Florica Murariu…Gheorghe Daraban… Enciu Stoica…
„Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Cat i-am admirat!
Trei stejari ai rugby-ului romanesc… trei falnici stejari care s-au ridicat, cu semetie, cu mult
inainte de a se fi nascut, in mod oficial, ″Stejarii″…
Cand rostim numele acestor trei mari jucatori, ecoul numelor lor rasuna prin codrul de ″Stejari″
al rugby-ului romanesc…
Un ecou uscat de lacrimi si de tristete, plutind prin aburul des si greu al amintirilor… si totusi, un
ecou purtand caldura duioasa, nostalgica, mangaietoare, raspandita de prezenta acestor trei
imensi jucatori in universul rugby-ului romanesc…
″Si ma duc si iar ma duc,
Pana la izvor sub nuc″
S-au dus prea deverme… s-au dus, poate, la izvorul de sub nuc…undeva, dincolo…sau, poate, mai
departe, sa se odihneasca in pridvoarele cerului…
Florica Murariu…Gica Daraban… Enciu Stoica…
″Si ma fac si iar ma fac,
Lemn de brad si lemn de fag…″
S-au dus prea devreme…. s-au dus, poate, sa isi afle tihna la umbra padurii de ″Stejari″… ei, cei
facuti din taria lemnului de Stejar…
″Rau ma dor picioarele,
De batut cararile″..
Au batut cararile rugby-ului de-a lungul si de-a latul Planetei Ovale…

I-au durut, oare, picioarele, tot batatorind terenuri departate, si tot luptand, cu ardoare, impreuna
cu coechipierii lor, sa arate, celor ce inca se indoiau, ca talentul, darzenia, vointa si inteligenta
rugbystica a celor veniti, de undeva din Estul Europei, erau pe masura exigentelor celor ce
guvernau rugby-ul mondial?…
Au fost aplaudati si laudati de cunoscatorii rugby-ului de peste tot in lume, recunoscandu-le
valoarea, darzenia, calitatile si meritele…
Dar, ei au fost, intotdeauna, ai nostri si vor ramane, pentru totdeauna, ai nostri…

Florica Murariu…
″Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Mi-l amintesc…
Vanjos, precum taranul legat si hranit de glia sa…chipul lui, cu trasaturile aspre, ascutite, cioplite
din vana de piatra a razesilor care au salasluit in Mitocul sau natal, in nordul Moldovei…
Mi-l aduc aminte azvarlindu-se, mereu, in focul luptei, avand, in sange, instinctul luptei, aflandu-
se, mereu, in fruntea sarjelor inaintasilor…
Imi amintesc eseul marcat in neuitatul meci cu Franta, in 1976…in cavalcada inaintasilor nostri
pe care vestitii nostri adversari – condusi de faimoasa tripleta Rives-Bastiat-Skrela,- nu o puteau
stavili…
In biografia sa rugbystica, turneele din 1979, in Tara Galilor, si, respectiv, din 1980, in Irlanda si
Anglia, ocupa un loc de frunte.
In turneul din 1979, Florica Murariu a avut, impreuna cu coechipierii sai, o evolutie
exceptionala.
In partida cu selectionata North Wales, castigata cu 38-15, el a inscris unul dintre cele sase eseuri
ale echipei noastre, iar in meciul urmator, cu selectionata West Wales, a lansat un contraatac
rapid, a combinat cu Mircea Muntean, incheind actiunea cu un eseu decisiv, transformat de
Mihai Bucos, si care a adus victoria echipei noastre, cu 15-11.
Iar meciul pierdut, 12-13 cu Tara Galilor – in circumstantele cunoscute – a fost aproape cat o
victorie.
In 1980, in splendida victorie obtinuta impotriva echipei Leicester, 39-7 in ultimul meci al
turneului, Florica Murariu a inscris patru eseuri !

Un inaintas, o aripa de gramada sa inscrie patru eseuri intr-un meci international!
Florica Murariu a stralucit in acel meci, avand o contributie esentiala la o victorie zdrobitoare, pe
care presa engleza a numit-o o veritabila ″demolare″ suferita de clubul Leicester.
Florica Murariu… si destinul sau, dureros si tragic…doborat – ca si ceilalti tineri disparuti atunci –
de un glont tras de alt roman…
″Rau ma dor ochii ma dor,
De lumina stelelor…”
Doborat, in pragul unui Craciun insangerat, si in haosul intunecat ale carui cauze nu au fost
deslusite nici pana astazi…

Enciu Stoica…
„Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Mi-l amintesc…
Imi amintesc si zambetul sau, luminandu-i chipul destins si privirea jucausa…
Puternic – ca si Florica Murariu, coechipierul sau de pe celalalt flanc al gramezii – isi tragea
vlaga din glia campiei Baraganului, fiind daruit cu o rezistenta iesita din comun…
Ce simetrie rugbystica!
Doi flankeri exceptionali, unul din nordul Moldovei, iar celalalt din sudul campiei Baraganului,
legandu-se de fiecare parte a gramezii!
Mi-l amintesc intr-un meci cu Franta, cel de la Clermont Ferrand, din 1977.. ca toate meciurile
cu Franta, a fost un meci extrem de dur… mi-l amintesc pe Enciu Stoica, lovit, intins la pamant,
primind ingrijiri, pret de cateva minute bune… il priveam la televizor si nu stiam daca va mai
continua meciul…in cele din urma, insa, s-a ridicat si a continuat sa lupte, cu incrancenare – asa
dupa cum ii era felul – tocmai atunci cand nimeni nu se mai astepta sa il vada ramanand in
teren…
In meciul cu Irlanda, desfasurat la Dublin, in 1980, si incheiat la egalitate, 13-13, cronicarul
ziarului ″The Times″ l-a desemnat pe Enciu Stoica, impreuna cu Ion Constantin si Mircea
Paraschiv, drept unul dintre cei ″trei eroi ai echipei intr-un meci care va ocupa, pentru
totdeauna, un loc special in istoria rugby-ului″.

A venit apoi, acel meci cu Franta, in 1982, castigat cu 13-9…ciocnirea nefericita cu Pierre
Dospital, accidentarea care avea sa produca un moment dramatic, punandu-i viata in pericol.
Ca si la Clermont-Ferrand, el a continuat meciul… dar a continuat sa joace si in urmatoarele doua
saptamani, in meciuri de campionat, nestiind ca avea cateva vertebre fisurate.
Fisurile au condus la producerea unei hemoragii profunde, la cap, iar Enciu Stoica s-a zbatut
intre viata si moarte… din fericire, doctorii au reusit sa il salveze.
Am citit in ziarul The Times, un articol scris, in 1983, de David Hands – cel care, timp de 28 de
ani, a fost principalul jurnalist specializat in rugby al venerabilului ziar londonez – care descrie
una dintre cele mai frumoase si emotionante povesti ale rugby-ului:
Datorita unui superb exemplu al fraternitatii rugbystice – sustinute, cu pasiune, de Glyn
Maddocks, un mare prieten ale rugby-ului romanesc, si de catre Ray Williams, pe atunci
secretarul Federatiei Galeze de Rugby – Enciu Stoica a reusit sa calatoreasca la Cardiff pentru un
consult medical.
Gratie acestor eforturi, el a fost tratat de echipa medicala care il ingrijise, in 1976, pe Mervyn
Davies, fostul capitan al Tarii Galilor, cel care suferise o hemoragie asemanatoare.
In acelasi articol, David Hands il considera pe Enciu Stoica drept unul ″dintre cei cativa jucatori
romani ai ultimei decade care ar fi putut onora prin prezenta sa orice selectionata mondiala″.
Enciu Stoica s-a vindecat atunci…doar atunci…
″Rau ma dor ochii ma dor,
De lumina stelelor…”
Destinul sau, tragic, a facut ca el, – ca si Florica Murariu – sa plece prea devreme…

Gheorghe Daraban…
„Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Mi-l amintesc…
Un Stejar intre ″Stejari″!
L-am vazut, pentru prima data, pe stadioanele bucurestene, cand eram la cumpana anilor dintre
copilarie si adolescenta.

Imi amintesc aparitia sa impunatoare, calitatile sale fizice exceptionale…prestanta sa in teren…
In ochii adolescentului ce eram, Gica Daraban parea o forta a naturii, dominand pe inaintasii din
jurul sau.
Imi amintesc un meci pe care Dinamo l-a sustinut pe stadionul Ghencea, in care pilier-ul titular si
rezerva sa se accidentasera.
Dinamovistii nu mai aveau rezerva de pilier, iar atunci Gica Daraban a legat in linia intai, trecand
pilier stanga!
La meciurile de pe Parcul Copilului, Ghencea sau in Tei, acolo unde tribunele erau foarte
apropiate de teren, ii auzeam glasul de stentor comandand si organizand tusa in teren.
Dupa ce, ani mai tarziu, am avut ocazia sa urmaresc, mai intai, meciuri cu inaintasii neo-
zeelandezi, si, mai apoi, meciuri cu inaintasii sud-africani, mi-a placut sa ma gandesc – fara
accente de patriotism local – ca Gica Daraban , pe langa fibra de ″Stejar″, avea si o fibra de All
Black si de Springbok!
Nu era cu nimic mai prejos decat fermierii-rugbysti neo-zeelandezi si sud-africani.
In turneul din 1975, din Noua Zeelanda, a fost inaintasul care, impreuna cu Gheorghe Dumitru, i-
a impresionat pe neo-zeelandezi.
T.P.McLean, unul dintre cei mai reputati jurnalisti, dupa primul meci, castigat in fata
selectionateu Poverty Bay, 19-12, i-a admirat detenta, subliniind faptul ca ″G. Daraban, un
jucator de linia a doua foarte inalt, s-a ridicat, in mijlocul tusei, ca o racheta…″.
Iar pe masura desfasurarii turneului, Gica Daraban producea asupra ziaristului neo-zeelandez, o
impresie din ce in ce mai puternica.
Dupa cel de-al doilea meci, castigat cu Waikato, Gica Daraban devenise ″un impresionant
jucator de linia a doua″.
In meciul pierdut in fata provinciei Manawatu, ″Daraban a sarit, in cateva tuse, mai sus decat
John Callesen, linia a doua All Black″.
Iar in meciul cu North Auckland, McLean a remarcat ″magnificile sarituri in tuse ale lui
G.Daraban″.
A fost un mare, foarte mare jucator de linia a doua, dar el a evoluat si ca ″inchidere″, asa cum a
fost cazul in memorabilul meci cu Franta, 15-12, in 1976, pe Giulesti, cand a jucat alaturi de
Florica Murariu si Enciu Stoica.
Gica Daraban mi-a dat, intotdeauna, impresia unui caracter puternic, in teren si in afara
terenului…Si nu doar mie.

Ioan Bucan isi aminteste cu emotie:
″A fost, Dumnezeu să-l odihnească, sufletul grămezii. Impingea în spatele meu – impinge
moldovene, imi striga – era o sincronizare perfecta a gramezii pe momentul introducerii
balonului. În tușă se impunea, atit pe baloanele noastre, cit și ale adversarilor. Avea un suflet
mare, la fiecare meci, dădea totul, pina la sacrificiu. Era un model, pentru toate generațiile de
rugbysti. La pregătire, se masura la impingere, cu pilierii, era o forță a naturii, doar era
moldovean, din Tecuci″.
L-am vazut o singura data, de aproape.
Era pe la inceputul anilor ’80, intr-o vacanta de iarna a studentiei mele,
Ne oprisem la cabana Timis, si acolo, in holul restaurantului, l-am vazut pe Gica Daraban,
impreuna cu cativa jucatori de la Dinamo.
Aceeasi prezenta impunatoare, acelasi glas de stentor.
Gica Daraban vorbea, iar cei din jurul sau ascultau.
„Rau ma dor ochii ma dor,
De lumina stelelor…”

Florica Murariu…Gica Daraban… Enciu Stoica…
Trei mari, imensi jucatori romani care au plecat prea devreme…
S-au dus prea deverme… s-au dus, poate, la izvorul de sub nuc…undeva, dincolo…sau, poate, mai
departe, sa se odihneasca in pridvoarele cerului…
Marturisesc ca, initial, am vrut sa scriu trei articole separate, cate unul dedicat fiecaruia dintre ei.
Dar, marturisesc, cu toata sinceritate, ca nu i-am putut desparti si desprinde din gramada in care
s-au legat si au impins impreuna, de atatea si atatea ori.
Am scris aceste randuri avandu-i, in fata ochilor, pe toti trei, legati in inclestarea gramezilor, in
incrancenarea aglomerarilor si in mijlocul sarjelor inaintasilor…
Eugen Cionga
Toronto
P.S. Am scris aceste randuri ascultand melodia ″Rau ma dor ochii ma dor″ interpretata de
Stefania Iacob si ale carei versuri mi-am ingaduit sa le includ in articol.