu este momentul sa vorbim despre slabiciunile neo-zeelandezilor, de greselile si erorile lor sau despre lipsa de inspiratie si creativitate in teren. Toate acestea au facut parte din joc, dar aceasta este problema Noii Zeelande si nu a Argentinei.

Sa nu „ciobim” meritele exceptionale ale „Pumelor” in aceasta zi glorioasa pentru rugby-ul argentinian prin a scoate in evidenta slabiciunile All Blacks.

Este momentul sa vorbim despre selectionata Argentinei.

O selectionata care jucase ultimul sau meci-test in urma cu aproape13 luni, sau, mai precis, la 9 octombrie 2019, in cadrul Cupei Mondiale, atunci cand Pumele invinsesera selectionata Statelor Unite cu 47-17, la Kumagaya Stadium.

O selectionata care, in timpul pregatirilor din acest an, a avut jucatori si antrenori care s-au imbolnavit de Covid-19.

O selectionata care si-a parasit tara zbatandu-se –  ca si multe alte tari – in dramatica lupta impotriva virusului teribil care zguduie intreaga lume, pentru a-si continua pregatirile in Australia; acolo unde, dupa doua saptamani de carantina, au putut sa se antreneze, impreuna, dupa multe luni de intrerupere.

O selectionata in cadrul careia – dupa cum declara Mario Ledesma la conferinta de presa- unii dintre jucatori nu si-au vazut familiile timp de patru luni.

Prin urmare, laudele se cuvin selectionatei „Pumelor”!

Acest moment apartine, in intregime, Argentinei si asa trebuie sa fie gravat in istoria rugby-ului.

Aceasta victorie reprezinta  un success extraordinar pentru Los Pumas, pentru rugby-ul argentinian, dar si pentru intreaga natiune.

Privirea lui Pablo Matera

La fiecare meci al „Pumelor” oricine observa, cu usurinta, imensa mandrie a jucatorilor care poarta tricoul tarii lor.

Este o mandrie sincera, autentica insotita de o pasiune la fel de autentica.

O mandrie nepervertita  de gesturi gratuite si artificiale, necautand niciun moment false efecte patriotice, bombastice, ieftine, pentru camerele de luat vederi, pentru politicieni si pentru presa.

Si tocmai aceasta maniera sincera de a-si exprima mandria, vibranta, de a juca pentru tara lor – demonstrata atat in cazul victoriilor cat si al infrangerilor – a facut ca „Pumele” sa castige admiratia si respectul tuturor de-a lungul si de-a latul Planetei Ovale.

Revedeti doua momente ale acestui meci care, dupa parerea mea, simbolizeaza cum nu se poate mai bine, cele spuse mai sus. Amandoua il au in prim plan pe Pablo Matera, capitanul selectionatei Argentinei.

Revedeti dialogul dintre Pablo Matera si arbitrul australian Angus Gardner, cu prilejul fazei din minutul 3, cand, dupa ce Shannon Frizell l-a „mangaiat” pe fata pe Marcos Kremer – gest, de altfel, inadmisibil – Matera a intervenit ferm in apararea coechipierului sau.

Atunci cand arbitrul Gardner i-a indicat lui Matera ca se asteapta din partea lui sa demonstreze „leadership”, capitanul „Pumelor” a raspuns cu fermitate: „Nu pot sa vad cum unul dintre jucatorii mei este palmuit…acesta nu este respect…eu joc pentru tara mea”.

Aceasta a fost atitudinea demna, ferma si plina de mandrie a unui lider, care s-a dovedit capabil sa isi conduca coechipierii in teren.

Al doilea moment se refera la faza din minutul 74:

All Blacks atacau cu furie, amenintand butul argentinienilor, Richie Mo’unga a fost placat, iar Pablo Matera i-a smuls balonul din brate, fortand un „turnover”.

A fost un „turnover” decisiv intr-o faza periculoasa pentru echipa sa, dar ceea ce v-as ruga sa urmariti este privirea lui Matera, strangand in brate balonul de-abia recuperat.

O privire plina de cutezanta si, in acelasi timp, incrancenata, amplificata de miza, presiunea, duritatea si ardoarea luptei.

O privire exprimand hotararea unui capitan de echipa, pe deplin increzator in fortele sale si ale coechipierilor sai, hotararea nestramutata a unui lider, convins in acele clipe, ca isi poate conduce echipa catre o victorie istorica.

O privire incrancenata, atintita, in primul moment, catre adversari, sfredelind, prin cutezanta sa, zidul invizibil al invincibilitatii All Blacks, care era pe cale sa se risipeasca, atunci, acolo, in fata lui si a coechipierilor sai.

Intreg tumultul si concentrarea intensa, acumulate de-a lungul inclestarii de pana atunci, erau adunate in privirea lui Matera care nu a lasat,insa, sa rasune niciun strigat de satisfactie.

Acel moment a parut a fi o „explozie” incandescenta, dar muta, petrecuta inlauntrul sau, si care a ramas zavorata in ascutimea si tacerea privirii lui Pablo Matera.

Aceasta imagine a lui Pablo Matera a constituit un moment fascinant ale acestei inclestari rugbystice, un moment simbolic al acestui meci si care va ramane incrustat, pentru totdeauna, in memoria mea afectiva.

Dar oricat am admira mandria si pasiunea argentinienilor, aceste doua  remarcabile trasaturi de caracter nu sunt suficiente pentru a castiga un meci, mai ales in fata Noii Zeelande.

Argentinienii au controlat jocul, atat din punct de vedere defensiv cat si ofensiv, din primul pana in ultimul minut, gramada si-a impus superioritatea, iar victoria lor a fost absolut meritata.

Nicolas Sanchez a inscris toate punctele echipei sale – un eseu, transformare, sase lovituri de pedeapsa – iar performanta sa mi-a adus aminte de marele sau predecesor, Hugo Porta, care in1982, inscrisese toate punctele selectionatei Americii de Sud in victoria obtinuta in fata Springboks, 21-12.

Punctele marcate de Sanchez au fost rodul efortului intregii echipe, si o mentiune speciala se cuvine apararii.

Apararea argentiniana, extrem de bine organizata, a blocat, din fasa, numeroasele incercari ofensive ale neo-zeelandezilor. De-abia in minutul 53, a reusit Sam Cane sa inscrie primul eseu al echipei, cel de-al doilea fiind marcat de Caleb Clark in minutele de prelungire.

In ciuda celor doua eseuri, All Blacks nu au aratat, aproape in niciun moment de-a lungul meciului, ca pot castiga. Blocati si sufocati de presiunea defensiva a Pumelor, ei nu au reusit sa (re)gaseasca resursele creative pentru a  schimba balanta jocului.\

Acest triumf istoric reprezinta un prag depasit cu mandrie, si un moment de gratie in istoria rugby-ului argentinian.

Ramane de vazut cum vor „Pumele” juca in meciurile urmatoare.

Faptul ca i-au invins, pentru prima data pe All Blacks, nu inseamna, insa, ca au devenit,cu aceasta unica victorie, mai buni decat All Blacks.

Savurand acest imens succes, argentinienii stiu foarte bine ca, de-acum inainte stacheta s-a ridicat foarte sus, iar ei trebuie sa demonstreze ca se pot mentine, in mod constant, la inaltimea „marilor puteri”.

Pentru orice echipa care tanjeste sa faca parte din grupul natiunilor de mare traditie si de elita ale rugby-ului si care doreste sa ocupe un loc stabil alaturi de aceste natiuni – cele cinci natiuni europene si cele trei natiuni din Emisfera sudica – a dovedi constanta la cel mai inalt nivel ramane cea mai mare provocare pentru Los Pumas.

O umilinta pentru All Blacks? De ce?

Avand in vedere semnificatia acestui succes, victoria Argentinei a starnit, in mod evident, ecouri de-a lungul si de-a latul Planetei Ovale.

Ceea ce m-a frapat, insa, a fost modul in care marea majoritate a presei mondiale a caracterizat acest meci, inainte de toate, ca pe o surpriza imensa si o infrangere umilitoare pentru All Blacks.

Marturisesc ca am observat, cu tristete si dezamagire, cum unele dintre relatarile presei –  pline de sarcasm si ironii ieftine – au parut a sarbatori, in primul rand, infrangerea All Blacks, mai mult decat victoria „Pumelor”.

De ce o umilinta?

Cei care socotesc infrangerea All Blacks o umilinta si o imensa surpriza, ar trebui sa isi aminteasca ca Pumele au fost, de cateva ori, foarte aproape de a-i invinge pe All Blacks.

In 1985, rezultatul a fost egal, 21-21, un meci in care faimosul Hugo Porta a marcat trei lovituri de pedeapsa si trei drop goluri. In ultimul minut, Pumele au beneficiat de o gramada ordonata, cu introducerea lor, aproape de linia de but. Gramada argentiniana a inceput sa avanseze centimetru cu centimetru, „inchiderea” Ernesto Ure avea balonul in brate, eseul parea inevitabil, dat, din pacate, Ure a scapat balonul „inainte”, faza dupa care arbitrul a fluierat sfarsitul meciului.

In 2001, Pumele conduceau cu 20-17, dar in minutele de prelungire, Felipe Contempomi nu a reusit sa „prinda” tusa, „uvertura” Andrew Mehrtens si fundasul Ben Blair au lansat un ultim contraatac disperat, incheiat , in mod spectaculos, cu eseul victorie inscris de Scott Robertson, All Blacks castigand cu 24-20.

Prin urmare, cei care se bucura pentru infrangerea suferita de All Blacks, socotind-o umilitoare si ca pe o mare surpriza, diminueaza meritele exceptionale ale selectionatei „Pumelor”in acest meci de referinta pentru rugby-ul argentinian.

Pacat!

Revenind la Argentina:

Sa apreciem si sa sarbatorim clipa de triumf a „Pumelor” si a rugby-ului argentinian!

La conferinta de presa, Mario Ledesma a caracterizat aceasta victorie si semnificatia pe care o poate avea pentru Los Pumas,  in cea mai potrivita maniera:

„De-a lungul timpului, copiam ce faceau altii. Acum suntem diferiti, si suntem mandri cu adevarat ca suntem diferiti”.