Nota: Am scris acest articol, dedicat lui Mircea Muntean, in 2011 si imi ingadui sa il public, din nou, acum in pragul Anului Nou. Imi face placere sa il prezint suporterilor rugby-ului nostru, la scurt timp dupa publicarea articolului dedicat lui Mircea Ortelecan. Explicatia re-publicarii articolului este simpla: mi s-a parut potrivit sa prezint, impreuna, aceste articole dedicate celor doi mari jucatori care au marcat prin evolutia lor rugby-ul nostru, in general, si perioada imensului progres realizat in anii ’70, in particular. Rivalitatea sportiva dintre acesti doi mari taloneuri, desfasurata sub semnul respectului reciproc, reprezinta, pentru mine, una dintre cele mai frumoase povesti ale rugby-ului nostru.

De la bun inceput, se cuvine sa lamurim numele corect al fostului taloneur al echipei nationale. Ani si ani de zile am fost convins ca numele sau era Munteanu. Istoriografia rugby-ului romanesc – ca si cea a rugby-ului international – l-a prezentat, intotdeauna, pe taloneur-ul echipei Steaua si al Nationalei, cu numele de Mircea Munteanu. Asa incat am fost de-a dreptul surprins sa aflu, atunci cand l-am contactat pentru scrierea acestui articol, ca, de fapt, numele sau este Muntean si nu Munteanu!

Mai precis, Mircea Sever Muntean! Sau, Dodo Muntean, asa cum este (re)cunoscut in lumea rugby-ului romanesc, Dodo fiind alintul numelui de botez, Dorel.

Si acum, dupa ce am indepartat buclucasa vocala care era in plus, sa purcedem la depanarea povestii celui cunoscut in lumea rugby-ului romanesc drept „Vulturul”.

„Intalnirea cu rugby-ul a fost ceva special”

Mircea Sever Muntean s-a nascut la 12 Octombrie 1952, la Petrila. In vremurile grele care au urmat reantoarcerii de pe front, tatal sau, sergentul Gheorghe Muntean, mot din Baita, a petrecut cativa ani, din 1950 pana in 1956, in Valea Jiului, trudind in minele Petrilei.  Dupa sase ani petrecuti in Vale, Gheorghe si Tudora Muntean au considerat ca Petrila nu oferea multe sanse de implinire copiilor lor, asa incat, in 1956, familia s-a mutat la Bucuresti.

Dodo Muntean a copilarit, impreuna cu cei doi frati, Bebe si Adrian, si sora sa, Olga, intr-o zona a Bucurestiului vechi, pe Strada Armeneasca Mica – o „bretea”din Calea Mosilor, in spatele fostului hotel Modern, pe care se aflau doar 4-5 case – jucandu-se pe strazile linistite din imprejurimi, Cernica, Mantuleasa, Sfintilor, acolo unde il ajutau, de Sarbatori, pe preotul bisericii.  Joaca continua, bineinteles, peste drum in curtea scolii Nr. 92, cunoscuta drept „Scoala Armeneasca” si ai carei elevi au fost pana la plecarea la liceu. Sportul le-a placut celor patru copii, dar numai Mircea si fratele sau mai mic, Adrian, au reusit sa se lanseze pe orbita sportului de inalta performanta.

Amandoi fratii si-au inceput, in mod serios, cariera sportiva la Dinamo, Mircea poposind pe terenul de rugby, de langa velodrom,  in timp ce Adrian a „plonjat” direct in bazinul poloistilor. Si fiindca am amintit de fratele sau mai mic, este interesant de mentionat faptul ca Adrian Muntean a facut parte dintr-o remarcabila generatie de poloisti, el evoluand alaturi de Dinu Popescu, Viorel Rus,  Adrian Nastasiu, Doru Spanu, George Gaita, Radu Mirea, intr-o echipa care avea sa domine polo-ul romanesc multi ani de-a randul.

Pana a ajunge la rugby, insa, fiul de miner din Petrila a incercat si alte sporturi. Ca mai toti copiii a fost atras, la un moment dat, de fotbal; dar balonul rotund nu a exercitat o influenta destul de puternica pentru a-l convinge sa continue.

Natura sa de luptator innascut l-a indreptat, apoi, catre  box si lupte greco-romane, el practicand, in paralel, ambele sporturi, la clubul Progresul. A fost o experienta interesanta care a durat un an si jumatate, si – cine stie – poate ca Dodo Muntean ar fi urmat calea unui Calistrat Cutov sau Stefan Rusu, daca nu ar fi descoperit rugby-ul.

„Intalnirea cu rugby-ul a fost ceva special. De la primul pas pe terenul de rugby, am stiut ca acolo voi ramane. Am fost atras ca de un magnet.” isi aminteste Mircea Muntean despre  contactul cu rugby-ul. Acolo, pe terenul „ de la sere”, langa velodromul din Parcul Dinamo, a descoperit  Dodo Muntean, rugby-ul. Iar primul sau antrenor, Gogu Ghiondea, a jucat un rol primordial in decizia sa de a ramane pe taramul Planetei Ovale.

„Mare sufletist”, nea Gogu reusea sa starneasca in copiii care ii treceau pragul, curiozitatea si, mai apoi, pasiunea, pentru un sport atat de diferit de tot ceea ce cunoscusera ei pana atunci. La sfarsitul meciurilor, ii „premia” pe cei care jucasera cel mai bine, cu bani pentru un suc si dulciuri, bani scosi din propriul buzunar. O incipienta si nevinovata forma de „profesionism” care avea darul de a rasplati darzenia  dovedita in teren.

Uimitor pentru tinerii jucatori era spiritul de competitie care domnea intre Gogu Ghiondea si fratele sau, Nicu Ghiondea, antrenor la Steaua. Nicu Ghiondea, fostul fundas al Stelei, cel care fusese mentorul marelui Alexandru Penciu, nutrea aceeasi formidabila pasiune pentru rugby ca si fratele sau. Partidele disputate intre echipele lor erau incinse, iar fiecare dintre cei doi frati avea ambitia de a castiga. Fratii Ghiondea au reprezentat o „familie care a dat mult acestui sport, iar noi toti care am trecut prin mainile lor, ne gandim cu respect si recunostinta la ei” marturiseste Mircea Muntean.

Clubul Sportiv Scolar – „cuibul” din care si-a luat zborul „Vulturul”

Elevul de la „Scoala Armeneasca”, ajuns licean la „Dimitrie Cantemir” si-ar fi continuat, probabil, promitatoarea cariera la Dinamo, daca o intamplare petrecuta in vacanta de vara a anului 1968, nu l-ar fi hotarat sa plece din Soseaua Stefan cel Mare. Intors la club dupa o convocare a lotului national de juniori, Dodo a constatat cu neplacuta surprindere ca echipa plecase la mare, iar biletul ce i se cuvenea fusese oferit altcuiva.

Orgoliul ranit al unui adolescent de 16 ani l-a facut pe Dodo Muntean sa considere aceasta atitudine birocratica ca pe o lipsa de recunostinta si ca pe o nedreptate, determinandu-l sa paraseasca, dezamagit, un club asa de mare ca Dinamo. „Este foarte important ca un copil sa vada ca promisiunile sunt respectate. Atunci, mi-am jurat mie insumi ca, daca voi ajunge vreodata antrenor, nu voi promite nimic nerealizabil unui copil sau jucator”. Iar generatiile de copii si juniori care au trecut prin mana antrenorului Mircea Sever Muntean, pot confirma faptul ca barbatul matur de azi a respectat, intotdeauna, promisiunea adolescentului de ieri.

Dupa plecarea de la Dinamo, Dodo Muntean a avut o clipa de indoiala – incotro sa se indrepte? Norocul a fost ca „domnul Cornel Munteanu, care stia tot ce misca in rugby-ul romanesc” a aflat de patanie, i-a oferit imediat tanarului jucator un bilet la mare, si „promisiunea ca voi ajunge jucator de  varf daca voi munci pe rupte alaturi de el si ca nu ma va dezamagi niciodata.” Si, dupa cum istoria rugby-ului romanesc arata foarte limpede, promisiunea si profetia lui Cornel Munteanu, din acea vara fierbinte a anului 1968, s-au implinit!

La Clubul Sportiv Scolar, sub bagheta lui nea Cornel, s-a produs „explozia” talentului tanarului hunedorean.  Iar progresul si maturizarea lui Dodo Muntean s-au datorat, in mare masura, priceperii antrenorului sau caruia i-a pastrat, intotdeauna, un respect profund.

„Magicianul Cornel Munteanu era, in aparenta, un om dur, putin morocanos, dar avea un suflet foarte bun si o imensa dragoste pentru acest sport. El a stiut, mai bine decat multi alti antrenori, sa scoata tot ce era mai bun de la elevii sai, impunandu-ne prin comportamentul si prestanta sa, sa ne autodepasim in mod continuu si sa abordam fiecare meci cu seriozitate maxima. Cornel Munteanu  a stiut sa sadeasca in noi si sa dezvolte atitudinea de invingatori.”

La Clubul Sportiv Scolar, Dodo Muntean a castigat doua editii ale campionatului de juniori: in  editia 1969-1970, CSS invinge Grivita Rosie cu 6-5, iar in editia 1970-1971 castiga, din nou, titlul, invingand Scoala Sportiva nr.2, cu 8-5.

El s-a dovedit a fi unul dintre cei mai talentati juniori ai generatiei sale, si in mod logic, a fost selectionat in echipa nationala de juniori. Impreuna cu nationala de juniori, Dodo Muntean a participat la trei editii ale Campionatului European, terminand pe locul 3, in 1969, locul 5 in 1970 si pe locul 3 in 1971, editie desfasurata in Maroc si la care liceanul de la „Cantemir” a fost capitanul echipei.

Atunci, in acea perioada a junioratului, agilitatea si indemanarea tehnica combinate cu forta, energia, dinamismul si viteza de reactie au facut sa se nasca porecla „Vulturul”, porecla care il va insoti de-a lungul intregii sale cariere.

Steaua, clubul de inima si suflet

Progresand in mod continuu, ajutat fiind de doi antrenori, Gogu Ghiondea si Cornel Munteanu, carora le-a pastrat si le pastreaza o amintire plina de respect, Mircea Muntean ajunsese, in 1971, unul dintre cei mai buni juniori ai tarii.

Evolutiile de la Clubul Sportiv Scolar, dar si de la echipa nationala de juniori, au trezit interesul marilor cluburi si, la terminarea junioratului,  „ puiul de Vultur” a trecut la Steaua, clubul la care avea sa isi desfasoare intreaga cariera de jucator, incheiata in 1988. O cariera absolut remarcabila de-a lungul careia a castigat 10 titluri de campion national, a devenit Maestru Emerit al Sportului in 1975 si s-a dovedit un component de baza al echipei nationale, adunand 53 de selectii.

Sosit la clubul militar, tanarul taloneur a avut sansa de a fi primit de un grup de jucatori experimentati care stiau sa cultive talentul noilor veniti, precum si de un antrenor, Petre Cosmanescu, care stia, cu inteligenta si intelepciune, sa combine talentul juniorilor cu experienta veteranilor. Gratie acestui mediu care incuraja cultivarea valorilor reale, adolescentul de-abia venit de la Clubul Scolar va prinde radacini solide, progresand in mod spectaculos. Ciornei, Ciobanel, Bucur, Serban, Giugiuc, Ghita Dan, Durbac, Postolachi, Radu Ionescu, Braga, Teleasa, Budica, Achim, jucatori de marca ai clubului Steaua, l-au ajutat si l-au „scolit”, in acelasi timp, pe fostul capitan al Nationalei de juniori.

Debutul sau in echipa „mare” a Stelei, s-a petrecut in 1972, intr-un meci cu Rulmentul Barlad. „A fost o lupta acerba la nivelul inaintarii – isi aminteste Dodo Muntean – iar jocul meu a fost apreciat atat de antrenorul Petre Cosmanescu cat si de cei de la Barlad”.

Acest meci a confirmat, din plin, calitatile sale deosebite, rasplatind, in acelasi timp, si  sperantele antrenorilor sai. Incet-incet, Mircea Muntean s-a impus, cu autoritate, devenind titularul postului de taloneur si un component de baza al echipei militare.

In anii 1975 si 1976, la Steaua se produce schimbul de generatii, aparand jucatori tineri, unii dintre ei viitori titulari ai echipei nationale: Nicolae Cioarec, Ion Pintea, Marin Ionescu, Octavian Corneliu, Ion Zafiescu, Eduard Suciu, Dumitru Alexandru, Laurentiu Codoi, Ion Enache, Sorin Fuicu si mult regretatul Florica Murariu.

Tranzitia s-a produs lin, fara probleme, deoarece, dupa cum subliniaza Mircea Muntean, „Petre Cosmanescu a fost un excelent strateg si a stiut sa faca foarte bine schimbarile de generatii.” De fapt, dominarea pe plan intern a rugby-ului romanesc, in anii ’70, de catre Steaua, s-a datorat tocmai priceperii lui Petre Cosmanescu de a integra, la momentul oportun, tinerii jucatori si de a pastra un echilibru valoric intre tineri si veterani.

Echipa nationala

Excelentele evolutii de la club il vor propulsa pe tanarul taloneur la echipa nationala. Mircea Muntean debuteaza in selectionata de seniori a Romaniei in partida disputata, la 27 octombrie 1973, la Heidelberg, cu  Republica Federala a Germaniei,  partida castigata cu 33-9.

Urmeaza, apoi, primul meci impotriva Frantei, la 11 noiembrie, 1973, la Valence, unde Romania a realizat un meci foarte bun. Ai nostri au pierdut cu 7-6, dupa ce arbitrul irlandez Pat D’Arcy a acordat eseul lui Bertranne, in ciuda faptului ca acesta nu reusise sa culce balonul in butul echipei noastre. Imi amintesc si acum fotografia publicata in Midi Olympique care il infatiseaza pe Bertranne, pe spate, cu balonul in brate, dar fara sa fi reusit sa il culce la sol.

Sa lasam, insa, arbitrajul deoparte si sa ne intoarcem la tanarul taloneur, debutant intr-un meci cu Franta. Muntean, care a evoluat intre doi pilieri cu experienta, Constantin Dinu-Capone si Mircea Ciornei, a jucat bine, ca de altfel intreaga inaintare, evolutia sa din partida cu Franta  aratand antrenorilor ca Mircea Muntean isi depusese o candidatura solida in privinta titularizarii pe postul de taloneur.

Un an mai tarziu, Mircea Muntean a facut parte din formatia care, la 13 octombrie, 1974, a invins Franta, pe stadionul 23 August, cu 15-10, Ion Marica inscriind eseul decisiv. Dupa doua saptamani, el va conduce, in calitatea de capitan de echipa, nationala de tineret care va invinge selectionata similara a Frantei, 13-3, intr-un meci disputat pe Parcul Copilului. In acel meci, Dodo Muntean a fost un adevarat lider al gramezii, „tineretul” nostru obtinand o victorie importanta in fata unei echipe din care faceau parte viitorii internationali francezi, Rives, Harize, Sangali, Romeu si Palmie.

Turneul in Noua Zeelanda

In 1975, are loc un eveniment care a constituit un reper important in cariera lui Mircea Muntean: turneul in Noua Zeelanda.

Turneul din Noua Zeelanda a insemnat pentru tanarul nascut la Petrila o experienta – nu doar rugbystica – unica. La 23 de ani neimpliniti, Muntean a avut sansa sa joace in tara faimosilor All Blacks si sa cunoasca o cultura deosebita, in care rugby-ul insemna mult mai mult decat un simplu sport.

Selectionata Romaniei a disputat 8 meciuri, a castigat patru,  a pierdut trei si a terminat la egalitate un meci, 10-10 cu Juniors All Blacks, condusa de viitorul capitan al All Blacks, Graham Mourie.

Echipa noastra a constituit o mare surpriza pentru gazde, producand o impresie excelenta prin forta si calitatea jocului. Printre cei mai buni jucatori remarcati de presa locala, s-au numarat Dumitru, Daraban, Dinu, Paraschiv, Pop, Bucos, Alexandru, Musat. Fara a minimaliza efortul si prestatia tuturor componentilor selectionatei noastre, trebuie subliniat faptul ca jucatorul care i-a entuziasmat, pur si simplu, pe neo-zeelandezi a fost Mircea Muntean. Ca si Alexandru Penciu si Viorel Morariu, laudati de presa locala in turneele din Marea Britanie, in 1955 si 1956, Mircea Muntean a fost jucatorul roman care a trezit admiratia gazdelor, in acest caz, fiind vorba, desigur, de presa neo-zeelandeza.

Acolo, in insula de la capatul lumii – „Tinutul norului alb si lung” – Dodo Muntean a etalat exceptionalele sale calitati datorita carora avea sa devina, pentru multa vreme, titularul postului de taloneur al echipei nationale: viteza de reactie, „explozia” in joc, agilitate, indemanare, forta de penetrare.

Mircea Muntean nu a avut un gabarit impresionant (1,75m, 84 Kg), dar el era capabil sa „dinamiteze” gramada adversa si, in acelasi timp, sa dinamizeze jocul gramezii sale prin viteza de reactie si plecarile explozive din mol-uri si aglomerari, plecari care, deseori, deschideau culoarele de atac ale inaintasilor. Muntean a cunoscut consacrarea internationala pe postul de taloneur; un taloneur care a jucat, intotdeauna, cu instinctul unui flanker, viteza unei aripi de treisferturi si indemanarea tehnica a unui centru.

Asemenea calitati nu puteau trece neobservate tocmai in tara All Blacks, recunoscuti pentru forta, mobilitatea si indemanarea inaintasilor.

Deocamdata, neo-zeelandezii nu aveau cum sa stie ca, odata cu avionul companiei Air New Zealand care, intr-o senina zi de iulie, sosise de la Sydney si rula  pe pista aeroportului din Auckland, aterizase si un „Vultur” al rugby-ului romanesc! Aveau sa afle, insa, in curand!

Pe plan colectiv, Mircea Muntean a atins apogeul, impreuna cu toti coechipierii sai,  in acel crancen meci cu Juniors All Blacks, disputat la Wellington, cand selectionata Romaniei a reusit un extraordinar rezultat de egalitate,10-10. Pe plan personal, apogeul fusese atins cu o saptamana inainte, in meciul pe care echipa noastra il sustinuse cu selectionata regiunii Southland, la Invercargill, si pe care il castigase, dupa o lupta acerba, cu 12-9.

Dupa ce jucase – excelent, de altfel – ca titular in primele cinci partide, Dodo Muntean a fost rezerva in meciul cu Southland, intentia antrenorilor fiind de a-l odihni pentru derby-ul cu Juniors All Blacks.  Asa incat, Mircea Ortelecan, un alt taloneur de mare valoare al rugby-ului nostru, a fost titular in meciul de la Invercargill.

Dupa doar 6 minute, aripa Ion Constantin s-a accidentat si atunci, antrenorii Cosmanescu si Irimescu l-au introdus in teren pe taloneur-ul Stelei care a evoluat ca aripa tot restul meciului. Un taloneur pe post de aripa!

Si a evoluat foarte bine, el fiind creatorul eseului echipei noastre. In minutul 56, cand gazdele conduceau cu 9-0, ai nostri au castigat tusa, Dumitru Alexandru a deschis treisferturile, Muntean a primit balonul pe aripa dreapta, a trecut de un adversar si apoi a executat un „deplace” perfect pentru pilierul Nicolae Baciu, care a prins balonul cu siguranta si a inscris eseul ce a declansat revenirea echipei noastre. Regretatul Raducu Durbac a reusit transformarea, apoi a transformat o lovitura de pedeapsa, egaland scorul, 9-9, pentru ca tot el sa inscrie drop-golul decisiv aducand victoria cu 12-9.

Evolutia lui Dodo Muntean in acel meci de la Invercargill a starnit admiratia fara rezerve a presei neo-zeelandeze care nu  a contenit cu laudele adresate taloneur-ului nostru. Iata cateva exemple:

Otago Daily Times: „Mircea Munteanu, taloneurul titular al Romaniei, a stralucit in alt rol cand echipa sa a sarbatorit ziua nationala a Romaniei (N.R.meciul se disputase pe data de 23 August, care pana in 1989 era sarbatoarea nationala) invingand Southland cu 12-9”. Si mai departe:  „Munteanu a parut ca acasa pe postul de aripa, si el a fost acela care a declansat revenirea Romaniei, dupa ce echipa sa era condusa cu 9-0 cu doar 24 de minute inainte de final”.

Dominion Post considera ca „ Munteanu a evoluat pe aripa ca si cum ar fi fost nascut sa joace pe acest post”.

Iar toate aceste laude au fost incununate de articolul lui Ron Palenski, cel care avea sa devina unul dintre cei mai reputati ziaristi neo-zeelandezi, publicat in The Timaru Herald. Referindu-se la Muntean, Palenski scrie ca „ Greu de crezut. El [Mircea Muntean] a purtat numarul 2 pe tricou, dar, dupa meci,  multa lume refuza sa creada ca el este de fapt taloneur.” Si, mai departe, Palenski il citeaza pe un oficial neo-zeelandez care, entuziasmat de evolutia taloneurului-aripa, a cautat si gasit termenii de comparatie tocmai in „Olimpul”  rugby-ului neo-zeelandez, declarand cu admiratie: „El (Mircea Muntean n.r) este o combinatie intre Grant Batty si Tane Norton.”  Grant Batty si Tane Norton!

Si pentru ca cititorii mai tineri sa inteleaga semnificatia si insemnatatea aceastei comparatii, mi se pare necesar sa prezint cateva informatii despre cei doi jucatori All Blacks, veritabile legende in Noua Zeelanda.

Grant Batty, poreclit „Vezuviul” pentru viteza si explozia curselor sale derutante, a fost una dintre cele mai mari aripi de treisferturi din istoria All Blacks. Iar Tane Norton a fost capitanul All Blacks si unul dintre cei mai valorosi taloneuri ai Noii Zeelande. Iata cu cine a fost comparat tanarul taloneur al echipei Steaua si al echipei nationale a Romaniei!

Cand am citit articolul lui Ron Palenski, mi-am amintit o alta comparatie care a trezit un dulce sentiment de mandrie. Cu 20 de ani in urma, in 1955, cu ocazia turneului echipei nationale in Marea Britanie, Alexandru Penciu fusese comparat de presa britanica cu un alt celebru All Black, fundasul Bob Scott!

La sfarsitul campaniei, gazdele l-au desemnat pe Mircea Muntean cel mai bun jucator al turneului. Dar admiratia neo-zeelandezilor nu s-a oprit aici. Impresionati de polivalenta tanarului jucator care putea evolua, cu succes, atat pe postul de taloneur cat si ca flanker, centru sau aripa, Mircea Muntean a primit oferta de a ramane si de a juca in Noua Zeelanda!

Sa il lasam, insa, pe Dodo Muntean sa povesteasca amanuntele acestei neasteptate propuneri:

„ Dupa primele meciuri, am simtit o atentie deosebita din partea staff-ului de primire neo-zeelandez. Pana pe la jumatatea turneului, ma tot intrebau prin translator daca mi-ar place sa joc la o echipa de acolo, spuneau ca am un stil asemanator celui neo-zeelandez. Apoi, o persoana din staff-ul lor, nu imi aduc aminte numele corect,  mi-a facut o oferta clara. Am incercat sa le spun ca la noi era alt sistem, iar familia ar avea de suferit. Ei mi-au explicat ca ma pot casatori acolo si, in acest caz, lucrurile nu vor fi asa greu de rezolvat. Acasa aveam, deja, jumatatea mea pe care nu vroiam sa o pierd pentru nimic in lume. Telul meu suprem a fost sa joc in echipa nationala; sincer sa fiu, mi-ar fi placut sa joc la una dintre echipele de acolo, dar nu am vrut sa renunt la echipa nationala. Am vorbit cu ambii antrenori, cu domnul Cosmanescu si cu domnul profesor Irimescu, despre oferta. Amandoi au avut aceeasi reactie: este viata ta, este decizia ta. Erau bucurosi ca un jucator roman are o astfel de cota; le simteam si emotia pricinuita de o eventuala decizie afirmativa din partea mea, gandindu-se, probabil, la reactia de acasa, dar au avut amandoi taria si verticalitatea morala sa ma lase sa decid singur.”  Si a decis singur, nu a ramas in Noua Zeelanda, intorcandu-se acasa si continund o cariera stralucita in echipa nationala a tarii sale.

Portile deschise catre Europa: Muntean – „Bulgarele de foc”

Turneul in Noua Zeelanda a constituit o aventura rugbystica – in sensul bun al cuvantului –  care a contribuit la maturizarea jucatorilor nostri. Si, cred eu, aceasta a fost valabil, in primul rand, pentru tinerii componenti ai lotului Romaniei de atunci, precum Mircea Muntean (23 de ani neimpliniti), Gheorghe Dumitru (23 de ani), Ion Constantin (23 de ani), Marian Aldea ( 23 de ani), Mircea Paraschiv (21 de ani) sau Dumitru Alexandru (22 de ani), jucatori care aveau sa devina titulari de nadejde ai echipei nationale.

Succesul turneului din Noua Zeelanda a deschis, si mai larg, echipei Romaniei, portile stadioanelor rugby-ului anglo-saxon oferind sansa de a juca impotriva unor cluburi si selectionate provinciale puternice si, mai tarziu, impotriva echipelor nationale. A urmat o serie de partide care au demonstrat valoarea crescanda a echipei nationale, marind prestigiul rugby-ului romanesc. Jucand cu adversari puternici, echipa Romaniei a devenit, ea insasi, mai puternica.

In 1976, Romania a invins Franta, 15-12, marcand trei eseuri si reusind sa intoarca, in mod spectaculos, rezultatul de la 0-12! Dodo Muntean nu a jucat atunci, fiind rezerva, antrenorii preferandu-l pe Mircea Ortelecan care, impreuna cu intreaga echipa, a realizat o partida extraordinara. De altfel, Dodo Muntean nu uita sa mentioneze faptul ca Mircea Ortelecan a fost cel mai puternic si respectat adversar al sau. Rivalitatea sportiva dintre cei doi Mircea a fost una dintre povestile frumoase ale rugby-ului romanesc!

Legaturile cu Marea Britanie se intetesc si in 1978 echipa nationala a fost invitata sa intreprinda un turneu in Tara Galilor si Anglia. Bilantul – patru victorii, un meci egal si doua infrangeri  intr-un turneu care a inclus opt partide disputate in 18 zile(!) – a reflectat evolutia buna a selectionatei noastre. Dupa meciul egal, 7-7, cu puternica echipa galeza, Swansea, momentul de varf al turneului l-a constituit meciul cu RFC Gloucester, un meci cu spectaculoase rasturnari de scor si cu un final dramatic. Mircea Muntean isi aminteste cu placere: „ Am condus cu 15-0, apoi cu 21-3, gazdele reusesc sa revina la 21-16, eu, sprijinit de gramada, reusesc sa inscriu un eseu, transformat de Bucos, si conducem cu 27-16. Apoi, Butler transforma 4 lovituri de pedeapsa si Gloucester preia conducerea cu 28-27. In ultimul minut, ne adunam toate fortele, atacam dezlantuit, si dupa o gramada la 40 de metri de butul englez, Bucos reuseste un drop splendid si castigam cu 30-28! Am terminat meciul extenuati, dar fericiti.”

In 1979 s-a produs mult asteptatul debut, la nivel de nationala, al Romaniei in Marea Britanie, ai nostri intalnind Tara Galilor, la Cardiff, pe celebrul Arms Park. Este important de amintit ca meciul de la Cardiff a fost precedat de patru victorii consecutive ale echipei noastre care invinsese, pe rand, Ebbw Vale, 12-0,  Pontypridd, 9-3, Selectionta de Nord, 38-15 si Selectionta de Vest, 15-11. In partida castigata in fata Selectionatei de Vest, Mircea Muntean a jucat foarte bine, reusind un superb contraatac cu Florica Murariu, la capatul caruia flanker-ul nostru a marcat eseul decisiv care a adus victoria echipei noastre.

Meciul cu reprezentativa Tarii Galilor a fost foarte strans, pe muchie de cutit. Echipa noastra a pierdut, 12-13, dar a jucat foarte bine, fiind la un pas de a obtine o victorie rasunatoare. Eseul marcat de Marin Ionescu, in urma unei faze „legate” de Gheorghe Dumitru si Mircea Muntean, este unul dintre cele mai pretioase eseuri ale rugby-ului nostru.

A urmat, apoi, turneul din 1980, in Irlanda si Anglia care a inclus si primul meci, la nivel international, cu selectionata Irlandei. In Insula de Smarald, ai nostri au castigat trei partide cu selectionate provinciale, pierzand unul:  la Limerick, echipa noastra a invins selectionata provinciei Munster cu 32-9, o selectionata foarte puternica care reusise, in 1978, sa ii invinga chiar pe All Blacks , cu 12-0; a pierdut cu Leinster, 10-24, castigand cu Ulster, 15-13 si Connacht, 28-9.

In meciul de la Limerick, Dodo Muntean a fost caracterizat de catre Peter West, corespondentul ziarului Times, „ a ball of fire in the open”! „Un bulgare de foc in joc deschis”! Talonerul nostru a impresionat, ca intotdeauna, prin viteza de reactie si „explozia” sprinturilor sale; o asemenea „explozie”, continuata de o pasa lunga si precisa, a creat eseul lui Marian Aldea, unul dintre cele cinci eseuri inscrise de echipa noastra.

Muntean a fost titular si in cea mai importanta partida a turneului, cea cu Irlanda, disputata la Dublin si incheiata la egalitate, 13-13, dupa un formidabil duel al gramezilor, iluminat de eseul lui Mircea Paraschiv.

O luna dupa reusita aventura irlandeza, in noiembrie 1980,  Mircea Muntean a avut ocazia sa evolueze intr-un meci memorabil care a intrat, deja, in legenda rugby-ului romanesc, reprezentand poate cea mai savuroasa si implinita victorie din istoria echipei nationale: 15-0 cu Franta, la Bucuresti! A fost momentul magic al rugby-ului romanesc!

„Nu vom uita niciodaota atmosfera dinainta si din timpul meciului. Cand echipele au patruns pe teren, suporterii s-au ridicat in picioare, aclamand numele jucatorilor, al Romaniei, formand un cor urias si cantand, impreuna cu jucatorii, imnul national.”.

Meciul cu Franta din 1980 a insemnat cea mai clara victorie obtinuta, vreodata, de echipa noastra in fata selectionatei „Cocosului galic”. A fost o lupta apriga, extrem de dura, cu o crancena inclestare a gramezilor. Intreaga echipa a fost la inaltime, dar meciul s-a castigat la nivelul gramezii, inaintasii nostri avand o evolutie de-a dreptul exceptionala.

„Gramada noastra a functionat ca un ceas elvetian, ajutata mereu de restul echipei”.

Iar aceasta coerenta dintre gramada si linia de treisferturi a fost splendid ilustratata de faza eseului: placajul hotarat al lui Capone blocheaza contraatacul francezilor, balonul ajunge la regretatul Marian Aldea, un sprint decis, paralel cu tusa  („ Vulture”, am zburat perfect pe culoar – i-a strigat „Tataie” lui Dodo, dupa inscrierea eseului), o pasa perfecta catre Bors care sprinteaza si marcheaza la colt. Transformarea reusita de Ion Constantin, chiar de langa tusa, a pecetluit triumful echipei noastre.

Recunoasterea valorii echipei nationale, pe plan international, a condus la primul meci cu faimosii All Blacks, care a avut loc in 1981. „Meciul cu Noua Zeelanda a fost un meci crancen, dar scorul nu a reflectat situatia din teren” – povesteste Mircea Muntean, referindu-se, desigur, la celebra – pentru noi, romanii – faza din minutul 78, cand inaintasii nostri, jucand, la mana, o lovitura de pedeapsa la 5 metri, imping, de doua ori la rand, gramada neo-zeelandeza in terenul de tinta. „Jucam „buldozerul”, o schema tactica care ne reusea sigur, eseu clar, dar ramanem inmarmuriti, arbitrul dicteaza gramada la 5. Repetam schema, gramanda neo-zeelandeza este spulberata, eseu pe care arbitrul (scotianul Alan Hosie) nu il acorda.”

In 1982, Romania a invins, din nou, Franta, 13-9, tot pe Giulesti, Mircea Muntean fiind titular la talonaj. Ca toate partidele cu Franta, si aceasta intalnire a constituit o lupta apriga, iar Dodo Muntean pastreaza o amintire vie a meciului de atunci „A fost o lupta dura a pachetelor de inaintasi, francezii au marcat un eseu prin Fabre, am fost condusi cu 9-6, insa alaturi de Dumitru, Murariu, Daraban, Bucan, Stoica, sustinuti de Ion Vasile, Lungu, Aldea si Paraschiv, am reusit sa intoarcem rezultatul prin eseul lui Paraschiv, inscris dupa o faza de toata frumusetea, cu doar doua minute inainte de finalul meciului.”

De altfel – marturiseste Mircea Muntean – meciurile cu Franta erau dintre cele mai dure. Se juca cu inversunare si incrancenare. „Dupa un asemenea meci, am avut un meci de Cupa cu Steaua. In primele secunde am placat un adversar, insa in urma contuziilor din partida cu Franta, mi-a crapata pielea capului si jumatate din scalp s-a „dezlipit”. Doctorul Paduretu era asa de panicat, dar eu nu intelegeam, vroiam sa imipuna repede un pansament si sa ma intorc pe teren. M-au dus la spital si mi-au pus 17 copci, de-abia atunci am inteles starea doctorului Paduretu”.

Un alt succes la care Mircea Muntean a contribuit din plin, a fost partida cu Tara Galilor, disputata in 1983, la Bucuresti. Romania a repurtat o victorie neta, 24-6, marcand 4 eseuri dupa o evolutie superba a intregii echipe. „Sincer, am crezut in victorie, nu insa la o asemenea diferenta categorica!”- marturiseste taloneur-ul echipei nationale. Gramada condusa de Dodo Muntean s-a impus de o maniera categorica facandu-l pe Steve Bale, trimisul special al ziarului Western Mail, sa isi intituleze corespondenta „Inaintasii nostri, pur si simplu, nu au rezistat”.

Stigmatul „rude in strainatate”

Lipsa de respect fata de criteriul valorilor reale, autentice, sacrificat in numele unor absurde si aberante doctrine ideologice, a fost unul dintre numeroasele pacate ale comunismului. Acest continuu exercitiu de sufocare a valorii s-a desfasurat – cu mai multa sau mai putina intensitate, in functie de presiunea politica a momentului –  in toate domeniile in societatea comunista. Sportul nu a facut exceptie, iar Mircea Muntean a simtit pe pielea sa efectele acestor masuri nedrepte.

In 1984,  fratele sau, Adrian, „a depus actele pentru reantregirea familiei sotiei sale”, solicitand plecarea definitiva in Italia. Drept urmare,  lui Mircea Muntean i s-a interzis sa insoteasca, intre 1984 si 1988, echipa nationala la meciuri in strainatate! El a fost selectionat pentru meciurile de acasa, dar nu a avut dreptul sa participe la meciurile din deplasare ale Nationalei. In lumea de atunci, emigrarea fratelui sau a avut un efect trist asupra carierei si vietii lui Dodo Muntean.

Desigur, in perioada regimului comunist au existat nedreptati si suferinte mai mari decat interdictia impusa unui sportiv de a evolua cu echipa nationala in strainatate. Dar nu despre a-l prezenta pe Mircea Muntean ca pe o victima a sistemului totalitar este vorba aici; ci, despre pasiunea imensa a unui tanar care isi gasise implinirea pe plan profesional, in rugby, si despre efectul unei judecati nedrepte asupra dorintei sale de a se implini in domeniul pentru care simtea o adevarata chemare. „Nu am resentimente fata de nimeni – marturiseste, dupa atatia ani, Dodo Muntean –  nu vreau sa apar acum ca o victima, dar asa au stat lucrurile atunci si cred ca trebuie sa fie cunoscute ca atare. Ceea ce nu intelegeau acele persoane care luasera hotararea de a nu ma lasa sa ies din tara, era faptul ca imi respectam enorm tara. Pare patetic, dar acesta este adevarul.”

Pentru Mircea Muntean plecarea in strainatate cu echipa nationala avea o semnificatie mai profunda decat prilejul de a cumpara lucruri care nu se gaseau, pe vremea aceea, in Romania. Fiecare meci insemna o imbogatire pe plan tehnic, uman si intelectual; fiecare meci insemna o treapta urcata pe scara realizarii profesionale.

Ucazul emis de zelosii aparatori ai puritatii ideologiei comuniste nu a frant aripile „Vulturului”. A fost, insa, o perioada dificila, marcata de momente traumatizante, rugby-ul reprezentand pentru  Mircea Muntean suprema implinire profesionala. „Eram selectionat, participam la toate cantonamentele cu lotul, iar cu o zi inainte de plecare sau chiar in dimineata deplasarii ma anuntau ca nu am viza” isi aminteste Dodo Muntean.

Stigmatul „sa ai rude in strainatate” l-a impiedicat pe cel mai valoros taloneur roman sa reprezinte echipa tarii sale in meciurile internationale, inclusiv la Cupa Mondiala din 1987. Neparticiparea la Mondialul din Noua Zeelanda, „a fost cel mai mare regret al meu, eram in mare forma, dar nu mi s-a permis sa plec la Cupa Mondiala”.

Un alt moment dificil s-a petrecut in 1988, inaintea plecarii la Milano, pentru meciul cu Italia din cadrul Campionatului European. „ Am fost intors inapoi de la scara avionului” – povesteste Mircea Muntean. „Cu ajutorul unei cunostinte, am reusit sa intru intr-o audienta la Comitetul Central, la generalul Ion Coman. Am intrebat, politicos, care este vina mea si i-am spus limpede ca, in asemenea conditii, omul Mircea Muntean nu il mai poate sustine pe sportivul Mircea Muntean. Seara, am primit acasa, pasaportul si un bilet de avion pentru a doua zi. Cand am ajuns la hotel, baietii erau la masa, am intrat in sala de mese – a fost un murmur, un moment de uimire, nimeni nu se astepta sa ma vada – si apoi intreaga echipa s-a sculat in picioare si a aplaudat. Nu ne-am spus niciun cuvant, dar in clipa aceea am simtit toata echipa langa mine. A fost, intr-un fel, pansamentul pentru sufletul meu plin de dezamagiri”.

Prin urmare, timp de aproape 4 ani, cel mai bun taloneur al Romaniei nu a mai putut participa la niciun meci al echipei nationale, desfasurat in strainatate. Antrenorii Petre Cosmanescu si Valeriu Irimescu, doi oameni de mare caracter, carora Dodo Muntean le-a pastrat si le pastreaza un respect adanc, l-au sustinut mereu in aceasta perioada dificila, insistand ca interdictia sa fie ridicata. Dar bunavointa si bunele intentii ale celor doi antrenori s-au lovit de rigiditatea si ingustimea dogmelor acelor vremuri.

Mircea Muntean a nutrit intotdeauna, si nutreste o stima deosebita pentru toti antrenorii care l-au ajutat sa progreseze de-a lungul carierei sale: Gogu Ghiondea, Cornel Munteanu, Petre Cosmanescu, Theodor Radulescu-Ragalie, Valeriu Irimescu, Mihai Naca. Tuturor acestor antrenori care au fost alaturi de el in momentele dificile ale carierei sale, si care au adus o contributie insemnata, nu doar la formarea sa ca jucator, ci, mai ales, la evolutia rugby-ului romanesc, Dodo Muntean le poarta recunostinta.

In special, lui Valeriu Irimescu: „Profesorul Valeriu Irimescu, este una dintre stelele galaxiei rugby-ului romanesc. O mare personalitate atat ca jucator cat si ca antrenor”.

Mircea Muntean apartine acelei rare categorii de jucatori care intrau pe teren hotarati sa lupte cu ardoare, respectand spiritul jocului, pentru a-si face datoria pana la capat, indiferent de adversarul pe care il aveau in fata.

Fiul motului din Baita a mostenit puterea de a trudi si de razbi prin munca, darzenia si taria de caracter, trasaturi ale parintelui sau, veteran de razboi care a minerit, din greu, in subteranele Petrilei.

Fiul motului din Baita a invatat, de copil, ca nimic nu se obtine fara sudoare, iar toate reusitele sale sportive si profesionale s-au datorat seriozitatii, harniciei, tenacitatii si puterii sale de munca.

L-am urmarit pe Mircea Muntean de nenumarate ori in anii ’70 si ’80, atat in meciurile de campionat cat si in cele internationale. Ceea ce m-a frapat intotdeauna a fost expresia de intensa concentrare si determinare, intiparita pe chipul sau si, mai ales, in privirea sa.

O privire ascutita, sfredelitoare, agera. O privire de „Vultur”.

Fara a nedreptati pe nimeni, fara a ignora si fara a diminua cu nimic meritele si contributia atator si atator jucatori care au pus umarul la progresul rugby-ul nostru, imi ingadui sa scot in evidenta rolul lui Mircea Muntean in cadrul generatiei exceptionale a anilor ’70. Prin atitudinea sa fata de rugby, prin constanta evolutiilor sale la cel mai inalt nivel al performantei sportive, prin abnegatia, loialitatea, seriozitatea, munca si talentul sau, prin imensa pasiune dovedita pentru rugby, Dodo Muntean a fost unul dintre pilonii pe care s-a sprijinit fundatia echipei nationale din acea epoca, echipa care ne-a daruit una dintre cele mai bune si fertile perioade din istoria rugby-ului romanesc.

In cartea lor „Storia dalle origini ad oggi”, autorii italieni Luciano Ravagnani si Pierluigi Fadda au alcatuit liste, pe posturi, ale celor mai buni jucatori din istoria rugby-ului. Spre mandria noastra, cartea ziaristilor italieni, prefatata de David Campese, mentioneaza si numele a cinci rugbysti romani: Constantin Dinu, Mircea Muntean(u), Florica Murariu, Radu Demian, si Alexandru Penciu.

Trecand in revista lista taloneuri-lor iti dai seama imediat ca Mircea Muntean se afla intr-o companie cu adevarat ilustra: neo-zeelandezii Andy Dalton, Sean Fitzpatrick si Tane Norton, galezii Bobby Windsor si Bryn Meredith, englezii John Pullin si Peter Wheeler, irlandezii Ken Kennedy si Ciaran Fitzgerald, scotienii Frank Laidlaw si Colin Deans, francezii Phillipe Dintrans si Alain Paco, sud-africanii Abe Malan si Uli Schmidt.

Cand l-am intrebat pe profesorul Valeriu Irimescu, antrenorul sau de la lotul national, cum l-ar caracteriza pe Dodo Muntean, raspunsul a venit repede, fara nicio urma de ezitare: ”Talentat, tenace, muncitor, Mircea Muntean poseda o tehnica deosebita – si nu doar aceea necesara unui taloneur – ceea ce ii ingaduia sa evolueze, cu succes, pe orice post.”  Iata, pe scurt, calitatile care l-au propulsat pe Mircea Muntean in elita rugby-ului romanesc.

Mircea Sever Muntean, unul dintre cei mai importanti exponenti ai generatiei anilor ’70, o generatie care a impins rugby-ul romanesc catre piscurile elitei mondiale, a fost, este si va ramane, pentru totdeauna, „Vulturul” liniei intai a echipei nationale a Romaniei!

Eugen Cionga

Toronto