Un ”stalp” din inima Moldovei

De la Pascani la Iasi

Ioan Bucan s-a nascut la 27 ianuarie, 1955, la Pascani, orasul asezat pe Valea Siretului, in inima Moldovei.

De acolo, din Tara Moldovei, s-au ridicat inaintasi de valoare ai rugby-ului romanesc, iar pilierii nu au facut exceptie. Inainte de a depana povestea lui Ioan Bucan, am sa amintesc doi dintre ei, fiecare constituind un simbol pentru generatia sa:

Gheorghe Drobota, nascut la Dolhasca, pilier-ul care a facut parte din exceptionala generatie a anilor ’60 si care a jucat in meciul, din 1961, de la Bayonne, incheiat la egalitate 5-5, si in meciul din 1962, la Bucuresti, in care l-a dominat pe faimosul Amedée Domenech, –  ”le Duc” cum il rasfata presa din Hexagon –  echipa noastra castigand cu 3-0.

Petru Vladimir Balan, cunoscut generatiilor tinere, nascut la Suceava, poreclit ”Ursul din Carpati” si care, in finala Campionatului francez din 2005, castigata de echipa sa, Biarritz, in fata echipei Stade francais, a fost singurul pilier care a jucat 80 de minute, plus prelungirile, infruntand pe partea sa – si dominand – doi internationali francezi de mare valoare: sud-africanul naturalizat Pieter de Villiers si Sylvain Marconnet! O performanta rara pentru un pilier in epoca rugby-ului profesionist.

Asadar, Ioan Bucan se trage din stirpea darza a ”razesilor” moldoveni.

Copilaria la Pascani nu a fost usoara, tatal sau, Aurel, fiind ceferist, iar mama sa, Natalia, casnica, avand grija sa se ocupe de cresterea celor trei baieti: Ioan, Emil si Dumitru Petru.

Dupa terminarea scolii primare si a gimnaziului in orasul natal, unde nu  avut niciun contact cu rugby-ul, adolescentul Ioan Bucan s-a inscris, in 1969,  la Scoala Profesionala CFR de la Iasi, locuind la internat.

Acolo, ”in dulcele targ al Iesilor”, pe malurile Bahluiului, a avut loc intalnirea care i-a deschis drumul catre rugby. Si anume, intalnirea cu profesorul de educatie fizica, Emil Crisan.

Suporterii rugby-ului cunosc faptul ca Emil Crisan, cel poreclit ”Amore”, a fost un mare pasionat al rugby-ului si un simbol al rugby-ului iesean.

Emil Crisan a fost acela care, remarcandu-l pe adolescentul timid din Pascani la orele de educatie fizica, i-a indrumat, cu hotarare, pasii catre rugby.

Acesta este marele merit al dascalilor: cand ochiul versat descopera in copilandrii nestiutori, calitati ascunse pe care nimeni altcineva nu le observa, si ii indruma, apoi, pe calea potrivita.

Ioan Bucan a avut sansa, de timpuriu, sa aiba parte de o asemenea intalnire – mai tarziu vor urma si altele – si, urmand sfatul profesorului sau, a devenit membru al echipei de juniori Unirea Iasi.

In perioada junioratului, calitatile fizice ale adolescentului din Pascani s-au dezvoltat treptat, ceea ce a facut ca, dupa terminarea junioratului, sa fie promovat, in 1974, la echipa ”mare” a Politechnicii Iasi.

In acel moment, antrenor era profesorul Pavel ”Lica” Vizitiu, care a hotarat ca tanarul abia iesit din juniorat sa evolueze pe postul de taloneur.

Asa incat tanarul din Pascani si-a inceput ”rodajul” intre Ioan Precul si Virgil Mihalascu, doi pilieri cu mare experienta.

Primul sau meci in Divizia A a avut loc la Iasi, impotriva echipei CSM Sibiu, al carei antrenor era Bebe Boboc.

Debutul a fost de bun augur, evolutia tanarului taloneur facandu-l pe Bebe Boboc sa il intrebe, dupa meci, daca nu ar fi interesat sa se transfere la Sibiu.

Ioan Bucan, insa, a ramas la Iasi, iar perioada de ”rodaj”, petrecuta intre Precul si Mihalascu a fost extrem de folositoare tanarului taloneur, deoarece i-a dat timpul necesar de a se familiariza cu linia intai si de a se pregati pentru viitorul sau post de pilier stanga.

Calitatile si progresul tanarului jucator al Politehnicii Iasi au fost remarcate si de Federatie, asa incat, in decembrie 1975, la doar 20 de ani, Ioan Bucan a fost invitat sa participe la un cantonament special pentru pilieri si taloneuri, organizat la Mangalia, unde – isi aminteste Ioan Bucan – ”au fost convocati 16 pilieri si 4 taloneuri”.

Acolo, l-a intalnit pentru prima data pe Mircea Ortelecan, cu care a impartit camera la hotelul cunoscut, pe vremea aceea, drept  Hotelul Siemens. Din acel cantonament, Mircea Ortelecan avea sa ii fie coleg de camera in toate viitoarele turnee ale echipei nationale.

Cantonamentul a fost organizat imediat dupa infrangerea clara suferita de echipa noastra, 12-36, la 23 noiembrie, la Bordeaux, in fata Frantei.

Facand o paranteza, imi amintesc ca in randurile suporterilor, meciul de la Bordeaux era privit cu incredere si mari sperante, avand in vedere ca echipa noastra sosea dupa acel extraordinar turneu in Noua Zeelanda, incheiat cu meciul egal, 10-10, in partida cu Junior All Blacks, condusa de Graham Mourie, viitorul capitan All Blacks.

Banuiesc ca infrangerea, surprinzator de neta, suferita la Bordeaux, si faptul ca linia intai a fost dominata, a constituit motivul principal pentru care antrenorii Valeriu Irimescu si Petre Cosmanescu au luat hotararea  de a convoca acest cantonament special pentru a-i testa pe cei mai buni si promitatori pilieri si taloneuri din tara.

Ioan Bucan isi aminteste si acum de seriozitatea cantonementului: ”Si acum imi aduc aminte ca, dupa un placaj pe care i l-am dat lui Dodo Muntean, mi-am spart capul. Faceam impingeri, unu contra unu, trei contra trei, jocuri cu placaje. Alergarea, de multi kilometri, se facea pe nisip. In concluzie, era ca o selectie naturala.”

Tanarul pilier iesean a facut o impresie buna antrenorilor, din acel moment el ramanand in atentia antrenorilor si devenind o prezenta constanta in lotul national.

Intalniri esentiale: doctorul Trosc si antrenorul Titi Ionescu

In sport, si nu doar in sport, exista intalniri esentiale, care pot avea o influenta covarsitoare in procesul de formare al fiecaruia.

Un jucator de rugby poate avea parte – in diferite momente ale parcursului sau – de asemenea intalniri care ii pot influenta, in mod crucial, atat formarea sa ca persoana cat si cariera sportiva.

Desigur, domnul Bucan este mult mai in masura decat mine sa se exprime in aceasta privinta.

Dupa parerea mea, bizuindu-ma pe evenimentele care au marcat parcursul sau in lumea balonului oval, imi permit sa afirm ca, dupa intalnirea cu Emil Crisan – amintita mai sus – cel care i-a deschis calea catre rugby, Ioan Bucan a avut parte de alte doua intalniri esentiale: cu doctorul Trosc si cu antrenorul Titi Ionescu.

Doua intalniri ale caror traiectorii s-au intersectat in momentul in care avea nevoie, mai mult decat oricand, de asemenea intalniri.

Numele doctorului Trosc este legat de un eveniment dramatic care a pus in cumpana cariera de rugbyst a tanarului din Pascani.

La 4 mai, 1977, la un meci din Cupa Romaniei, cu Rulmentul Barlad, desfasurat la Iasi, Ioan Bucan a suferit o accidentare grava: fractura de peroneu-tibie-maleola.

In plin fuleu, dupa ce a pasat balonul unui coechipier, cramponul montat aproape de varful ghetei s-a intepenit in gazon, piciorul stang a devenit, pentru o clipa, o parghie rigida, iar mijlocasul la gramada barladean, lansat in placaj, s-a pravalit peste picior, cauzand fractura.

Transportat la Spitalul de Urgenta din Tatarasi, gravitatea fracturii i-a facut pe doctori sa incerce sa ii salveze piciorul pentru a putea merge, cat de cat normal, fara a schiopata.

La 22 de ani, se parea ca sperantele tanarului pilier, de a mai juca, vreodata, rugby, se naruisera cu totul in acel meci cu Rulmentul Barlad.

Dupa primele ingrijiri si interventii, oasele nu se sudau cum trebuia, si, dupa mutarea  la un al doilea spital – Spitalul de Urgenta din Copou – Ioan Bucan a fost mutat, in cele din urma, la spitalul C.I Parhon.

Spitalul C.I Parhon fusese fondat in 1943 – numele fiind Spitalul Asigurarilor Sociale – si, conform istoricului de pe site-ul spitalului, era considerat, la vremea inaugurarii sale, drept cel mai modern spital din tara si unul  dintre cele mai moderne din Europa Centrala si de Est.

Acolo, la spitalul C.I Parhon, a avut loc intalnirea esentiala cu doctorul-chirurg Trosc.

Doctorul Trosc a operat din nou – a treia interventie chirurgicala – si a prins oasele intr-o ”menghina” speciala pentru a le suda in pozitia normala.

Au urmat trei luni petrecute in spital, tintuit in pat, trei luni chinuitoare, impovarate de asteptare, rabdare, indoieli, framantari si sperante.

Nimic nu putea fi grabit, nimeni nu putea sti, cu siguranta, ce efect va avea ″menghina″ doctorului Trosc si cat de bine se vor suda oasele.

Parintii il vizitau cand se puteau desprinde de gospodaria din Pascani, dar sprijin i-a fost Felicia Pop, studenta la Facultatea de chimie, pe care o intalnise in campusul universitar ”Tudor Vladimirescu”, si care, un an mai tarziu, avea sa ii devina sotie.

Lunile din spital au fost cele mai dificile luni traite, nu doar de un rugbyst, ci, in primul rand, de un tanar plecat la 14 ani din Pascani, care incepuse a-si cauta un drum in viata la Iasi si caruia rugby-ul ii intredeschisese o usa catre viitor.

Ii era, oare, sortit ca aceasta usa sa i se tranteasca in fata, pentru totdeauna?

Sansa sa a fost intalnirea cu doctorul Trosc.

Fara priceperea, maiestria si profesionalismul doctorului Trosc, tanarul care a iesit, dupa trei luni, pe portile  spitalului C. I Parhon, ar fi iesit, poate, vindecat, pe picioarele lui, dar nu ar mai fi pasit niciodata pe un teren de rugby.

Doctorul Trosc a fost acela care i-a redat lui Ioan Bucan, sansa de a continua cariera rugbystica, la nivel national si international si, in acelasi timp, sansa de a se realiza, pe plan uman si profesional, gratie rugby-ului.

Cealalta intalnire, care a avut o influenta hotaratoare in evolutia sa rugbystica, a fost cu antrenorul Titi Ionescu.

Titi Ionescu a sosit la Iasi, de la Constanta, in iarna anului 1975.

Asa cum bine se stie, dupa plecarea de la Dinamo la Constanta, Titi Ionescu avusese o contributie majora la constructia echipei Farul, care avea sa castige, de altfel, campionatul in primavara lui 1975, chiar dupa plecarea sa din orasul de pe malul Marii Negre.

Noul antrenor al iesenilor a intuit potentialul tanarului de 20 de ani si, de la inceput, l-a sustinut pe Ioan Bucan in pregatirea specializata a unui pilier.

Este binecunoscut faptul ca Titi Ionescu avea mare grija de jucatorii sai si, in contextul dramatic al accidentarii sale, Ioan Bucan a avut prilejul sa cunoasca caracterul antrenorului sau.

La iesirea din spital, Titi Ionescu a fost mereu alaturi, avand un rol enorm  in procesul de recuperare al jucatorului sau.

Dupa trei luni petrecute in spital refacerea era foarte dificila, dar, cu sprijinul lui Titi Ionescu, tanarul pilier a revenit pe gazon.

La antrenamente, alerga alaturi de jucatorul sau, care resimtind durerile, ar fi vrut sa se opreasca.

”Dar nea Titi nu ma lasa, indemnandu-ma, mereu, …hai usor-usor, incet-incet… inca un pic, inca un pic…”

La fiecare alergare, la fiecare grimasa de durere, la fiecare scrasnet din dinti, la fiecare tentativa de a renunta – pentru ca piciorul era slabit si durerile inca persistau – antrenorul a fost alaturi de el.

„Fara nea Titi nu as fi putut trece peste acea teribila accidentare. Eu credeam ca nu voi mai putea juca rugby niciodata, dar nea Titi a fost mereu langa mine. Ma incuraja si  imi dadea incredere. Singurul om care a crezut în mine și în viitorul meu, pe plan sportiv. Mare om, mare antrenor, pe unde a trecut, a lăsat ceva in urma pentru rugby.”

A inceput sa joace in meciurile de campionat, perioade scurte, intrand in repriza a doua si jucand, in mod treptat, 10-20 de minute.

Apoi, Titi Ionescu care, impreuna cu Alexandru Palosanu, pe atunci antrenor la Cluj, era antrenor al lotului universitar, l-a inclus pe Ioan Bucan in Selectionata Universitara care urma sa sustina doua meciuri in Franta, la Rodez si Tulle,  intalnind in cel de-al doilea meci selectionata universitara a tarii gazda.

Tanarul pilier nu ar fi vrut sa plece pentru ca ”dupa accidentarea pe care o suferisem nu aveam incredere ca pot fi de folos echipei si ca pot juca la acel nivel”.

Dar, in acel moment, antrenorul sau il cunostea mai bine decat se cunostea el insusi, si stia mai bine decat jucatorul sau, rostul acestei convocari.

Deplasarea in Franta trebuia sa fie un moment al adevarului pentru tanarul sau pilier, care incerca sa revina dupa o accidentare atat de serioasa. Un asemenea meci putea arata, atat antrenorului cat si jucatorului, in ce masura vindecarea piciorului era completa.

Selectionata noastra a pierdut meciul, 10-36, cu studentii francezi, dar, in ciuda infrangerii, Titi Ionescu a avut dreptate in privinta pilier-ului sau. Ioan Bucan a jucat cele doua meciuri in Franta, iar testul cu ”universitarii” francezii a fost dovada revenirii pilier-ului iesean in arena.

Revenit din Franta, increzator in fortele sale, Ioan Bucan si-a continuat ascensiunea care avea sa il duca la cel mai inalt nivel al performantei sportive.

De la Stiinta Petrosani la Dinamo Bucuresti

Atmosfera din sanul echipei studentesti iesene, l-a facut pe Ioan Bucan sa se gandeasca serios la posibilitatea de a urma o facultate.

Mircea Ortelecan, colegul sau de camera de la cantonamentele si trial-urile Nationalei, a fost acela care l-a indemnat si incurajat pe Ioan Bucan sa vina la Petrosani si sa urmeze cursurile Institutului de Mine.

La fel, coechipierul si prietenul sau, Petre Florescu, fostul mijlocas la gramada, international, l-a indemnat sa plece spunandu-i ca plecarea la Petrosani era cea mai buna optiune pentru viitorul sau.

Hotararea a devenit si mai usoara atunci cand Titi Ionescu, care pleca si el la Petrosani pentru a prelua echipa Stiintei, l-a sfatuit sa il insoteasca in Valea Jiului.

Asa incat, incepand cu anul 1978, Ioan Bucan, devenind student al Institutului de Mine, s-a transferat de la Politehnica Iasi la Stiinta Petrosani.

Stiinta isi formase o gramada redutabila, capabila sa lupte de la egal la egal cu rivalele traditionale, Steaua, Dinamo, Grivita si Farul.

Linia intai era formata din Ioan Bucan, Mircea Ortelecan si Petre Dobre-Dorobantu, in timp ce in linia a doua se ”legau” Ion Aurel si Emil Drumea. Stoica Enciu era aripa de gramada, iar Florin Constantin ″inchidere″.

Titi Ionescu a ramas antrenor la Petrosani pana in 1980 cand Mihai Bucos a preluat echipa, fiind urmat de Gheorghe Baltaretu si, apoi, de Constantin Budica.

In perioada studentiei petrecute la Petrosani, intre 1978 si 1984, Ioan Bucan si-a consolidat cariera de pilier stanga, castigand experienta, progresand in mod vizibil, maturizandu-se si devenind, astfel, unul dintre pilierii selectionati, in mod constant, in echipa nationala.

In 1984, Ioan Bucan s-a transferat la Dinamo Bucuresti, acolo unde avea sa isi incheie cariera rugbystica.

Transferul la Dinamo a insemnat o etapa diferita in cariera sa, atat pe plan sportiv cat si pe plan profesional.

In perioada aceea, Dinamo, avandu-l ca antrenor pe fostul international Ion Tutuianu, se afla intr-un continuu ″duel″ cu Steaua, pentru castigarea campionatului national si numara in randurile sale jucatori de valoare.

Astfel incat, Ioan Bucan s-a reantalnit la Dinamo cu coechipieri de la Nationala: Mircea Paraschiv, Gica Daraban, Marian Aldea, Ion Constantin, Stelian Podarascu, Adrian Lungu, Stoica Enciu.

Pe plan profesional, transferul la Dinamo a insemnat intrarea in cadrul Ministerului de Interne, unde a lucrat, ca ofiter superior, pana la pensionare.

Echipa Nationala – ”Copile, sa te tii de rugby ca vei ajunge departe”

Din momentul in care a fost convocat, in 1975, la doar 20 de ani  – ca o speranta a postului de pilier – in  cantonamentul de la Mangalia, Ioan Bucan a ramas, permanent, in sanul lotului national, participand, in mod regulat la meciurile de trial, fiind selectionat timp de 12 ani si adunand 46 de selectii in echipa nationala.

Divagand putin, si pomenind de trial-uri – la care mergeam ca spectator, atunci cand erau anuntate in ziarul ″Sportul″ –  imi amintesc cat de importante si inversunate erau acele meciuri.

Mentionandu-i amintirile mele despre trial-uri, Ioan Bucan a completat:

″Meciurile de trial constituiau unul dintre cele mai importante criterii de selectie. Nimeni nu trisa la aceste meciuri. Rostul lor era de a cerne valorile si de a alege pe cei mai buni dintre cei mai buni. Desigur, exista riscul accidentarilor, dar lipsa temporara a unui posibil titular oferea sansa unui jucator care fusese aproape de selectie si el″.

Organizarea meciurilor de trial era o expresie a recunoasterii valorii fiecarui jucator.

Criteriul valorii reprezinta cel mai solid criteriu in selectia unei echipe, si acest lucru nu este valabil doar in sport.

Revenind la povestea noastra, rugby-ul s-a schimbat in mod semnificativ de atunci, din 1975; in acele vremuri, maturizarea pilierilor lua mult mai mult timp si era destul de rar ca un pilier sa debuteze la 20-21 de ani la nivel international si sa devina titular.

Atunci, in 1976, marele Gica Parcalabescu, care il urmarise in pregatirile lotului pentru meciul cu Franta, i-a spus: ”Copile, sa te tii de rugby ca o sa ajungi departe.”

Si, dupa cum arata istoria rugby-ului romanesc, ”copilul” de atunci a urmat intocmai sfatul lui nea Gica Parcalabescu, s-a tinut de rugby si a ajuns, intr-adevar, departe.

In 1976 a jucat in meciul cu Bulgaria, de la Burgas, incheiat cu scorul-record de 100-0, si a fost rezerva in splendida victorie impotriva Frantei,15-12, la Bucuresti.

Dar, ceea ce poate fi considerat drept debutul sau ca titular intr-un meci test, la doar 22 de ani, a fost meciul cu Spania, din aprilie 1977, desfasurat la Barcelona, in cadrul Campionatului FIRA.

Romania a castigat cu 22-12 si pilier-ul moldovean a avut satisfactia sa inscrie unul dintre cele doua eseuri ale echipei noastre, la capatul unei faze a carei amintire i-a ramas vie in memorie: ”Dupa o tusa castigata in 22-ul Spaniei, Mircea Ortelecan sarjeaza catre but, imi paseaza si marchez eseu.”

Dupa meciul de la Barcelona, a suferit accidentarea in meciul cu Rulmentul Barlad, accidentare care – asa dupa cum am mentionat deja – fara prezenta doctorului Trosc ar fi insemnat incheierea carierei rugbystice.

Revenirea la cel mai inalt nivel s-a petrecut treptat.

In 1978 Ioan Bucan s-a transferat la Stiinta Petrosani, iar in toamna a participat cu selectionata nationala, botezata Romania XV, la turneul din Anglia si Tara Galilor.

La  intoarcerea din turneu, a plecat la Zalau pentru stagiul militar de 9 luni– fiind student, era soldat TR (termen redus) – de unde, prin grija lui Titi Ionescu, mai primea invoiri pentru a juca in meciurile echipei sale de club.

Revenirea in echipa nationala s-a produs in toamna anului 1979, in turneul intreprins in Tara Galilor, dupa care a evoluat in meciul cu Franta, de la Montauban, pierdut cu 12-30. Acolo, l-a intalnit pentru prima oara in cariera pe Robert Paparemborde, pilier-ul dreapta francez si unul dintre cei mai valorosi pilieri din istoria rugby-ului, de care Ioan Bucan isi aminteste cu respect, numindu-l ″cel mai redutabil adversar″.

Succesele anilor ’80

A urmat, apoi, o perioada de 5 ani, care a fost presarata cu evenimente importante ale rugby-ului romanesc la care Ioan Bucan, alaturi de coechipierii sai, si-a adus, din plin, contributia.

In 1980, exceptionala victorie, 15-0, impotriva Frantei, victorie care reprezinta un moment glorios in istoria rugby-ului romanesc.

Tot in 1980 echipa noastra a intreprins un turneu, plin de succes, in Irlanda si Anglia.

In Irlanda, echipa noastra a castigat trei meciuri, cu selectionatele Limerick, Ulster si Connacht, a pierdut un meci cu Leinster, si a terminat la egalitate, 13-13 cu selectionata Irlandei, Ioan Bucan infruntand un adversar redutabil, in persoana lui Mick Fitzpatrick.

In meciul cu Ulster, la Belfast, pilier-ul nostru a marcat un eseu in forta, prin schema ″buldozerul″ care, bine executata, se dovedea a fi, de cele mai multe ori, de neoprit.

Turneul s-a incheiat in mod stralucit, cu o victorie clara impotriva echipei Leicester –  39-7 – un meci in care un alt mare jucator, Florica Murariu, a marcat 4 (patru!) eseuri!

Titlul din ziarul The Times, descrie, in mod sugestiv, meciul: ″Leicester suffer a demolition job″! In traducere libera: ″Leicester a fost complet demolata″.

In 1981, cel dintai meci-test cu faimosii All Blacks, meci pierdut cu 6-14, dar care a dovedit lumii intregi valoarea atinsa, in acel moment, de rugby-ului romanesc.

Suporterii nu pot uita, desigur, fazele din finalul meciului, cand inaintasii nostri au intrat in butul neo-zeelandez, dar arbitrul scotian Alan Hosie nu a acordat eseul.

Ai nostri au jucat la mana o lovitura de pedeapsa, in apropierea terenului de tinta neo-zeelandez, si au executat ”buldozerul”, schema reusita in meciul cu Ulster, si repetata cu asiduitate la antrenamente.

Imi amintesc faza cu pricina, care s-a desfasurat chiar pe partea tribunei unde stateam, vis-a-vis de tribuna oficiala.

Inaintasii se grupau cam la 10 metri de Mircea Paraschiv, cu Dinu, Bucan si Caragea – daca imi aduc aminte, acesta il inlocuise pe Marin Ionescu – in prima linie, porneau lansati catre linia de but, Paraschiv i-a pasat lui Bucan, iar intreaga gramada a intrat in but.

Eseu?

Ioan Bucan sustine si in ziua de astazi ca marcase eseu, dar, dupa cum bine se stie, arbitrul Hosie a considerat ca nu.

Referitor la faptul ca inaintasii romani intrasera de trei ori in terenul de tinta, Andy Dalton, taloneur-ul neo-zeelandez, a admis, in declaratiile aparute in ziarele neo-zeelandeze, ca „ o data ei [romanii] au fost, probabil, lipsiti de noroc″.

In 1982, victoria cu 13-9 asupra Frantei, condusa de Jean Pierre Rives, intr-un meci dramatic. Imi amintesc finalul fierbinte al meciului, eseul decisiv inscris de Mircea Paraschiv si presiunea francezilor din ultimele minute. Berbizier a jucat o lovitura de pedeapsa la mana, francezii cu incercat un maul ″rulant″, pentru a intra in forta in but, dar Bucan s-a lansat intr-un placaj decisiv in urma caruia balonul a fost blocat. Cred ca dupa aceasta faza, arbitrul a fluierat sfarsitul meciului.

Acest meci are o semnficatie speciala pentru Ioan Bucan, pentru ca jucase tot meciul cu o fisura de peroneu la piciorul drept. ″Am fost bandajat, incalzit bine si asa am jucat. Durerea a aparut dupa meci, mai ales in trenul de noapte, cand ma reantorceam la Petrosani″.

In  acelasi an, 1982, Nationala a intreprins un turneu in Zimbabwe, turneu in cadrul caruia a sustinut trei meciuri: un meci cu o selectionata provinciala, pe care a invins-o, cu usurinta, si doua meciuri-test cu selectionata tarii gazda, castigate, cu greu, cu 25-23 si 25-24.

Ioan Bucan a jucat in cele doua teste, meciurile au fost extrem de echilibrate, echipa gazda practicand un stil de joc sud-african, rapid si bazat pe un feroce angajament fizic.

Dar amintirile cele mai placute ale lui pilier-ului nostru sunt legate de calatoria pe raul Zambezi catre faimoasa cascada Victoria: ″o calatorie splendida, cu un vas elegant, intr-un peisaj superb″.

Momentele de varf ale Nationalei au continuat in 1983 si 1984 cu alte doua izbanzi de rasunet:

Victoria impotriva Tarii Galilor, 24-6, in noiembrie 1983 si 28-22, impotriva Scotiei, in mai 1984.

Anul 1987 a reprezentat un moment unic in cariera pilier-ului pornit din Pascani, el participand cu echipa nationala la prima editie a Cupei Mondiale, in Noua Zeelanda.

Ioan Bucan a evoluat in doua meciuri cu Zimbabwe, castigat cu 21-20, si cel cu Scotia, pierdut cu 28-55.

Iar amintirile din Insula de la capatul lumii s-au pastrat vii si proaspete pana in ziua de astazi:

″A fost o calatorie splendida, Noua Zeelanda este o tara de vis, iar comunitatea romaneasca de acolo ne-a inconjurat cu emotie si caldura. Ne-am simtit extraordinar de bine″.

O amintire speciala a pilier-ului nostru se refera la un fapt inedit, si anume:

Inainte de inceperea competitiei, celebrii All Blacks i-au invitat pe inaintasii nostri sa participe la o sedinta de antrenament pentru a exersa gramezile fixe! Probabil ca neo-zeelandezii pastrasera in amintire impresia extrem de favorabila produsa de inaintasii nostri in meciul din 1981 de la Bucuresti.

Nu pot incheia aceasta trecere in revista a carierei lui Ioan Bucan in echipa nationala fara a mentiona rolul jucat de Constantin Dinu-Capone in lansarea pe orbita internationala a pilier-ului moldovean.

Constantin Dinu-Capone era titularul indiscutabil al postului de pilier stanga, dar, pentru a-l ajuta pe mai tanarul sau coechipier sa isi construiasca o cariera de international, el a acceptat sa evolueze pe partea dreapta a gramezii, permitandu-i, astfel, lui Ioan Bucan sa devina titular pe partea stanga.

Iar Ioan Bucan nu a uitat si nu uita nici pana in ziua de azi:

”Constantin Dinu-Capone a fost mentorul meu pe postul de pilier. Fiind mai mare decat mine, m-a invatat tot ceea ce stia despre tehnica postului. Fiind si el pilier stanga, ca si mine,  dar mult mai experimentat, a acceptat sa joace pilier dreapta ca eu sa pot juca pe stanga”.

Si in continuare:

”Cu privire la Capone, pot sa spun ca se poate scrie o carte. Un om, un familist si un jucator de exceptie. Dupa antrenament, lucram impreuna tehnica de post, forta, pozitia corecta a pilier-ului, spatele drept, flexat si ceafa puternica, in cazul in care gramada se prabuseste. Dupa meciuri, ne invita acasa la el, la Chitila, unde la o bere, stand sub nucul din fata casei, comenta lucrurile bune si rele din meci. Stateam pana spre seara, cand, eu si Mircea Ortelecan, aveam trenul de noapte spre Petrosani, pe la ora 11”.

Rugby-ul – intre sport si educatie

Din punct de vedere tehnic, fiecare pilier de calibru, pe langa calitatile generale, de baza – precum forta in gramada – se remarca prin niste calitati specifice.

Antrenorii si specialistii postului respectiv sunt cei mai in masura sa detalieze si sa aprecieze calitatile jucatorilor.

Eu imi ingadui doar sa fac urmatoarea apreciere:

In amintirile tanarului spectator ce eram in acei ani, imaginea lui Ioan Bucan iese in evidenta prin doua calitati distincte: mobilitatea si calitatea placajelor.

Viteza de deplasare in teren si placajele decisive au fost doua atribute care l-au impus pe Ioan Bucan in restransa ″confrerie″ a pilierilor de valoare.

Cariera lui Ioan Bucan reprezinta, dupa parerea mea, unul dintre cele mai potrivite exemple care infatiseaza influenta si rolul rugby-ului in procesul de formare al unui om.

″Cea mai frumoasa perioada din viata a reprezentat-o perioada in care am facut acest sport. Atunci m-am format ca om, prin munca depusa, rugby-ul m-a invatat ce inseamna munca in echipa, si sa dobandesti un inalt grad de intelegere″.

″Rugby-ul te invata sa ai o coloana vertebrala dreapta″, iar aceasta afirmatie este valabila atat la propriu (pentru un pilier) cat, mai ales, la figurat.

Pasul de la juniorii Unirii Iasi la seniorii Politehnicii a insemnat mult mai mult decat promovarea sportiva a unui junior in echipa ”mare”.

Pasul acesta a avut o semnificatie mult mai profunda asupra adolescentului sosit din orasul de pe malurile Siretului. Era un pas inainte in planul maturizarii sale si al largirii orizontului unui tanar aflat in pragul nevoii de a decide ce va face in viitor.

In vestiarul Politehnicii Iasi, tanarul sosit de la juniori a avut sansa, sa vada dintr-odata, un peisaj uman si educational diferit, dupa cum marturiseste chiar el: ”in vestiar erau studenti, ingineri, doctori, arhitecti, aveam niste modele, pentru viata si pentru viitor”.

Aceste modele l-au determinat sa ramana in rugby, sa respecte rugby-ul si sa isi continue drumul.

Si, mai mult decat atat, orizontul ce i s-a deschis, acolo, in vestiarul Politehnicii Iasi, i-a permis fratelui mai mare sa-i sfatuiasca si sa ii ajute pe cei doi frati mai mici, Emil si Dumitru-Petru.

Amandoi au urmat calea rugby-ului care le-a deschis orizontul catre realizarea profesionala, Emil absolvind Facultatea de Constructii, in timp ce, praslea, Dumitru-Petru, a absolvit Facultatea de Educatie Fizica si Sport.

La momentul potrivit in viata sa, rugby-ul i-a deschis lui Ioan Bucan o fereastra catre o priveliste la care, poate ca nici nu visase vreodata.

Era o priveliste frumoasa, care, poate ca in anumite momente, parea de neatins.

A privit-o, insa, cu indrazneala, hotarat sa reuseasca sa o transforme in realitate.

Nu a fost deloc usor, dar, bazat pe cele spuse, vazute si povestite, fiul de ceferist din Pascani a reusit!

Eugen Cionga

Toronto