Mi-am ingaduit sa folosesc titlul cartii scrise de cel mai vestit Humulestean din istorie, pentru ca articolul de fata este legat de copilarie.

Nu pot spune ca m-am regasit, in copilaria mea, in ispravile lui Nic-a lui Stefan a Petrei Ciubotariul – eram prea orasean pentru a ma identifica cu nazbatiile nazdravanului de pe malurile Ozanei.

Fiecare dintre noi, insa, poarta in sine propria sa Ozana, iar Amintirile lui Creanga au umplut universul copilariei mele mai mult decat oricare alta carte citita la vremea aceea.

Multe au fost cartile legate de copilaria generatiei mele: Fat-Frumos din lacrima, basmele lui Petre Ispirescu, povestile Fratilor Grimm si ale lui Charles Perrault, seria Povestilor nemuritoare.

Dar niciuna nu mi-a mangaiat anii copilariei, cu dulceata, duiosia, naivitatea, sinceritatea si inocenta lor, precum Amintirile marelui nostru povestitor.

Pentru mine – dupa cum cred ca se intampla si cu multi altii – amintirile din copilarie au capatat si capata o rezonanta diferita la fiecare varsta si in fiecare etapa a vietii noastre.

In adolescenta, ele erau, inca, mult prea aproape de noi pentru a simti, in mod necesar, nevoia prezentei lor. Si, in plus, la varsta aceea apareau in viata noastra framantari, semetii si simtiri adolescentine, necunoscute pana atunci, care estompau – in mod constient sau inconstient – amintirile copilariei.

In anii tineretii, de asemenea, altele erau gandurile, lucrurile importante si prioritatile noastre. Din cand in cand, ne mai aduceam aminte si impartaseam amintirile din copilarie, dar ne grabeam sa le trimitem inapoi, la locul lor, si le uitam pentru o vreme.

Nu trebuie sa traim din amintiri – amintirile traiesc in noi – dar, inaintand spre senectute, se intampla ca amintirile din copilarie sa rasara – mai des – cu blandete, duiosie si nostalgie, dintr-un sipet al memoriei afective, de acolo unde isi aflasera locul – inmugurind si imbobocind in tacere, cuminti si nestingherindu-ne – cu ani si ani in urma.

In asemenea clipe, le privesti si le simti altfel, descoperindu-le cu nostalgie si, in acelasi timp – de ce nu? – redescoperind sensuri si semnificatii de care nu fusesesi constient pana atunci.

Asa mi s-a intamplat, de curand, atunci cand, cuibarandu-ma in culcusul mangaietor ale amintirilor, m-am trezit calatorind peste pragul vremurilor, departe, in secolul trecut, pana in anii ’60. Ce calatorie, ce fascinanta calatorie!

La sfarsitul unui noiembrie friguros al anului 1964, cand aveam sase ani, tatal meu m-a dus, pentru prima oara, la un meci de rugby, pe stadionul 23 August, la partida Romania-Franta.

A fost cel dintai meci de rugby la care am asistat.

Eram prea mic pentru a intelege de ce mingea era ovala si nu rotunda, de ce erau 15 jucatori si nu 11, de ce nu existau porti cu plasa, ci doar doi stalpi inalti, uniti cu o bara orizontala. Nu intelegam ce se petrecea pe teren, dar mecanismul memoriei mele de copil a inregistrat, pe un fond neclar, invaluit in ceata trecerii anilor,  cateva crampeie de amintiri.

Tin minte tabela de scor, manuala, cu ceasul in  mijloc si care mi se parea imensa, mai ales atunci cand se roteau panourile cu cifrele lunguiete pentru a afisa scorul. In final, uriasa tabela a aratat: 9-6 in favoarea Frantei. Mi s-a parut ca se inscrisesera prea multe „goluri”!

Cred ca echipa noastra purta tricouri albe, fara contrastul galben-albastru al tricourilor de mai tarziu.

Si imi amintesc, cum tatal meu, incercand, probabil, sa imi explice cate ceva din jocul care se desfasura in fata noastra, pomenea foarte des cateva nume: Alexandru Penciu si, apoi, Viorel Moraru- Radu Demian-Mircea Rusu. De atunci, din acea dupa amiaza de noiembrie a anului 1964, aceste patru nume mi-au ramas gravate in memorie, pentru totdeauna,  ca niste repere fundamentale in calatoria pe care copilandrul ce eram o incepea  intru descoperirea rugby-ului si a frumusetilor sale. Si a trebuit sa treaca cativa ani buni pentru a realiza insemnatatea acestor patru mari jucatori, si rolul imens al generatiei pe care o reprezentau, in istoria rugby-ului nostru.

Dupa aproape trei ani, in iunie 1967, tatal meu m-a dus le cel de-al doilea meci de rugby, meciul care constituie subiectul randurilor de mai jos: finala Cupei Campionilor Europeni, dintre Dinamo si Agen.

Locuiam pe Bulevardul Muncii – cum se numea pe atunci actualul Bulevard Basarabia – intr-un bloc din spatele bisericii Sfintii Constantin si Elena, vis-a-vis de intrarea in parcul 23 August.

Ne-am urcat in tramvaiul 24, a carui statie era chiar in dreptul Bisericii, am strabatut Soseaua Mihai Bravu, am trecut prin intersectia de la Obor ( desigur, pasajul subteran nu exista pe atunci), pe la Lizeanu, prin fata cinematografului „Melodia”, am continuat pe Stefan-cel-Mare si am coborat in fata stadionului Dinamo.

Era lume multa, chiar inghesuiala la intrare, tata ma tinea, strans, de mana, sa nu ma piarda in multime, si ne-am gasit locuri in tribuna dinspre Calea Floreasca.

Au trecut, de atunci, 54 de ani, si este foarte posibil ca amintirile mele de atunci sa se fi impletit si amestecat cu altele, si sa isi fi pierdut limpezimea in aburul trecerii atator ani. Dar, iata ce imi amintesc:

Cred ca la acest meci, tata s-a intalnit cu doi fosti rugbysti cu care jucase in tineretea sa, in perioada interbelica. Poate ca memoria imi joaca feste, dar numele pe care mi le amintesc sunt:

Domnul Gheorghe Fantaneanu si domnul Anastasiade (nu imi amintesc care dintre cei trei frati Anastasiade, cred ca era Nicu Anastasiade) – amandoi din aceeasi generatie a anilor ’20,  din care facuse parte si tatal meu.

In 1923, cand avea 19 ani, tatal meu, Emil Cionga, a avut initiativa de a infiinta, impreuna cu prietenul sau de o viata, Victor Cazana, si cu ajutorul neprecupetit al bunicului, clubul Rugby Club Bucuresti (R.C.B).

 Tata  jucase „uvertura” sau aripa, in timp ce domnul Fantaneanu jucase ca taloneur la Sportul Studentesc ( nu imi amintesc la ce club jucase domnul Anastasiade).

Cred ca nu se intalnisera de ceva vreme, revederea i-a bucurat, si-au amintit de tineretea rugbystica, si pana la inceperea meciului, au tot vorbit. Eu eram un martor tacut, ascultand povestile oamenilor mari

Imi amintesc doar franturi din conversatiile lor.

Erau revoltati de faptul ca echipa de rugby Dinamo nu era lasata sa joace, in mod regulat, pe stadionul din Stefan cel Mare pentru ca – nu stiu daca acesta era motivul adevarat – se considera ca rugbystii stricau gazonul care apartinea fotbalistilor.

Nu stiu daca era adevarat, dar rugbystii veterani de langa mine, care se identificau cu inceputurile rugby-ul in tara noastra, nu puteau intelege asa ceva!

Poate ca aveau dreptate, pentru ca, daca stau bine si ma gandesc, nu cred ca, in anii urmatori, am asistat vreodata la un meci al echipei de rugby Dinamo pe stadionul din Stefan-cel-Mare. Am fost la multe meciuri de campionat, dar Dinamo juca fie pe Parcul Copilului, fie in Ghencea, fie pe stadionul din Tei.

Apoi, in mod inevitabil, au inceput sa depene amintiri „de pe vremea lor”:

Tata si domnul Fantaneanu si-au adus aminte de un meci Rugby Club.Bucuresti-Sportul Studentesc:

″Ghita, ne-ati invins, dar a fost un meci indarjit, imi amintesc placajele tale tari…″

Cand vorbea, domnul Fantaneanu se apropia, aplecandu-se catre  noi, pentru ca vorbea incet, in surdina, cu o voce putin ragusita: ″Emile, placam tare, dur, dar corect…″.

″Asa este, tu intotdeauna ai placat corect, foarte corect…”.

A trebuit sa treaca ceva ani, pana cand am inceput sa inteleg valorile rugby-ului… si abia atunci, cand imi revenea in memorie acest dialog, am realizat cata importanta avea corectitudinea pentru cei doi adversari ce se intalnisera pe stadioanele O.N.E.F si Federatiei, in anii ’20, anii de inceput ai rugby-ului nostru.

″Emile, imi amintesc faza eseului vostru…Ai trecut printre treisferturile noastre si ai pasat taloneur-ului vostru, Vlad Vranialici, care a marcat…”

Vlad Vranialici, autorul eseului, era adversarul direct, la talonaj, al domnului Fantaneanu.

„Da, Ghita, imi amintesc faza…” i-a raspuns, incet, tatal meu, bucuros, cu siguranta, ca fostul sau adversar isi amintea faza eseului din urma cu aproape 40 de ani.

Eram mult prea mic pentru a aprecia – din punctul de vedere al intelegerii traditiei rugby-ului – bogatia momentelor de atunci. Nu am inteles atunci, dar, pe masura trecerii anilor, am inteles si am apreciat si pretuit acele momente de pe stadionul Dinamo, petrecute impreuna cu doi reprezentanti ai rugby-ului de odinioara si amintirile lor.

Ascultandu-i, auzeam povestea unui meci desfasurat cu aproape 40 de ani in urma, in timp ce in fata ochilor nostri se desfasura finala unei Cupe Europene, intre Dinamo, campioana Romaniei, si Sporting Union Agen, campioana Frantei!

Nu stiu de ce, dar impresia mea a fost si este, si acum, ca despre acest meci Dinamo-Agen nu s-a scris in presa noastra atat cat ar fi meritat.

Desigur, nivelul unei competitii continentale era diminuat considerabil de lipsa echipelor din Marea Britanie si Irlanda – competitia era organizata de FIRA si nu de International Board – dar, pentru rugby-ul romanesc, orice contact cu cele mai bune echipe din Hexagon reprezenta o sansa extraordinara pentru a progresa.

Victoria echipei Dinamo, alaturi de cea a Grivitei, obtinuta cu cativa ani inainte, impotriva francezilor de la Mont-de-Marsan, a constituit unul dintre cele mai importante rezultate obtinute la nivelul cluburilor noastre. Si nu doar din punctul de vedere al rezultatului, ci, mai ales, al manierei de joc a echipei noastre.

Sa nu uitam: adversara era Agen, campioana Frantei!

Finala se desfasurase in doua manse: in primul meci Agen castigase, pe teren propriu, cu 12-0.

Cine ar fi crezut ca Dinamo ar fi putut intoarce rezultatul?

Si totusi!

In meciul la care ma adusese tatal meu, Dinamo avea sa castige cu 18-0, dupa ce scorul la pauza era doar 3-0!

Mi-au ramas intiparite in memorie, cateva momente din acel meci:

Cred ca Dinamo juca in tricouri albe si chiloti albastri, iar francezii in echipament albastru.

Nu imi amintesc componenta echipelor, doar numele catorva jucatori:

Zani si Lacroix la Agen.

Tata imi povestea ca Zani era, de fapt, italian, el jucand pentru un club francez, dar, in acelasi timp, juca si in echipa Italiei.

De la Dinamo – si sper ca memoria sa nu ma insele – din dialogul tatalui meu cu domnul Fantaneanu, imi suna si acum in urechi, numele antrenorului Titi Ionescu, si al unor jucatori: fundasul Daiciulescu – un tanar blond si zvelt, daca imi aduc bine aminte – Nica, Leonte, Giugiuc, Dragomir si Stoica.

Si Coravu!

Mi-a ramas intiparit in memorie numele sau – Coravu – pentru ca scoala generala la care invatam atunci – actualul Colegiu Emil Racovita –  era situat pe strada Maior Coravu, in Vatra Luminoasa!

Mi-l amintesc pe Gheorghe Nica, transformand o lovitura de pedeapsa care stabilise scorul la pauza: 3-0 pentru Dinamo.

La pauza, tata si domnul Fantaneanu comentau meciul, dar continuau sa depene si amintiri:

″Emile, iti amintesti de un meci de selectie al Nationalei? Caracostea a organizat un meci de trial impotriva voastra, a R.C.B-ului?″

″Sigur, Ghita, imi amintesc, am jucat pe stadionul O.N.E.F (nota mea: fostul stadion Republicii) nu pe Federatiei. Nationala se pregatea pentru un meci cu Franta, iar Grigore Caracostea si Puia Vorvoreanu au organizat trialul si ne-au intrebat daca vrem sa ii ajutam cu meciul de selectie. Sigur ca am acceptat.”

Dinamo si Agen au revenit in teren, pentru cea de-a doua repriza.

Si ce repriza a fost!

Mi-l amintesc pe Sile Dragomir, o aripa de mare viteza, marcand un eseu la colt, chiar pe partea noastra, si expresia de nemarginita bucurie de pe chipul sau masliniu, luminat de zambetul fericit pe sub mustata eleganta.

Cred ca Dragomir a mai marcat un eseu, tot pe partea tribunei noastre, insotit de vuietul de bucurie al spectatorilor.

Dinamo a realizat o repriza a doua exceptionala, castigand cu 18-0!

A doua Cupa a Campionilor Europeni, dupa cea castigata de Grivita cu cativa ani inainte!

Imi amintesc cu cata satisfactie comenta tata, impreuna cu fostii sai adversari de odinioara, victoria spectaculoasa obtinuta de Dinamo in fata campioane Frantei, acolo, chiar in fata lor!

Nu imi amintesc cine a marcat celelalte puncte, dar cea mai puternica amintire este legata de un cu totul alt eveniment. O amintire care, peste ani, s-a dovedit a fi lasat cea mai puternica amprenta in memoria afectiva a copilandrului ce eram, atunci in vara anului 1967.

La un moment dat, cred ca in cea de-a doua repriza, pilier-ul nostru, Gheorghe Stoica s-a accidentat grav.

In ochii mei de copil de noua ani, accidentarea capatase dimensiuni dramatice, dincolo de intelegerea mea.

Nu mai vazusem niciodata pana atunci, un om intins la pamant, nemiscat si pe care, cei din jur, nu indrazneau sa il atinga si sa il ridice. Desigur, nu imi dadeam seama ca el nu trebuia miscat, doctorul si cei din jur temandu-se de o accidentare grava la nivelul vertebrelor.

Imi mai amintesc cum atat tatal meu cat si domnul Fantaneanu au tresarit si au tacut dintr-o data, rugbystii ce fusesera odinioara, isi dadusera, probabil, seama imediat ca se intamplase ceva grav.

Cred ca aparuse si o masina alba a Salvarii – un TV, cred ca asa se numea marca masinii – dar Stoica continua sa ramana intins pe gazon.

Nu stiu daca ceea ce am sa povestesc in continuare, s-a intamplat aievea, sau este doar rodul fanteziei unui copil de noua ani, impresionat, poate, de barbatul intins pe gazon.

Imi amintesc ca, la un moment dat, a fost adusa, de undeva de la cabine, o usa, care parea sa fi fost scoasa din tatani, si care a fost asezata langa Stoica. Intentia era, desigur, ca usa sa fie folosita ca o targa rigida pentru a-l transporta pe pilier-ul nostru.

Nu imi mai amintesc daca usa aceea a fost folosita ca o targa. Am aflat mai tarziu ca Stoica fusese transportat la Spitalul de Urgenta, din apropiere.

Dinamo-Agen: 18-0!

Ce meci! Ce rezultat!

Succesul echipei Dinamo in acea finala cu Agen, a constituit un reper important in parcursul ascendent al rugby-ului nostru de la sfarsitul anilor ’60, anuntand progresul de ansamblu al rugby-ului romanesc care avea sa cunoasca in decada urmatoare cea mai rodnica perioada din istoria sa.

Acesta este un meci de care trebuie sa ne amintim, mereu, cu emotie si mandrie, recunoscand si apreciind valoarea si meritele antrenorilor si jucatorilor care au contribuit la acel remarcabil succes. O performanta care trebuie pretuita ca atare.

Si imi permit sa inchei acest articol cu o rugaminte:

Daca printre cei care vor citi aceste randuri, se afla cititori care s-au aflat in tribune la meciul Dinamo-Agen, ii rog sa impartaseasca amintirile lor despre accidentarea lui Gheorghe Stoica – as vrea sa ii intreb daca secventa cu usa adusa pe teren s-a petrecut, cu adevarat, sau a fost doar rodul imaginatiei copilului ce eram –  si mai ales, amanunte despre meci si despre jucatorii si antrenorii nostri.

Eugen Cionga

Toronto