Publicat de de dinu3700

Calatoria la capatul lumii Turneul echipei nationale in Noua Zeelanda in 1975 (II)

Intre prietenie la prima vedere si circumspectie

Dupa cum mentionam in articolul anterior, neo-zeelandezii nu cunosteau aproape deloc rugby-ul romanesc. Era de inteles, avand in vedere faptul ca Romania era prima tara de dincolo de Cortina de Fier care isi trimitea sportivii in Aotearoa, insula de la capatul lumii.

In privinta contactelor directe cu jucatorii, insa, a fost prietenie la prima vedere daca ne referim la declaratia domnului J.M Jeffs, secretarul Federatiei Neo-Zeelandeze de Rugby (New Zealand Rugby Union) care, dupa ce s-a intalnit cu jucatorii nostri, a concluzionat: „Acesti baietii sunt fermecatori”.

In plan tehnic, lipsa unor informatii directe a facut ca opiniile exprimate in presa neo-zeelandeza sa fi fost formate din perspectiva contactului cu rugby-ul francez.

Neo-zeelandezii stiau ca Romania invinsese Franta, 15-10, cu doar un an in urma, la Bucuresti. Pe de alta parte, auzisera pareri conform carora rugby-ul romanesc practica un stil de joc lipsit de creativitate.

Dar, ca intotdeauna, este o mare diferenta intre parerile formate pe baza unor informatii auzite de la altii si intre cele formate pe baza propriilor observatii.

Primele concluzii ale ziaristilor care au asistat la antrenamentele echipei, desfasurate la Te Karaka, o localitate aflata la 32 de kilometri de Gisborne, ar putea surprinde pe cititorii de astazi.

Iata primele impresii – exprimate cu nuante alunecand intre circumspectie si surpriza – ale ziaristului T.P McLean in The New Zealand Herald:
„In timp ce a devenit evident ca legarea inaintasilor in gramezile fixe nu s-a ridicat la nivelul celor mai inalte standarde, aceasta apreciere nu poate fi judecata cu acuratete avand in vedere faptul ca cei care vor juca cu Poverty Bay au legat impotriva a doar patru sau cinci coechipieri. Ceea ce a fost, insa, captivant a fost viteza, usurinta si siguranta etalate in executarea paselor si consecventa demonstrata in urmarirea baloanelor lansate prin loviturile de picior”.

Asadar, in primele momente, linia de treisferturi, si nu gramada, a produs o puternica impresie asupra gazdelor!

Mihai Bucos i-a suprins pe ziaristii prezenti printr-o fenta de pasa intr-o directie pentru a lansa apoi balonul in directia opusa.
Cele doua aripi, Petrica Motrescu si Ion Constantin, au fost remarcate datorita schimbarilor rapide de picior, iar Raducu Durbac a impresionat prin intercalarile in linia de treisferturi si prin precizia loviturilor de picior.

In continure, imi ingadui sa povestesc cititorilor doua imtamplari a caror relevanta se situeaza la poluri diametral opuse, transmitand, printre lumini si umbre, mesaje complet diferite.

Temerile domnului Vodanovici

Daca atitudinea deschisa si prietenoasa a oaspetilor romani a produs, din prima clipa, o impresie extrem de placuta, neo-zeelandezii erau, totusi, circumspecti in privinta nivelului de joc al jucatorilor sositi tocmai din Estul Europei.

Iar unul dintre cei care se temeau ca inaintasii romani nu vor putea face fata adversarilor din selectionata Poverty Bay – prima echipa pe care urmau sa o intalneasca, miercuri, 6 august – era Ivan Vodanovici, ofiterul de legatura din partea Federatiei Neo-Zeelandeze, care s-a ocupat de echipa noastra pe durata turneului.

Vodanovici jucase pe postul de pilier dreapta si avusese 3 selectii pentru All Blacks, in 1955, cand evoluase in cele trei meciuri-test impotriva Australiei.
Dupa retragerea ca jucator, el a ramas implicat in structurile rugby-ului neo-zeelandez, fiind si antrenor al All Blacks intre anii 1969-1971.

Ca antrenor, domnul Vodanovici fusese, probabil, un aprig sustinator al pregatirii fizice, pentru ca, dupa retragerea ca jucator, era recunoscut ca un impatimit al crosului, el alergand in fiecare dimineata inainte de a se dedica treburilor zilnice.

Urmarindu-i la antrenamente pe inaintasi, domnul Vodanovici a avut impresia ca pilierii nostri erau supraponderali, nepregatiti suficient din punct de vedere fizic si prea „moi” pentru a face fata puternicilor inaintasi de la Poverty Bay, condusi de Ian Kirkpatrick, fostul capitan All Blacks.

Presa neo-zeelandeza nu indica numele pilierilor nostri, nu stiu cati dintre ei au fost eroii intamplarii care urmeaza, dar pilierii nostri erau Constantin Dinu, Vasile Turlea, Nicolae Baciu carora li se adauga Dumitru Musat, care, desi selectionat ca jucator de linia a II-a, putea evolua si ca pilier.

Incercat de aceste temeri si temandu-se de un eventual dezastru al liniei intai tocmai in meciul de debut, domnul Vodanovici s-a prezentat, in duminica dinaintea meciului, la hotelul oaspetilor si, prin intermediul antrenorilor, i-a invitat, in mod foarte politicos, pe pilierii nostri sa alege impreuna pe un traseu ales de el. Dorea, desigur, sa testeze conditia fizica a jucatorilor nostri.

Invitatia (sau provocarea?!) a fost acceptata cu placere, asa incat, a doua zi luni, la ora sapte dimineata, domnul Vodanovici i-a asteptat pe oaspetii sai in fata hotelului si apoi au inceput alergarea pe dealul Kaiti Hill din Gisborne.

Domnul Vodanovici a inceput alergarea in forta, urmat de jucatorii nostri. Pe la jumatatea pantei, in punctul in care aceasta devenea din ce in ce mai abrupta, s-a trezit ca oaspetii sai au tasnit din spatele sau, depasindu-l cu usurinta si lasandu-l in urma.

Si in continuare sa il lasam pe domnul Vodanovici sa povesteasca si sa traga concluziile:
„I-am ajuns in varf cateva minute mai tarziu. Acesti baieti s-au intors si au pornit la vale pana la jumatatea traseului. Apoi au sprintat pana in varf. Si apoi au repetat sprintul. Erau buni, erau intr-adevar foarte buni. Aceasta a fost ultima data cand am sugerat ca membrii ai acestei echipe, sunt grasi si lenesi”.

La polul opus al amintirilor placute, se situeaza povestea lui Neculai Postolachi.

Neculai Postolachi – victima unei „turnatorii”

Daca intamplarea povestita mai sus, avandu-l ca protagonist pe domnul Vodanovici, ne face placere sa o amintim, in schimb povestea lui Neculai Postolachi este trista lasand un gust amar suporterilor si cititorilor, aratand ca si mica familie a rugby-ului romanesc era atinsa si patata de prezenta informatorilor Securitatii.

Lache Postolachi era un jucator de baza la vremea aceea si fusese selectionat, pe merit, in linia a II-a, iar numele sau era trecut in lista oficiala care fusese trimisa Federatiei Neo-Zeelandeze.
O trista ironie a facut ca fotografia sa să fie publicata in programul ultimului meci al turneului in care Romania a intalnit, sambata 30 august, selectionata Junior All Blacks.

Generatiile de astazi trebuie sa stie ca inainte de 1989, in Romania comunista era interzis prin lege ca romanii sa posede valuta occidentala.
Greu de inteles pentru tinerii nascuti dupa 1989, nu-i asa?

Neculai Postolachi a fost oprit la aeroportul Otopeni, chiar inainte de imbarcarea in avion, vamesii gasindu-i intr-un tub de unguent, valuta occidentala. Se pare ca, fiind „anuntati” din timp, vamesii si-au indreptat cautarile direct spre tubul cu pricina. Drept urmare, el a fost impiedicat sa urce in avion, ramanand acasa si ratand, astfel, turneul in Noua Zeelanda. Ulterior, el a fost inlocuit de Pompilie Bors.

Nu cunosc amanunte, dar toate circumstantele indica, in mod evident, ca jucatorul de la Steaua fusese victima unei delatiuni.
Nu se stie cine a fost autorul acestui denunt, dar intamplarea lasa un gust amar si acum, dupa atatia si atatia ani.

In Romania comunista, „turnatoria” si delatiunea fusesera ridicate la rang de institutie, iar frica de a fi „turnat” facea parte din realitatile crude ale vietii de zi cu zi.
Delatiunea si „turnatoria” erau prezente si active in toate straturile societatii romanesti, inclusiv in lumea sportului. Din pacate, rugby-ul nu a facut exceptie.

Imi amintesc ca Dumitru Ghiuzelea, o aripa exceptionala, poate cea mai buna aripa de treisferturi in istoria rugby-ului romanesc, care marcase 3 eseuri in meciul cu echipa galeza Swansea, in meciul disputat la Bucuresti in 1954, impresionandu-i pe oaspeti, a fost impiedicat sa plece in turneul din Anglia, din 1955. Nu a fost oprit la aeroport, ci a fost anuntat doar cu o zi inainte de plecarea in turneu.

Dupa impresionanta performanta de la Bucuresti, galezii se asteptau sa il vada pe Ghiuzelea in echipa, dar practica minciunii se inradacinase, deja, in societatea „raiului comunist”, iar Ghiuzelea „suferise”, peste noapte, o intindere devenind indisponibil!

Redau comentariul din ziarul galez South Wales Evening Post, din data de 2 septembrie, 1955:
„Este pacat ca vedeta echipei, aripa Dumitru Ghiuzelea, cel care a marcat trei eseuri in meciul de anul trecut cu Swansea, a suferit o intindere si a ratat turneul”.

Nu cunosc amanuntele acestui caz, dar se pare ca impresia extraordinara pe care o produsese jucatorul nostru asupra galezilor, i-a facut pe vajnicii aparatori ai „vigilentiei revolutionare” sa se teama ca Ghiuzelea va ramane in Marea Britanie.

Revenind la imtamplarea lui Neculai Postolachi, ma intreb:

Ce au simtit, oare, coechipierii sai care impartisera cu el, cantonamente, antrenamente, meciuri in campionatul national, meciuri internationale, traind inpreuna cu el amaraciunea infrangerilor si bucuria victoriilor?

Ce vor fi simtit, oare, vazandu-l pe Lache Postolachi oprit la vama si impiedicat sa participe la cel mai important turneu al carierei sale?

Ce vor fi simtit ei, oare, la intoarcerea din Noua Zeelanda, cand s-au reantalnit cu Postolachi la antrenamente sau meciuri?

Ce va fi simtit Neculai Postolachi atunci, acolo, la aeroportul Otopeni, vazandu-si coechipierii pornind intr-o calatorie fabuloasa, iar el fiind silit de „vigilenta patriotica” sa ramana in urma?

Nu am statistici la indemana, dar banuiesc ca, din cauza acestei intamplari, cariera internationala a lui Lache Postolachi s-a incheiat atunci, acolo, in vama aeroportului Otopeni.

Nu cunosc detalii in legatura cu explicatia oferita de oficialii nostri – presupun ca explicatia a fost oferita de catre Ovidiu Marcu, conducatorul delegatiei – odata ajunsi in Noua Zeelanda cu un jucator in minus.

Cunosc, insa, relatarile presei neo-zeelandeze:

The New Zealand Herald: „Ghinionistul” (ghilimelele imi apartin) Neculai Postolachi a suferit o luxatie sau si-a rupt piciorul in timp ce se pregatea sa urce in avion.

The Dominion si Otago Daily Times: Neculai Postolachi si-a sucit genunchiul la urcarea in avion.

Explicatia a fost ridicola, dar gazdele, politicoase, si mai ales naive, probabil ca nu isi puteau inchipui ca oaspetii lor pot minti intr-o asemenea masura, asa incat au acceptat ca Postolachi sa fie inlocuit de Pompilie Bors.

Va urma

Publicitate
Publicat de de dinu3700

Calatoria de la capatul lumii Turneul echipei nationale in Noua Zeelanda in 1975 (I)

Introducere

 

A te intoarce in timp, pentru a cauta si depana amintiri, nu trebuie sa insemne, neaparat, nici resemnare si nici incercarea de a trai din amintiri si de a evada din prezent.

 

Desigur, exista multe alte lucruri care au o importanta infinit mare decat rugby-ul.

Si simtim aceasta, in mod acut, in fiecare moment al acestor vremuri de restriste, dramatice, pe care le traim acum.

 

A cauta, in noianul de amintiri adunate de-a lungul anilor in memoria afectiva a fiecaruia dintre noi, anumite amintiri, poate insemna cautarea unor repere, candva solide, si care ar merita sa fie regasite.

 

De asemenea, poate ca suntem impinsi in aceasta calatorie in timp de nevoia de a le aduce si simti mai aproape, de a mangaia si de a pretui acele amintiri pline de substanta si inteles, si care au lasat, pentru totdeauna, o amprenta adanca; in cazul de fata, o amprenta in istoria rugby-ului romanesc.

 

Asadar, imi ingadui sa incep aceasta serie a articolelor dedicate turneului echipei nationale in Noua Zeelanda, prin a aminti jucatorii si antrenorii care au participat la acest turneu:

 

Raducu Durbac, Ion Simion; Ion Constantin, Gheorghe Varga, Gheorghe Nica, Marian Aldea, Petrica Motrescu; Mihai Nicolescu, Mihai Bucos, Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv, Sergiu Bargaunas; Constantin Fugigi, Enciu Stoica, Alexandru Pop (capitanul echipei), Gheorghe Dumitru, Gheorghe Daraban, Pompilie Bors, Dumitru Musat; Constantin Dinu, Nicolae Baciu, Vasile Turlea, Mircea Muntean, Mircea Ortelecan.

Antrenori: Petre Cosmanescu si Valeriu Irimescu. Conducatorul delegatiei: Ovidiu Marcu.

 

Si vreau sa il amintesc aici si pe Neculai Postolachi, cel care trebuia sa participe, pe merit, la acest turneu si care, din cauza unei delatiuni a fost impiedicat, in ultima clipa, sa plece.

 

Inainte de a prezenta detalii si amanunte despre evolutia echipei noastre in Noua Zeelanda, mi se pare interesant sa zabovim o clipa asupra importantei si semnificatiei acestui turneu in contextul situatiei rugby-ului mondial din anii ’70, in general, si a dezvoltarii rugby-ului romanesc, in particular.

 

Pe plan mondial, harta rugbystica internationala era organizata si structurata in jurul a doua poluri valorice care captau interesul suporterilor raspanditi in toate colturile lumii: unul in emisfera nordica, iar celalalt in emisfera sudica.

 

In emisfera nordica, rugby-ul european era dominat, in totalitate, de Turneul celor V Natiuni la care participau selectionatele Angliei, Tarii Galilor, Irlandei, Scotiei si Frantei.

In lipsa unei competitii europene care sa reuneasca cele mai bune echipe de club ale continentului, Turneul nu avea rival in Europa, constituiand cea mai solida si compacta concentrare a valorilor rugby-ului european.

 

Sigur, ne amintim cu placere de victoriile Grivitei Rosii, in 1964, si a echipei Dinamo, in 1969, obtinute in fata echipelor franceze, Stade Montois si, respectiv, Agen, dar acea competitie europeana a cluburilor organizata de francezi era departe de a fi relevanta la nivel european deoarece nu includea nicio echipa din Marea Britanie.

 

In emisfera sudica, Noua Zeelanda si Africa de Sud reprezentau cele doua mari forte rugbystice care se luptau nu doar pentru suprematia Sudului, ci si pentru titlul de cea mai puternica echipa a lumii (Australia fiind mereu in spatele celor doi mari rivale).

Turneele, desfasurate alternativ in cele doua Noua Zeelanda si Africa de Sud, erau asteptate cu un interes enorm de intreaga suflare rugbystica de pe glob, culminand, de cele mai multe ori, in meciuri-test caracterizate de inclestari memorabile.

 

Reperele valorice ale rugby-ului mondial erau completate de turneele regulate ale celor cinci natiuni europene in emisfera sudica si turneele efectuate de All Blacks, Springboks si Wallabies in Europa. La care se adaugau, bineinteles, turneele selectionatei British Lions in cele trei tari din emisfera sudica, turnee care constituiau unul dintre cele mai importante si asteptate evenimente din istoria rugby-ului.

 

Prin urmare, in anii ’70, rugby-ul era un club exclusiv al „seniorilor”, dominat de marile puteri care faceau parte din International Rugby Football Board (IRFB).

 

Infiintat in 1886, din initiativa Scotiei, Irlandei si Tarii Galilor, carora li s-a alaturat Anglia, in 1890, IRFB a fost forul care guverna rugby-ul mondial si in 1975.

 

Daca, din punct de vedere valoric, All Blacks si Springboks dominau meciurile internationale, ridicandu-se, de cele mai multe ori, in mod clar, deasupra rivalelor din batranul continent, la fel de clar era faptul ca centrul puterii decizionale se afla la Dublin, sediul IRFB, puterea apartinand, in esenta, britanicilor.

 

Si pentru a sublinia acesta afirmatie este interesant de observat ca Noua Zeelanda, Africa de Sud si Australia au devenit membre ale IRFB in 1949(!), in timp ce Franta a fost acceptata (greu de crezut!) de-abia in 1978!

 

Asa arata harta rugby-ului in anul de gratie 1975, an in care tarile aflate in afara sferei celor doua poluri valorice nu aveau un cuvant de spus si nu prea erau bagate in seama in arena internationala.

 

 

 

 

 

 

Turneele anterioare ale echipei nationale

 

Turneul intreprins in Noua Zeelanda nu a era primul turneul ale echipei nationale.

 

In 1955 si 1956, echipa noastra intreprinsese doua turnee in Marea Britanie, in care produsesera o impresie excelenta.

 

In  Octombrie 1972, o selectionata al carei capitan era Alexandru Pop, a intreprins un scurt turneu de trei meciuri in Anglia, jucand cu trei selectionate provinciale, Cornwall, Devon si combinata Cornwall- Devon.

 

Apoi, in August-Septembrie  1973, echipa nationala a intreprins un turneu in Argentina disputand cinci partide dintre care doua teste cu selectionata „Pumelor”.

 

Fiecare dintre aceste turnee a avut semnificatia si importanta sa, fiecare constituind un pas inainte, mic, dar sigur, pentru rugby-ul romanesc.

Turneele selectionatei Bucuresti XV, intreprinse in Marea Britanie, in 1955 si 1956, au constituit o veritabila surpriza pentru inventatorii rugby-ului, iar evolutia echipei noastre promitea adancirea contactelor cu britanicii.

 

Recunoscand si apeciind evolutia selectionatei noastre in meciurile anterioare, britanicii au lansat o noua invitatie pentru un turneu ce urma sa se desfasoare in septembrie 1958.

Aceasta serie de contacte cu rugby-ul britanic era extrem de promitatoare si anunta o colaborare pe termen lung care nu putea fi decat de mare folos rugby-ului nostru.

 

Suporterii rugby-ului romanesc stiu foarte bine cum s-a raspuns acestei invitatii.

 

Autoritatile vremii au raspuns intr-un mod absolut rusinos, incalificabil, printr-o telegrama seaca si fara nicio explicatie, trimisa cu doar cateva zile inainte de disputarea primului meci. Un asemenea gest, care reflecta, inainte de toate, o uimitoare lipsa de respect, i-a facut ca englezii sa intrerupa, in mod legitim, orice legatura cu rugby-ul romanesc.

 

Turneul cuprindea trei meciuri, Selectionata Bucharest XV urmand sa intalneasca Swansea, pe 4 septembrie, Cardiff, pe 6 septembrie si Conventry pe 11 septembrie.

Cele trei cluburi vandusera, deja, sute de bilete si facusera pregatiri serioase pentru primirea oaspetilor romani.

 

Redau textul in engleza al telegramei primite de clubul Swansea vineri, 29 August, 1958:

„Unforseen technical causes. We heartily  regret our impossibility touring Great Britain. Please understand  and excuse us”. (Cauze tehnice imprevizibile. Regretam profund imposibilitatea de a intreprinde turneul in Marea Britanie. Va rugam sa intelegeti si sa ne scuzati”).

 

„Cauze tehnice imprevizibile”!

 

Nu cunosc amanuntele legate de anularea turneului, ma intreb,, insa:

 

Care au fost „cauzele tehnice” care au intervenit intre ziua de marti, 26 august, zi in care Federatia trimisese gazdelor lista jucatorilor, si ziua de vineri 29 august care anunta anularea turneului?

 

Autoritatile vremii nici macar nu au catadicsit sa elaboreze si sa incerce sa furnizeze explicatii clare, solide, in privinta „cauzelor tehnice”.

 

In fata unei asemenea crase dovezi de lipsa de respect, nu este de mirare ca domnul D.P. Price, secretarul clubului Swansea, a declarat ca telegrama constituia „ o surpriza totala si o mare dezamagire”.

 

Si, repet, aceasta cu atat mai mult cu cat doar cu cateva zile inainte, in ziua de marti, 26 august, autoritatile de la Bucuresti trimisesera clubului galez, lista jucatorilor, varsta si chiar orasul de resedinta al fiecarui jucator.

 

Secretarul clubului a telefonat Legatiei romane de la Londra pentru a cere informatii, iar Legatia a raspuns ca va contacta Bucurestiul pentru a obtine detalii.

 

Dar, pastrand „traditia” dispretului fata de tot ceea ce nu era provenit din „matrita” ideologiei comuniste si a secretomaniei care guverna deciziile luate intr-o tara izolata de cealalta parte a Cortinei de Fier, nu au mai fost oferite informatii suplimentare.

 

Iata cum o telegrama de trei randuri a condus la ruperea relatiilor rugbystice cu Marea Britanie pentru o perioada de aproape 16 de ani.

 

Stiu ca intrebarea care urmeaza – retorica de altfel – nu isi are rostul, dar maniera in care rugby-ul nostru a fost impiedicat sa fructifice sansa ce ii fusese oferita, ma face, totusi, sa ma intreb:

 

Cum ar fi evoluat rugby-ul romanesc daca s-ar fi pastrat un contact strans cu Marea Britanie?

Nimeni nu poate stii, iar intrebarea este, desigur, irelevanta, dar amaraciunea persista, mai ales cand o asemenea sansa a fost ratata numai si numai din cauza noastra.

 

De-abia in 1972, legaturile s-au reluat, iar echipa noastra a intreprins turneul de trei meciuri in Anglia care a contribuit la stabilirea unor contacte continue la nivelul echipelor de club.

 

Despre turneul echipei noastre in America de Sud trebuie spus ca a fost rezultatul anularii turneului de catre Anglia, cea care fusese invitata initial sa viziteze Argentina.

Refuzul englezilor a fost determinat de tensiunile politice din tara, cauzate de sosirea din exil a fostului presedinte Juan Peron.

In loc sa evolueze in Argentina, echipa Angliei a intreprins un mini-turneu in Noua Zeelanda si Fiji, oferind, astfel, prilejul Federatiei Argentiniene sa invite echipa tarii noastre.

 

Semnificatia turneului in Noua Zeelanda.

 

In acest context, rugby-ul romanesc era, totusi, cunoscut ca fiind cel mai competitiv si puternic din afara clubului celor V Natiuni.

Aceasta imagine se datora, in special, meciurilor anuale cu Franta, incepute in 1960, victoria cu 15-10 din 1974, era singurul rezultat cunoscut, la vremea turneului, in Noua Zeelanda. S-ar putea ca si reluarea legaturilor cu Marea Britanie, gratie mini-turneului din 1972, sa fi contribuit la conturarea acestei imagini.

 

Asadar, cum ar putea fi caracterizat acest turneu, care a fost primul turneu de mare anvergura al echipei noastre si care s-a desfasurat tocmai in Noua Zeelanda, adica in patria celui mai puternic rugby din lume?

 

Dupa pararea mea. campania de capatul lumii a constituit pentru rugby-ul romanesc un momente de referinta si un pas urias inainte, cel putin din urmatoarele puncte de vedere:

 

In primul rand, turneul a fost un examen reusit din punct de vedere al performantelor obtinute ceea ce a contat enorm, producand o neasteptata, dar extrem de placuta, surpriza in Noua Zeelanda, in particular, si in arena internationala, in general.

Datorita acestui turneu, Romania a capatat o recunoastere a valorii sale, pe plan international, care s-a intins  dincolo de granita meciurilor anuale cu Franta.

 

In al doilea rand, rezultatele obtinute si maniera in care echipa a evoluat de-a lungul celui mai dificil turneu din istoria rugby-ului nostru, au condus la castigarea increderii in propriile forte si in capacitatea de a progresa. Pentru ca o conditie a progresului este aceea de a juca cu cei mai buni decat tine. Iar in Aotearoa, in insula de la capatul lumii,   echipa nationala a Romaniei a avut sansa extraordinara de a juca impotriva unor asemenea adversari.

 

In al treilea rand, in turneul din Noua Zeelanda, pe fondul castigarii increderii in propriile forte si a progresului tehnic inregistrat, s-a construit si s-a intarit fundatia echipei nationale  care avea sa progreseze in mod continuu urmand o traiectorie asccendenta care a culminat, in 1985, cu intalnirea cu Anglia, la Twickenham.

 

Acest turneu a confirmat valoarea veteranilor si, in acelasi timp, talentul unor tineri jucatori care, la randul lor, aveau sa devina veteranii de mai tarziu ai unei echipe nationale ce avea sa ofere rugby-ului romanesc cea mai fertila, rasplatitoare si implinita perioada din istoria sa.

 

Va urma

Publicat de de dinu3700

Nostalgia rugby-ului de altadata: Domnul

Cand isi facea aparitia in tribunele stadioanelor bucurestene, parea un personaj descins dintr-o alta epoca.

De fiecare data cand il vedeam la meciurile de rugby, era imbracat la costum, purtand cravata, palarie tare, de fetru, tinand in mana o umbrela lunga, neagra, cu maner de piele, pe care o folosea, probabil, si ca baston.

Silueta dreapta, tinuta impecabila, eleganța – innascuta si nu facuta – il aratau purtandu-si senectutea cu o distinctie naturala, creand o prezenta aparte in tribunele unui teren de sport.

Ori de cate ori il intalneam, aparitia sa imi aducea aminte de John Gielgud, marele actor englez.

Statea linistit in tribune urmarind cu atentie meciul, iar ochii vioi si privirea agera ii confereau o expresie tinereasca in ciuda anilor pe care ii purta pe umeri.

In acea perioada, care devenea din ce in ce mai cenusie si inchisa, mi se parea ca prezenta sa la un simplu meci de rugby raspandea parfumul nostalgic al unei lumi trecute, lumea de dinainte de razboi, cu luminile si umbrele sale, cand totul era altfel. Chiar si rugby-ul…

Se vedea ca ii facea placere sa vina la meciurile de rugby; il insotea, probabil, aceeasi placere cu care urmarea, cu multi ani in urma, in perioada dinainte de razboi, intalnirile de pe terenurile „Federatiei”, la Sosea.

Revenind in prezent, imi amintesc de un meci international disputat – pe la sfarsitul anilor ’70 sau inceputul anilor ’80 – pe stadionul de rugby al clubului Steaua, in Ghencea.

La plecare, la capatul aleii care ducea la iesirea din stadion, erau cateva masini negre ale unor ambasade straine.

Intamplarea a facut ca el sa incetineasca pasul, parand a se opri, pentru cateva clipe, langa o asemenea masina, lasand impresia ca ar astepta sa i se deschida portiera.

Nu era nimic nepotrivit si nefiresc in aceasta scena.

Lumea se scurgea incet catre iesire, pe langa si prin fata lui si atunci am auzit in spatele meu doi spectatori vorbind „…uite la diplomatul asta, cred ca e englez…”.

Nu, nu era nici diplomat, nici englez.

Era regizorul Jean Georgescu.

Era un domn.

 

Publicat de de dinu3700

Sa (nu) privim inapoi cu manie?

Intrebarea de mai sus este inspirata de titlul piesei lui John Osborne si exprima o reactie emotionala generata de evenimentele care au clatinat, din temelii,  rugby-ul romanesc in acest an.

Nu as fi vrut sa se potriveasca cu situatia actuala, dar anul ce se incheie a fost un an de-a dreptul catastrofal pentru rugby-ul nostru.

2018 a fost anul in care rugby-ul romanesc s-a plecat pana la pamant, coplesit sub povara esecurilor suferite atat la nivelul seniorilor cat si la nivelul juniorilor.

A fost un an incarcat cu atatea deceptii si dezamagiri incat este greu sa il privesti altfel decat cu frustrare, tristete, pareri de rau, si cu o adanca nemultumire.

Un an care a confirmat realitatea pe care, poate ca unii nu vroiau, iar altii nu erau pregatiti sa o recunoasca si sa o accepte, in totalitate:

Rugby-ul romanesc se afla in cadere libera, scufundandu-se, din ce in ce mai mult, in mediocritate. O mediocritate care doare foarte tare. Chiar foarte, foarte tare.

Doua sunt evenimentele care au marcat, intr-un mod nefast, acest an:

Descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala de anul viitor si comportarea sub orice critica a juniorilor in competitiile internationale.

Dezamagirea si deceptia generate de aceasta situatie imi amintesc de anul 2001, atunci cand echipa nationala a fost invinsa cu 134-0, de catre Anglia, la Londra.

Dezastrul de atunci a consemnat caderea rugby-ului romanesc in subsolul rugby-ului mondial, pecetluind ruptura totala si definitiva a rugby-ului nostru de grupa Tier 1 si asezarea in grupa Tier 2.

Acum, ne-am aflat la un pas de a retrograda in Divizia a treia a rugby-ului mondial.

Infrangerea umilitoare de pe Twickenham, in 2001, si descalificarea echipei nationale de la Cupa Mondiala, in 2018, reprezinta doua momente dramatice in istoria rugby-ului nostru.

Aceste momente reprezinta doua reflectii diferite – amandoua, la fel de dureroase – ale aceleasi realitati neguroase, ele avand, insa, aceeasi cauza: colapsul sistemului intern al rugby-ului romanesc.

Am asistat, mai ales in ultimii ani, la un declin constant, caracterizat de o criza profunda a valorilor reale si la o fragilizare continua a structurilor interne ale rugby-ului nostru, criza care a atins cota maxima in acest an.

 

 

Descalificarea echipei nationale

Echipa nationala a fost descalificata de la Cupa Mondiala de anul viitor ca urmare a unei grave greseli comise in curtea noastra, cu mana noastra.

A fost un knock-out pe care ni l-am aplicat singuri.

Imi permit sa trag aceasta concluzie dupa citirea celor doua rapoarte prezentate pe site-ul World Rugby:

 

–            Raportul Comitetului de Litigii, condus de Sir James Dingemans, datat 10 mai, 2018.

–            Raportul Comitetului de Apel, condus de Christopher Quinlan , datat 1 iunie, 2018.

Ambele rapoarte contin explicatii amanuntite, clare, logice, coerente.

 

Explicatii pe care, din pacate, nu le-am gasit, prezentate la fel de detaliat ca in documentele celor doua Comitete, in niciunul din comunicatele Federatiei noastre pe care am avut ocazia sa le citesc.

 

Greseala inadmisibila comisa in privinta evaluarii eligibilitatii lui Sione Faka’osilea confirma starea de deriva a rugby-ului romanesc.

 

Si nu cred ca este cazul sa ne consideram victime ale marilor puteri rugbystice care vor sa ii pedepseasca, cu orice pret, pe cei mici.

.

Dupa parerea mea, World Rugby nu ne-a nedreptatit deloc, a cercetat, a constatat si a scos in evidenta greseala comisa si, drept urmare, nu a facut altceva decat sa aplice, cu strictete, regulamentul.

 

In ceea ce ne priveste, ar trebui sa avem curajul si taria de caracter sa ne recunoastem greselile si sa le asumam.

 

Cum este posibil ca adversarii nostri – in acest caz, Federatia Rusa de Rugby – sa cunoasca mai bine decat noi situatia unui jucator care trebuia sa imbrace tricoul echipei nationale a Romaniei?

 

Sigur ca trebuie mers inainte, dar lipsa de transparenta in explicarea cauzelor care au dus la aceasta eroare capitala lasa un gust amar in randurile suporterilor rugby-ului romanesc.

Sfarsitul anului a adus in prim plan si chestiunea numirii unui nou  antrenor la carma echipei nationale, dupa plecarea domnului Howells.

De curand, mai precis in luna septembrie,  Federatia l-a angajat pe domnul Thomas Lievremont ca antrenor al echipei nationale.

Dupa trei meciuri – victoria impotriva Portugaliei si infrangerile in fata Statelor Unite si Uruguay-ului – Federatia a denuntat, in mod unilateral, contractul cu antrenorul francez.

Impresia mea este ca o asemenea situatie amplifica criza actuala si intareste sentimentul de confuzie care pare a domina rugby-ul nostru.

Nu cunosc motivele care au dus la demiterea antrenorului francez.

Comunicatul Federatiei este destul de laconic, indicand faptul ca Thomas Lievermont si colegul sau Olivier Rieg nu si-au respectat mai multe clauze contractuale, ceea ce a dus la neindeplinirea obiectivelor de performanta stabilite de comun acord cu Federatia.

Nu este clar care au fost obiectivele respective, dar se pare ca au fost legate de rezultatele meciurilor din luna noiembrie.

A fost, oare, decizia Federatiei determinata de faptul ca Romania a fost invinsa de Statele Unite (38-5) si, pentru prima data, de Uruguay (27-20)?

A fost, oare, obligativitatea victoriei in cele trei meciuri din luna noiembrie – cu Portugalia, SUA si Uruguay – conditia principala a mentinerii domnului Lievremont la carma Nationalei? Au constituit primele trei meciuri principalul criteriu de evaluare a noului antrenor?

Repet, nu cunosc amanuntele care au determinat demiterea antrenorului francez, dar decizia este surprinzatoare avand in vedere ca in luna septembrie, Federatia anunta ca domnul Lievremont va sta pana dupa Cupa Mondiala din 2023.

Acum, Federatia impreuna cu World Rugby, incearca sa gaseasca un alt antrenor strain care sa preia echipa nationala.

Aceasta instabilitate dovedita prin demiterea domnului Lievremont creeaza o situatie generala neclara, nesigura si confuza si care nu prea are darul de genera un sentiment de incredere  in randurile viitorilor candidati .  Ramane de vazut cine vor fi acest candidati.

In acelasi timp, atentie!

Numirea unui antrenor strain la carma echipei nationale nu rezolva problemele de fond ale rugby-ul romanesc. Niciun antrenor, indiferent cat de valoros este, nu poate, in conditiile actuale, sa faca minuni in rugby-ul romanesc. Pentru ca, in ultima instanta, echipa nationala reprezinta nivelul competitiilor interne, iar din acest punct de vedere situatia rugby-ului nostru este extrem de dificila, mai ales la nivelul juniorilor.

O echipa nationala nu poate progresa fara existenta unor baze solide si a unui sistem capabil sa formeze jucatori si antrenori de valoare, in special, la nivelul juniorilor.

Prin urmare, o echipa nationala nu poate exista si nu se poate mentine, in sferele inalte ale rugby-ului mondial, fara a beneficia de un sistem intern construit pe o fundatie solida.

Am citit ca obiectivul principal – declarat la numirea domnului Lievremont – era acela de a avea o echipa competitiva la Cupa Mondiala din 2023 (considerand ca ne vom califica); un obiectiv legitim si normal avand in vedere traditia rugbystica a tarii noastre.

Ma astept ca acest obiectiv sa fie preluat si de viitorul antrenor al Nationalei.

Dupa cum ma astept sa se stabileasca obiective si in privinta echipelor de juniori.

Pentru ca fara juniori de valoare, cum am putea forma o echipa nationala de seniori competitiva?

Daca am ajuns in situatia in care suntem acum, inseamna ca strategiile aplicate in ultimii ani nu au functionat. Atunci, daca s-a constat ca nu au dat rezultate, ele trebuie revizuite (dar nu pe ici pe colo) si schimbate in mod radical.

Nu avem nevoie de schimbari cosmetice, ci de solutii solide.

Desigur, echipa nationala are nevoie de un antrenor strain de valoare.

Ramane de vazut daca si in ce masura aceasta dorinta se va concretiza.

Juniorii – un abis marcat de lipsa performantelor

Alaturi de numirea unui antrenor care sa conduca Nationala, cred ca rugby-ul romanesc are nevoie de o reevaluare amanuntita, competenta, a situatiei juniorilor, si de stabilirea unei strategii viabile care sa permita implementarea eficienta a unui program solid de dezvoltare a rugby-ului juvenil. Aceasta presupune punerea pe picioare a unui sistem serios si eficient de formare a antrenorilor si jucatorilor la nivelul juniorilor.

Cred ca Federatia are datoria sa prezinte o strategie clara, incluzand mecanismele de implementare, in practica, a masurilor capabile sa scoata din impas rugby-ul juvenil.

In ultimii ani s-a creat, in sectorul juniorilor, un imens abis marcat de lipsa acuta, totala, a performantelor la nivel international, ceea ce reflecta erodarea fundamentelor rugby-ului romanesc.

Comportarea trista, presarata cu esecuri usturatoare, a selectionatei U-20, mai intai la Campionatul European unde a pierdut in fata Olandei, apoi la turneul World Rugby Trophy de la Bucuresti, confirmata de recenta infrangere in fata juniorilor spanioli, cu 70-6, a aratat ca sistemul rugby-ului juvenil nu se mai sprijina nici macar pe picioare de lut.

Saracia mijloacelor de exprimare – tehnice si tactice –  ale selectionatei U-20 a fost atat de evidenta in meciurile turneului de la Bucuresti, incat echipa noastra a parut a fi doar un slab partener de antrenament pentru celelalte echipe participante.

Atunci cand, intr-o competitie de nivel international, asa cum a fost turneul de la Bucuresti, primesti 55 de puncte in meciul cu Namibia, 56 de puncte in cel cu Hong Kong, si 71 de puncte in meciul cu selectionata Canadei, iar in meciul cu selectionata Spaniei (faptul ca a fost un meci de pregatire nu poate constitui o scuza), primesti 70 de puncte, cuvintele par a fi de prisos.

In acest context marcat de continue deceptii, am observat tendinta de a cauta aspecte pozitive in infrangeri.

Am mai scris si cu alte ocazii: trebuie sa avem intelepciunea de a invata din infrangeri.

Dar, sunt infrangeri si infrangeri.

Infrangeri la doar cateva puncte diferenta in care greseli individuale sau colective,  tactica nepotrivita si lipsa de concentrare in momente-cheie sunt factori care pot duce la pierderea unui meci pe muchie de cutit. Acestea sunt infrangerile din care se poate invata.

In schimb, infrangerile in care diferenta de scor este de 50-60 de puncte si incasezi 10 sau 11 eseuri intr-un meci, nu cred ca pot servi de invatatura. Faptul ca echipa a pierdut, in serie, toate aceste meciuri demonstreaza faptul ca lacunele erau mult prea mari pentru a putea fi corectate de la meci la meci.

Asadar, sa nu ne facem un obicei din a extrage pozitivul din infrangeri din care nu se poate invata nimic, sa ne ferim a aluneca in clisee si sabloane, evitand sa recunoastem, cu responsabilitate, onestitate si luciditate, problemele de fond ale rugby-ului nostru.

Daca alegem calea cliseelor si a sabloanelor, nu facem altceva decat sa ne furam caciula singuri.

Ce a invatat echipa noastra din infrangerea suferita in fata selectionatei din Hong Kong, un meci in care a primit 56 de puncte si 7 eseuri? Sau din meciul cu echipa Canadei in care a primit 71 de puncte si 11 eseuri? Sau din recentul meci de pregatire cu Spania in care a primit 70 de puncte si 10 eseuri?

Un raspuns sablon pare a fi: „jucatorii invata sa ia decizii in momentele de presiune”.

Ma indoiesc ca jucatorii au invatat sa ia decizii sub presiune in asemenea meciuri; pentru daca ar fi invatat, echipa nu ar fi incasat 56, 70 si  71 de puncte.

Sa nu ne imbatam cu apa rece considerand ca aceste infrangeri au fost determinate de o temporara criza de forma. Este vorba de o criza mult mai profunda, o criza a sistemului si a structurilor interne.

Sa privim adevarul in fata si sa nu cautam sa indulcim amaraciunea infrangerilor punand intrebari comode care sa ceara raspunsuri comode, evitand sa abordam, in mod direct si fara menajamente, problemele de fond ale rugby-ului nostru.

Sa avem puterea si taria de caracter si sa evaluam situatia cu realism, luciditate, buna credinta, si exigenta.

Situatia rugby-ului romanesc pare sa se fi degradat intr-o asemenea masura, atingand un nivel atat de scazut, incat va fi extrem, extrem de greu sa isi revina.

Rugby-ul romanesc trece printr-un moment teribil de dificil si este normal ca in momentele dificile intreaga comunitate a rugby-ului romanesc sa fie unita.

Dar a fi unit nu inseamna a evita dezbateri transparente si coerente; nu inseamna a ignora critica civilizata si diferenta de opinii; nu inseamna a evita sa spui lucrurilor pe nume atunci cand lucrurile nu merg bine. Si nu inseamna a evita recunoasterea erorilor si asumarea responsabilitatilor .

Nu este vorba de a lansa o vanatoare de vrajitoare si nici de dorinta de a asista la „executii” publice. Este vorba, pur si simplu, de a accepta si admite greselile, atunci cand ele se intampla, de a asuma responsabilitatile legate de aceste greseli.

Si daca privim in viitor, sa recunoastem ca rugby-ul romanesc are nevoie de solutii concrete care sa produca rezultate eficiente, pe teren, si nu pe hartie.

Inainte de a incheia as vrea sa subliniez urmatoarele:

In primul rand:

Dupa parerea mea, progresul real al rugby-ului romanesc trebuie definit si masurat prin mijloace si nu prin scopuri si obiective.

Oricine are dreptul sa propuna scopuri generoase si sa stabileasca obiective ambitioase si indraznete.

Nu este nimic rau in aceasta atitudine. Sigur ca dorim sa avem o echipa competitiva la Cupa Mondiala din 2023 (daca ne vom califica). Dupa cum ne dorim sa avem si echipe de juniori competitive la nivel international.

Intrebare care se pune, insa, este: Avem, oare, mijloacele necesare pentru a atinge obiectivele propuse?

In al doilea rand:

In procesul de reconstructie pe care il asteptam sa inceapa ( si speram ca va incepe), sa nu acceptam superficialitatea si mediocritatea, pentru ca daca le acceptam vom continua sa fim superficiali si mediocri.

Si nu aceasta este calea pe care trebuie sa o urmeze rugby-ul romanesc pentru a progresa.

Publicat de de dinu3700

Irlanda-All Blacks 16-9: Riverdance a triumfat pe Aviva Stadium!

Rugby-ul irlandez este in sarbatoare!
Un adevarat Riverdance s-a declansat, daca nu in tribunele inghesuite, atunci, cu siguranta, in sufletele suporterilor irlandezi, in momentul in care Brodie Retallick a scapat balonul comitand „inainte” si consfintind, astfel, marea izbanda a Irlandei!
A fost un meci-test care s-a caracterizat, mai presus de orice, prin ardoarea si incrancenarea inclestarii dintre cele doua echipe.
Un meci care, datorita rezultatului, a capatat un caracter exceptional pentru rugby-ul irlandez.
Aceasta prima victorie pe teren propriu asupra Noii Zeelande, va pastra, mereu, o semnificatie majora pentru Irlanda, consemnand un moment glorios in istoria rugby-ului din Insula de Smarald.
Acum doi ani, Irlanda invingea – pentru prima data in 111 ani – Noua Zeelanda (40-29), la Chicago, dar, doua saptamani mai tarziu, pierdea cel de-al doilea test, 9-21, la Dublin.
Acum, la Dublin, pentru prima data in 113 ani, Irlanda ii invinge pe All Blacks, acasa, in fata inflacaratilor lor suporteri!
Acest meci face parte din categoria meciurilor stranse, extrem de echilibrate, intre echipe de acelasi calibru, meciuri care sunt decise, in cele din urma, fie de greseli, fie de sclipiri.
Meciul de pe Aviva Stadium a fost decis de sclipirea lui Jacob Stockdale care a inscris un eseu crucial la capatul unei splendide actiuni indviduale.
Alaturi de inspiratia si executia lui Stockdale – care trebuie laudate si admirate – faza eseului a scos in evidenta vulnerabilitatea apararii neo-zeelandeze.
Dupa ce au castigat posesia balonului, irlandezii s-au pregatit sa atace pe partea dreapta, dar Bundee Aki a schimbat, brusc, directia atacului catre flancul stang, ingaduindu-i lui Stockdale sa surprinda defensiva oaspetilor gratie unei actiuni individuale de mare clasa si precizie.
Revedeti faza eseului, si obsevati spatiul liber, lasat neacoperit de Ben Smith si de apararea neo-zeelandeza.
La fel se intamplase cu o saptamana in urma, in meciul cu Anglia, atunci cand Chris Ashton marcase, pe partea lui Rieko Ioane, eseul sau galopand, nesingherit, intr-o zona neacoperita de All Blacks.
Pe Aviva Stadium, furia irlandeza a ingenuncheat pragmatismul neo-zeelandez.
Victoria s-a datorat, in mare masura, formidabilei organizari defensive care a anihilat, cu ferocitate, „puterea de foc” a ofensivei neo-zeelandeze. O defensiva organizata in cel mai pur stil al rugby-ului in XIII, purtand amprenta lui Andy Farrell, antrenorul responsabil cu apararea si fost jucator de rugby league.
O presiune continua, continua, continua care i-a sufocat pe All Blacks, blocand toate culoarele de atac al oaspetilor. Sub aceasta presiune continua, apararea All Blacks a devenit vulnerabila, aspect care iesise in evidenta si in meciul precedent, cu Anglia..
Ca si in partida de pe Twickenham, All Blacks au primit un eseu, singurul al meciului, pe aripa, de data aceasta pe aripa stanga, intr-o zona lasata complet libera de Ben Smith.
Linia a treia – Peter O’Mahony-CJ Stander- Josh Van der Flier- a avut o influenta mai puternica asupra meciului, in general, si a rezultatului, in special,.decat adversara sa directa alcatuita din Liam Squire(Scott Barrett)- Kieran Read- Ardie Savea,(cu toate ca acesta din urma a fost, probabil, cel mai bun jucator al echipei sale).
Elocventa este faza din minutul 61, in care Peter O’Mahony a salvat un eseu aproape sigur, interceptand balonul de urmarire, lansat de Beauden Barrett, si pe care il „vana” Brian Smith.
Inaintasii irlandezi s-au impus in gramezile ordonate, faza in care, gramada All Blacks nu a cedat, dar a schiopatat, etaland o neasteptata vulnerabilitate; vulnerabilitate care s-a resimtit, in special, pe partea stanga acolo unde Karl Tu’inukuafe a fost dominat de Tadhg Furlong.
Faptul ca Tu’inukuafe a fost schimbat, impreuna cu colegii sai din linia intai, Owen Franks si Codie Taylor, in minutul 46, in timp ce Tadgh Furlong a fost inlocuit de-abia in minutul 65, intareste observatia de mai sus.
In plus, din pacate pentru neo-zeelandezi, trei dintre veteranii All Blacks, Kieran Read, Ben Smith si Aaron Smith, au avut, probabil, una dintre cele mai cenusii evolutii din ilustra lor cariera. Ceea ce vreau sa subliniez prin aceasta observatie nu este faptul ca au jucat slab; ci, ca nu avut impactul obisnuit, in special in crearea unor actiuni decisive care sa fi influentat rezultatul meciului.
Spre exemplu, in minutul 44, Read a blocat o lovitura de urmarire lansata de Jacob Stockdale, dar a comis „inainte” intr-o faza, relativ simpla, in care Jack Goodhue astepta doar pasa decisiva pentru a sprinta catre eseu.
Fara indoiala, rivalii traditionali ai Noii Zeelande s-au bucurat pentru infrangerea suferita de All Blacks, descoperind potentiale slabiciuni ale acestora si cautand sa copieze si sa perfectioneze „reteta” irlandeza pentru a-i invinge, in viitor, pe temutii All Blacks.
Infrangerile suferite de All Blacks in fata Africii de Sud si a Irlandei, precum si victoria dificila, obtinuta la un punct diferenta, in fata Angliei, au expus aspecte vulnerabile in „armura” neo-zeelandezilor, ceea ce a generat un nestapanit sentiment de satisfactie printre natiunile batranului continent, presa europeana descoperind si declarand, cu bucurie si entuziasm: All Blacks nu sunt infailibili, All Blacks nu sunt invincibili!
Este adevarat, All Blacks nu au fost si nu sunt invincibili.
Sa reamintim, insa, ca ei poseda un palmares cu care niciuna din natiunile rivale se poate lauda.
Spre exemplu, din 2012, atunci cand Steve Hansen l-a inlocuit pe Graham Henry, All Blacks au sustinut 95 de meciuri-test, obtinand 84 de victorii, 3 egalitati si 8 infrangeri!
Un procentaj victorios de 88% de-a lungul a sase ani!
Nu am date exacte, dar nu cred ca exista, in niciun alt sport, o echipa nationala care sa se poate lauda cu o asemenea impresionanta statistica.
Victoria irlandezilor a fost absolut meritata si incununeaza eforturile staff-ului tehnic si ale jucatorilor, iar entuziasmul generat este pe deplin justificat.
In acelasi timp, sa nu uitam, totusi, ca victoria de pe Aviva Stadium este doar cea de-a doua victorie a Irlandei asupra Noii Zeelande, in seria de 31 de meciuri-test, inceputa in 1905, chiar la Dublin.
Aceasta statistica nu diminueaza cu nimic meritele lui Rory Best si ale coechipierilor sai si nu umbreste laurii unei victorii exceptionale a rugby-ului irlandez. Generatia lui Best a realizat ceea ce atatea alte generatii de rugbysti irlandezi nu reusisera de-a lungul unui secol.
In mod evident, neo-zeelandezii au fost si sunt, inca, afectati, profund, de infrangerea suferita.
Steve Hansen a explicat foarte limpede: „Nu castigi atatea meciuri cate a castigat aceasta echipa All Black si sa nu te doara atunci cand esti invins, indiferent de cine este adversarul si de cat de bine a jucat. Vestiarul este tacut si sumbru… si asa trebuie sa fie. Asa trebuie sa te simti atunci cand esti invins”.
Noua Zeelanda nu este o echipa care sa accepte, cu usurinta, sa piarda; si, mai ales, sa piarda in maniera in care a pierdut la Dublin, fara a inscrie un singur eseu.
Mai mult decat atat, Kieran Read si colegii sai vor fi dezamagiti, in primul rand, de nivelul mediocru (pentru standardele All Blacks) al calitatii executiei si, in ultima instanta, de neputinta de a „sparge”, intr-o maniera decisiva, zidul defensiv irlandez.
All Blacks au reprezentat si reprezinta un reper fundamental pe scara valorilor in rugby-ul mondial, de-a lungul istoriei rugby-ului ei functionand, intotdeauna, in mod constant, aproape de curba de saturatie a inaltei performante.
Bazat pe evolutiile din ultimele meciuri-test, Irlanda, Anglia, Africa de Sud au dovedit ca au capacitatea de a se apropia ( si, de ce nu , de a o depasi intr-un duel direct) de Noua Zeelanda.
Orice natiune care doreste sa atinga si sa ramana in varful piramidei inaltei performante trebuie sa se masoare cu Noua Zeelanda. Mai mult decat atat, trebuie sa ii invinga pe All Blacks.
Prin victoria de la Dublin, Irlanda a facut un prim pas in aceasta directie. Pana la Cupa Mondiala de anul viitor,este, insa, un drum lung.
Privind prin prisma succesului de Dublin, viitoarea editie a Turneului celor VI Natiuni se anunta foarte interesanta, avand in vedere ca Irlanda va intalni Anglia si Franta pe teren propriu.
De asemenea, va fi interesant de observat cum vor fi aplicate, in viitor, invatamintele transmise celor doua tabere de victoria si, respectiv, infrangerea de pe Aviva Stadium.
Victoriile sunt importante, iar izbanda de la Dublin reprezinta o victorie enorma pentru Irlanda.
Dar si infrangerile au importanta lor.
Pentru ca din infrangeri pot invata si cei mai buni. Chiar si All Blacks.

Publicat de de dinu3700

Anglia-All Blacks 15-16 (15-10): Dincolo de ofsaid…

A fost sau nu a fost ofsaid? Aceasta este intrebarea!
Sportul devine, uneori, o chestiune atat de serioasa incat nu am rezistat tentatiei de a incepe cu aceasta intrebare de sorginte hamletiana.
Banuiesc ca, de acum inainte, ori de cate ori se va vorbi despre acest meci Anglia-All Blacks, orice discutie va incepe cu intrebarea de mai sus.
A pornit Courtney Lawes dintr-o pozitie de ofsaid atunci cand a contrat lovitura de picior lansata de TJ Perenara, faza in urma careia Sam Underhill a marcat eseul ce ar fi putut consfinti victoria Angliei?
Evident, parerile sunt impartite, iar atitudinile sunt de-a dreptul radicale, dovada fiind „duelurile” dintre ziaristii din cele doua tari.
Presa engleza sustine, in unanimitate, ca jucatorul englez nu se afla in ofsaid.
Presa neo-zeelandeza este de parere ca Lawes era in pozitie de ofsaid.
Fiecare tabara isi sustine parerile, cu pasiune, cu (prea mare) ardoare si indarjire si, mi-as permite sa observ, cu o substantiala doza de subiectivism, fiecare fiind convinsa ca are dreptate.
Nefacand parte din nicio tabara, si incercand sa fiu obiectiv, parerea mea este ca jucatorul englez se afla in ofsaid.
Mi s-a parut ca a fost vorba de un varf de gheata; dar, de fapt, nu are importanta daca Lawes s-a aflat cu doar cativa centimetri in fata coechipierilor sai. Chiar daca se afla cu doar un milimetru (socotind ca acel milimetru ar fi putut fi masurat!) dincolo de linia formata de aliniamentul colegilor sai, atunci el se afla in ofsaid.
Arbitrul Jerome Garces a fost criticat de presa engleza pentru faptul de a-l fi consultat pe Marius Jonker, arbitrul sud-african responsabil cu reluarea video.
Argumentul ziaristilor englezi este acela ca recentele directive ale International Board au fost ca arbitrul din teren sa ia deciziile majore fara sa mai solicite interventia arbitrului TMO. Prin urmare, Garces care se afla foarte aproape de faza cu pricina, ar fi trebuit sa nu tina cont de intervenția lui Marius Jonker care i-a atras atentia ca Lawes ar fi fost in ofsaid.
Dupa parerea mea, arbitrul francez a procedat foarte corect intr-o situatie complicata. In momentul in care arbitrul sud-african i-a mentionat posibilitatea ofsaid-ului, domnul Garces a ascultat parerea colegului sau pentru a fi sigur ca decizia corecta va fi cea finala.
Apeland la TMO el a corectat – aceasta este parerea mea si nu insamna ca am dreptate – decizia sa initiala care, in opinia mea, era gresita. Courtnay Lawes se afla in ofsaid iar eseul marcat de Underhill – indiferent cat de frumoasa a fost cursa sa catre but – nu era valabil.
Daca nu ar fi revazut faza si nu s-ar fi consultat cu Marius Jonker, cum s-ar fi simtit domnul Garces la sfarsitul meciului cand ar fi constatat ca din cauza deciziei sale, Anglia marcase un eseu in conditii neregulamentare?
Dar cine se gandeste la arbitrii?
In marea majoritate a situatilor, si mai ales in meciurile in care rivalitatea dintre echipe amplifica la maximum miza sportiva -asa dupa cum este cazul intalnirilor Anglia-Noua Zeelanda – cei care pierd vor gasi, aproape intotdeauna, o vina arbitrului.
Revenind la faza cu pricina, parerea mea este ca tocmai in asemenea faze, atunci cand, in focul luptei, ochiul arbitrului nu poate observa, in fractiuni de secunde, detaliile care pot influenta rezultatul meciului, consultarea cu arbitrul TMO este necesara.
Rolul TMO este tocmai de a atrage atentia arbitrului din teren asupra unor eventuale scapari, de a analiza fazele discutabile, neclare, care pot influenta rezultatul unui meci, iar inscrierea unui eseu face parte din aceasta categorie.
Initial, domnul Garces a acordat eseul, dar cand Marius Jonker, arbitrul TMO, i-a atras atentia ca Lawes era in pozitie de ofside, atunci el a cerut sa revada faza si a schimbat decizia.
Parerea mea este ca el a procedat foarte bine consultandu-se cu Jonker, avand in vedere importanta fazei si posibilitatea ca faza eseului sa fi pornit dintr-o pozitie de ofsaid.
Daca nu tocmai pentru asemenea faze neclare si discutabile, trebuie arbitrul sa consulte reluarea video, atunci pentru ce alte situatii ar trebui el sa revada fazele?
Sigur, pierzand la un punct diferenta si in asemenea dramatice circumstante, englezii sunt indreptatiti sa simta o frustrare profunda. Dupa ce ai condus cu 15-0 si purtand o lupta titanica, desfasurata pe ploaie, este dificil sa accepti ca ai pierdut meciul.
Si acum, dincolo de ofsaid:
Lasand la o parte controversa fazei eseului inscris de Sam Underhill, gazdele ar trebui sa se gandeasca cum au jucat in cea de-a doua repriza.
Dupa o prima repriza de-a lungul careia au exercitat o presiune, atat ofensiva cat si defensiva, absolut exceptionala – cu exceptia ultimelor minute cand All Blacks au marcat singurul lor eseu – in cea de-a doua repriza ei au redus, in mod vizibil, turatia.
Iar deciziile lui Owen Farrell de a alege (cred ca in doua ocazii clare) optiunea tusei in locul transformarii loviturilor de pedeapsa s-au dovedit a fi gresite, englezii neputand sa inscrie prin mol-ul penetrant, asa cum reusisera in prima repriza. Faptul ca marcasera doua eseuri i-a facut, probabil, sa se simta imbatabili si sa doreasca sa obtina o victorie prin K.O in fata Noii Zeelande.
Si aceasta in situatia in care, Brodie Retallick, dupa un inceput de meci ezitant, incepuse sa controleze si sa domine tusa, punandu-i mari probleme lui Jamie George, taloner-ul englez.
In plus, introducandu-l pe Scott Barrett – ,jucator de linia a doua – in pozitia de flanker, All Blacks au folosit in margine trei prinzatori redutabili (Whitelock, Retallick si Barrett), ceea ce a destabilizat, in mod considerabil, repunerile lui Jamie George.
Prin urmare, unul dintre motivele din cauza carora jucatorii englezi au parasit terenul invinsi, a fost lipsa luciditatii in aprecierea corecta a situatiilor decisive si in alegerea celor mai potrivite optiuni de joc.
Si asta, cu atat mai mult cu cat Anglia a fost avantajata de vremea ploioasa.
Elementele fundamentale ale culturii rugby-ului neo-zeelandez se bazeaza – printre altele – pe creativitate, viteza de executie si acuratetea executiei. In conditiile unei vremi ploioase, toate aceste elemente sunt afectate, intr-o mai mare sau mai mica masura.
In schimb, rugby-ul englez a cultivat, intotdeauna, stilul jocului in forta al inaintarii, maul-ul penetrant si jocul de picior. Desigur, asta nu inseamna ca este lipsit de creativitate si viteza. Nu, deloc, ele sunt prezente in jocul echipei Angliei, doar ca aceste elemente nu sunt cultivate cu acelasi devotament si aceeasi „incapatanare” precum in Noua Zeelanda.
Prin urmare, loviturile inalte de picior executate de Farrell et co., ei au cautat sa impinga jocul, ori de cate ori au avut ocazia, in terenul advers, dominand din punct de vedere teritorial si cautand, astfel, sa mentina sub presiune defensiva All Blacks. Faptul ca Brodie Retallick scapase balonul chiar la lovitura de incepere a meciului, i-a convins pe englezi ca loviturile inalte de urmarire reprezinta tactica pe care trebuie sa o foloseasca in continuare.
A fost o tactica care, intr-adevar, i-a ajutat sa exercite o presiune puternica in prima repriza. In acelasi timp, insa, aplicata cu incapatanare, aceasta tactica le-a impiedicat pe gazde sa incerce si alte metode de a penetra apararea oaspetilor.
De cealalta parte, in pofida revenirii spectaculoase care a condus la o victorie importanta, All Blacks nu pot fi multumiti de maniera in care au jucat.
In cate meciuri au permis All Blacks adversarilor lor sa conduca cu 15-0?
Neo-zeelandezii au fost la un pas de infrangere si faptul ca le-au permis englezilor sa conduca cu 15-0 arata existenta unor fisuri in structura jocului lor.
Asa dupa cum s-a observat in cele doua meciuri cu Africa de Sud, All Blacks devin vulnerabili cand sunt supusi unei presiuni continue in toate sectoarele jocului.
Faza din minutul 4 cand Rieko Ioane, cu un plasament defensiv defectuos, i-a lasat culoar liber catre eseu lui Chris Ashton, este un exemplu in aceasta privinta. Apararea neo-zeelandeza a fost complet surprinsa si depasita de pasa lui Ben Youngs catre Chris Ashton.
Este adevarat ca ei au invins, in cele din urma, si Africa de Sud si Anglia, dar ulciorul nu merge de multe ori la apa; asa incat ei nu se pot bizui pe ideea ca, daca au revenit spectaculos in doua meciuri, vor reusi si in meciurile urmatoare.
Pe de alta parte, All Blacks au dovedit, din nou, ca alcatuiesc, intr-adevar, o mare echipa:
Condusi cu 15-0, Read si coechipierii sai nu au intrat in panica, au absorbit presiunea gazdelor– de-a dreptul formidabila in unele momente – si au reusit sa isi impuna, incet-incet, jocul obisnuit, pastrand posesia balonului si inlantuind, cu rabdare, truda si tenacitate, faza dupa faza.
Iar prima asemenea succesiune de faze – realizata de-abia in minutul 32 – a dus, in cele din urma, la eseul inscris de Damien McKenzie.
Chiar si atunci cand pierd, All Blacks nu se predau, luptand de le primul fluier al arbitrului pana la fluierul final, demonstrand un remarcabil echilibru intre compartimente si etaland o remarcabila coeziune in joc.

Publicat de de dinu3700

O victorie a supravietuirii, dar nu a implinirii

Romania-Portugalia 36-6 (22-3):

Inainte de orice alte teme si subiecte care merita a fi discutate, ceea ce trebuie scos in evidenta, la sfarsitul meciului de la Baia Mare, este faptul ca obiectivul propus a fost atins: echipa noastra a invins Portugalia, evitand retrogradarea in Divizia a treia a rugby-ului european si pastrand, astfel, dreptul de a ramane in Rugby Europe Championship.

Nu am urmarit meciul, dar descrierea partidei si rezultatul ma fac sa cred ca echipa noastra a dominat, cu autoritate, iar victoria a fost pe deplin meritata.

Meciul de la Baia Mare trebuie privit si evaluat, insa, prin prisma circumstantelor speciale in care s-a desfasurat, circumstante create de descalificarea echipei noastre de la Cupa Mondiala de anul viitor.

Din acest punct de vedere, succesul in meciul cu Portugalia era absolut esential, iar jucatorii si antrenorii merita felicitari pentru obtinerea acestei victorii gratie careia „Stejarii” evita retrogradarea, pastrandu-si locul in Rugby Europe Championship.

Nu stiu cat de reala a fost dorinta lor de a promova si cu cata convingere in sansa lor de a castiga au venit portughezii la Baia Mare, dar maniera in care ei au pregatit aceasta partida este problema lor, nu a noastra.

Ai nostri si-au facut datoria si au castigat.

In acelasi timp, avand in vedere circumstantele aminitite mai sus, victoria nu are darul de starni entuziasm si valuri de bucurie in tabara noastra.

Aceasta victorie a fost o victorie a supravietuirii si nu o victorie a implinirii.

Sa ne bucuram de aceasta victorie, dar bucuria noastra trebuie sa fie o bucurie retinuta, care va ramane, probabil pentru multa vreme, invaluita in aburul unei tristeti pe care jucatorii si suporterii rugby-ului romanesc nu o meritau.

Rezultatul de pe tabela de marcaj ne este favorabil, dar meciul cu Portugalia nu poate fi privit doar prin prisma rezultatului.

Nu vreau sa minimalizez cu nimic eforturile jucatorilor si antrenorilor lor care au pus umarul la obtinerea unei victorii absolut necesare, dar sa nu uitam ca acest meci a fost un meci de baraj pentru evitarea retrogradarii.

Sa nu uitam faptul ca echipa noastra a jucat nu pentru un titlu si nu pentru glorie. Ci, a fost pusa in situatia de a juca acest meci pentru a supravietui in cea de-a doua grupa valorica a rugby-ului european.

Iar aceasta situatie, greu de acceptat, a fost creata de o inexplicabila si dureroasa eroare – creata in curtea noastra – in privinta stabilirii eligibilitatii lui Sione Faka’osilea.; eroare care va ramane o rana deschisa in istoria rugby-ului romanesc.

Sa avem taria de caracter si sa recunoastem ca nu suntem victima unei decizii eronate; eroarea ne apartine in intregime, World Rugby nefacand altceva decat sa aplice, cu strictete, regulamentul.

Victoria de la Baia Mare nu absolva cu nimic pe cei care au fost si sunt responsabili pentru greseala grava – pe care ar trebui sa si-o asume –  care a adus la auto-eliminarea echipei noastre de la Cupa Mondiala din 2019 si care costa  rugby-ul romanesc foarte scump.

Si cred ca deceptia si dezamagirea noastra se vor amplifica pe masura ce ne vom apropia de Cupa Mondiala din toamna anului viitor gandindu-ne ca „si noi am fi putut sa fim acolo”.

Meciului de la Baia Mare poarta o semnificatie care nu este legata doar de echipa nationala si de sistemul de joc al Nationalei.

Acest meci ar trebui sa aiba o semnificatie mult mai profunda in ceea ce priveste legatura directa cu dezvoltarea rugby-ului romanesc.

Desigur, am rasuflat usurati, dar cred ca nimeni dintre administratorii rugby-ului romanesc considera ca aceasta victorie rezolva problemele rugby-ului nostru.

Dupa parerea mea, cea mai importanta intrebare care ar trebui sa se puna, acum, dupa incheierea meciului este urmatoarea:

Ce urmeaza dupa aceasta victorie?

Daca intentia este de a construi un edificiu nou, atunci trebuie pornit de la baza, de la fundatii si nu de la echipa nationala.

Avem nevoie de un sistem solid, pornind de la baza, un sistem coerent care sa conduca, in mod natural, la construirea unei echipe nationale puternice, capabila sa fie competitiva la nivel international.

Avem, oare, capacitatile de a construi un asemenea sistem? Avem, oare, instrumentele necesare – financiare si logistice – de a porni la drum?

Vorbim foarte mult de formarea jucatorilor, dar, in situatia actuala a rugby-ului nostru, un aspect la fel de important – daca nu chiar si mai important – este formarea antrenorilor responsabili cu pregatirea juniorilor.

Pentru ca, fara antrenori bine pregatiti, priceputi, competenti si posedand o cultura rugbystica adecvata, care sa reflecte cerintele rugby-ului de astazi, cum pot fi formati copii si juniorii nostri ?

Daca intentia este ca victoria împotriva Portugaliei sa marcheze inceputul unei noi constructii a edificiului rugby-ului romanesc – o intentie legitima – atunci trebuie sa stim foarte bine ce vrem sa construim si cum sa construim.

Publicat de de dinu3700

Rugby Championship (2)

 

Springboks-All Blacks 30-32

Acest articol a fost scris la data de 8 Octombrie, 2018.

Cele doua meciuri dintre Springboks si All Blacks au amintit, parca, de infruntarile din secolul trecut cand cele doua natiuni erau unite printr-o rivalitate  acerba, care capatase proportii legendare.

Este bine pentru rugby-ul mondial ca aceasta rivalitate, unica prin natura si traditia ei, veche de aproape 100 de ani, sa revina in prim plan si sa se mentina pe orbita celei mai inalte, spectaculoase si sanatoase rivalitati sportive.

Intensitatea si dramatismul meciului precedent, care avusese loc la Wellington, s-a transmis, din plin, amplificandu-se la cote maxime, si meciului de la Pretoria.

Dupa un asemenea meci, dupa un asemenea final de meci, intrebarile care s-ar putea pune ar fi urmatoarele:

A pierdut Africa de Sud un meci pe care merita sa il castige?

A castigat Noua Zeelanda un meci pe care merita sa il piarda?

In ce masura s-a datorat acest rezultat slabiciunilor Africii de Sud din ultimele 12 minute sau tenacitatii si revenirii din final a Noii Zeelande?

Ce se poate spune despre un meci in  care selectionata Africii de Sud a jucat, probabil, la nivelul maxim al capacitatii sale actuale timp de 72 de minute, in timp ce Noua Zeelanda a evoluat la un nivel mai scazut decat cel  obisnuit, fiind dominata, cu autoritate, vreme de 72 de minute, pentru a castiga, insa, in cele din urma, cu 32 -30?

Orice raspuns ar nedreptati, probabil, fiecare dintre cele doua echipe.

Springboks au dominat, in marea majoritate a timpului, in prima repriza dominarea lor fiind absolut covarsitoare. Problema a fost ca, in ciuda acestei dominarii clare, atat din punct de vedere teritorial cat si din punct de vedere al posesiei balonului,  Siya Kolisi si coechipierii sai nu au putut marca punctele care ar fi trebuit sa fie inscrise in urma unei asemenea dominari.

La pauza scorul a fost doar 6-6!

Cea de a doua repriza a fost o dezlantuire ofensiva, Springboks marcand trei eseuri in timp ce All Blacks au inscris patru eseuri.

Dar nu atat numarul de eseuri a fost aspectul cel mai interesant al reprizei, ci modalitatea in care au fost inscrise.

In 15 minute, intre minutele 44 si 59, Springboks au inscris trei eseuri.

Dupa ce Aaron Smith a marcat un eseu in minutul 54, All Blacks au reusit sa inscrie inca trei eseuri in 18 minute, dintre care ultimele doua intr-un interval de doar 4 minute, in minutele 76 si 80!

Sa recapitulam:

Africa de Sud a condus cu 23-6, in minutul 52, cu 30-18, in minutul 72 si cu 30-25 in minutul 76.

Si totusi, Africa de Sud a pierdut!

Perechea de centri Jesse Kriel-Damian D’Allende si-a dominat, clar, adversarii directi Ryan Crotty-Sonny Bill Williams.

Ben Smith, un jucator de mare clasa, capabil sa creeze si sa marcheze eseuri de antologie a fost sters, nereusind sa iasa in evidenta in nicio faza ofensiva.

Si totusi, Noua Zeelanda a castigat!

In aceste doua meciuri cu Springboks, All Blacks au afisat o vulnerabilitate neobisnuita pentru ei.

Evident, neo-zeelandezii sunt fericiti ca au reusit sa smulga victoria la capatul unei asemenea spectaculoase si dramatice reveniri.

Dar, in acelasi timp, banuiesc ca o oarecare ingrijorare s-a strecurat in gandurile antrenorilor si ale jucatorilor.

Fara indoiala, revenirea a fost absolut spectaculoasa, dar sunt convins ca All Blacks nu au dorit nicio clipa sa se afla in aceasta pozitie de a reveni de la 6-23, 13-23 si 18-30.

Sansa a fost de partea oaspetilor, mai ales in finalul meciului atunci cand in urma loviturii de picior executate de Richie Mo’unga, balonul s-a rostogolit, norocos, aproape de linia de 5 metri a butului sud-african, permitandu-le neo-zeelandezilor sa castige tusa si sa il propulseze pe Ardie Savea in eseu.

Norocosi au fost si in faza premergatoare, cand arbitrul australian Angus Gardner l-a penalizat – dupa parerea mea, cu usurinta – pe Vincent Koch pentru a fi cedat in gramada.

Dar sansa, ghinionul si deciziile arbitrilor fac parte din sport.

Adevarat, in 2013, All Blacks au invins Irlanda, cu 24-22, intr-o maniera dramatica, la Dublin, dupa ce fusesera condusi cu 0-19, 7-22!

Dar atentie! Aceste reveniri si rasturnari de scor s-au petrecut numai in meciuri-test, desfasurate in afara cadrului Cupei Mondiale.

Ulciorul, insa, nu merge de multe ori la apa, si nu cred ca All Blacks vor sa se regaseasca in astfel de situatii in meciurile-cheie care vor urma, culminand cu Rugby World Cup in Japonia.

Turneul din Europa va avea darul de a oferi o imagine mai clara a fortei reale a celor doua echipe.

Springboks trebuie sa dovedeasca ca performanta din cele doua meciuri cu All Blacks nu a fost intamplatoare, iar la randul lor, All Blacks trebuie sa imprastie aburul vulnerabilitatii care i-a invaluit in testele de la Wellington si Pretoria.

Publicat de de dinu3700

Rugby Championship

 

O infrangere neasteptata si, in acelasi timp, mult asteptata:

All Blacks-Springboks 34-36.

Acest articol a fost scris pe data de 16 Septembrie, 2018.

 

Lumea rugby-ului – cu exceptia, desigur, a  Noii Zeelande –  a rasuflat, oarecum, usurata: All Blacks nu sunt invincibili!

Iata o infrangere care, pe de o parte, a socat o natiune (Noua Zeelanda) iar, pe de alta parte, a produs o satisfactie retinuta, tacuta, in randurile natiunilor rivale.

Cand nimeni nu se astepta la acest deznodamant, All Blacks au fost invinsi, pe teren propriu, de catre Springboks: 34-36, pe Westpac Stadium, in Wellington!

In epoca rugby-ului amator, si, mai ales de-a lungul secolului XX, un asemenea rezultat nu ar fi fost considerat o surpriza, Noua Zeelanda si Africa de Sud fiind cele doua natiuni care au dominat, cu autoritate, rugby-ul acelor vremuri.

In epoca rugby-ului profesionist, insa, ierarhiile si raportul de forte s-au schimbat in mod radical.

Springboks, o selectionata care oglindeste, la o scara mult mai mica, transformarile uriase care au loc la nivelul natiunii sud-africane, nu mai castigasera in Noua Zeelanda din 2009, cand ii invinsesera pe All Blacks cu 32-29, la Hamilton.

In plus, ei sosisera la Wellington dupa doua infrangeri suferite in fata Argentinei si Australiei, in timp ce All Blacks castigasera toate meciurile de pana atunci.

Prin urmare, nimic nu prevestea victoria oaspetilor.

Rutina succeselor All Blacks ar fi trebuit sa continue si pe stadionul Westpac din Wellington.

Dar, iata ca, atunci cand succesul tinde sa se transforme intr-o rutina, apare posibilitatea ca invingatorul sa devina o victima a propriului succes.

Victoria Africii de Sud a fost posibila, inainte de toate, datorita unei formidabile capacitati defensive in momentele- cheie ale meciului.

Ce a insemnat aceasta victorie pentru Springboks, o victorie obtinuta la capatul unui efort, intr-adevar, herculean?

Cel mai potrivit raspuns l-a oferit tanarul Peter Stephanus du Toit (26 de ani), impunatorul flanker (2,00m, 120 Kg), cel care, la sfarsitul meciului isi imbratisa coechipierii,in tacere, cu lacrimi siroindu-i pe obraji. Lacrimile sale au fost mai puternice decat orice discurs triumfator.

Prin urmare, sa dam Cezarului ce este al Cezarului: Africa de Sud a castigat pe merit!

Evident, meciul de la Wellington a creat reactii efervescente  de-al lungul si de-a latul planetei ovale, deoarece a risipit aura invincibilitatii care inconjura aceasta formidabila echipa care este „The All Blacks”. Sunt convins ca un sentiment de satisfactie – retinut, desigur – s-a raspandit in tabara lotului englez care se pregateste pentru inclestarea cu All Blacks, in luna noiembrie.

Dupa parerea mea, explicatiile principale ale acestui rezultat-surpriza, ar fi urmatoarele:

  • Sud-africanii au fost capabili sa exercite si – ceea ce este si mai important – sa mentina presiunea, atat ofensiva cat si defensiva, de-a lungul intregului meci. Iar defenisva lor a fost absolut exceptionala! Daca aveti ocazia sa revedeti meciul , urmariti-l pe „spiridusul” Faf de Klerk placand ca un adevarat flanker!. Sud-africanii au placat cu disperare si ferocitate, iar in ultimele 15 minute ale meciului – perioada in care ramasesera in 14 jucatori, in urma cartonasului galben primit de Willie Le Roux – apararea lor a fost de-a dreptul eroica. Cum poate fi socotita apararea, altfel decat eroica, atunci cand in meciul pe care l-au castigat, Springboks au executat 235 de placaje in timp ce All Blacks doar 61!

 

  • Greselile neobisnuite comise de All Blacks care au dus la primirea a cel putin doua eseuri. Daca pasa imprecisa a lui Anton Lienert-Brown, interceptata de Cheslin Kolbe, se poate regasi si in alte meciuri, tusa rapida jucata de Jordie Barrett, si interceptata de Willie Le Roux, a fost o gafa de proportii neobisnuite pentru All Blacks. In mod ironic, ambele greseli au parut s

 

  • a fi fost rezultatul uneia dintre ideile fundamentale care stau la baza strategiei All Blacks: viteza de executie, executii in viteza. In acelasi timp, se cuvine sa recunoastem meritele celor doi jucători sud-africani care au intuit foarte bine desfasurarea fazelor respective, profitand din plin de erorile adversarilor. Mai mult decat atat, este important de observat ca in faza eseului rezultat din repunerea gresita si pripita a lui Jordie Barrett, in propriul „22”,  au fost trei jucatori sud-africani – Faf de Klerk, Willie Le Roux si  Jesse Kriel – care intuisera intentia fundasului neo-zeelandez si se lansasera, deja, catre Rieko Ioane, caruia ii fusese adresat balonul! Este, poate, un amanunt, un detaliu; dar, in meciul de Wellington, diferenta dintre invingatori si invinsi a fost facuta tocmai de asemenea detalii.

 

  • Ratarea de catre Beauden Barrett a patru transformari. Avand in vedere diferenta de 2 puncte in favoarea sud-africanilor, este evident ca ratarile „uverturii” neo-zeelandeze au avut o importanta decisiva in stabilirea rezultatului final.

 

  • Decizia de a nu incerca un drop-gol in ultimele minute ale meciului, cand creaseră o pozitie ideala pentru Beauden Barrett pentru a incerca inscrierea a trei puncte care ar fi adus victoria echipei sale.

Imaginile din finalul meciului, cand All Blacks asediau „fortareata: sud-africana, au amintit, fara doar si poate, de meciul cu Franta de la Cupa Mondiala din 2007, atunci cand neo-zeelandezi, condusi cu 18-16, lansau atacuri in valuri, incercand, in zadar, sa inscrie eseul victoriei, si neglijand sa incerce marcarea unui drop gol.

Presupun ca, si acum ca si atunci, decizia de a forta eseul si a ignora drop gol-ul a apartinut jucatorilor.

Cautand, cu insistenta, calea catre eseu, ei au riscat si au pierdut.

Dupa felul in care s-a incheiat meciul, se poate spune ca All Blacks si-au asumat un risc pe care situatia din teren nu il cerea, un risc pe care nu aveau nevoie sa si-l asume.

Cred, de asemenea, ca in momentul in care conduceau cu 12-0 dupa 16 minute, neo-zeelandezii au crezut ca meciul se va desfasura dupa un tipic cunoscut: All Blacks galopand victoriosi, catre linia de sosire. Dar, tenacitatea, presiunea si formidabila aparare a sud-africanilor, combinate cu doua greseli majore- neobisnuite pentru neo-zeelandezi –  i-au transformat pe All Blacks intr-o echipa vulnerabila.

Pastrand proportiile, maniera in care au pierdut acest meci cu Africa de Sud, a scos la iveala o vulnerabilitate a All Blacks care a readus in memorie doua momente din trecutul Cupei Mondiale: 1999 si 2007.

Cand adversarul nu cedeaza sub presiunea All Blacks, si, la randul sau,  este capabil sa raspunda exercitand o presiune asemanatoare, meciul devine echilibrat si neo-zeelandezii devin vulnerabili.

Fara a pune la indoiala victoira SPringboks, intrebarea care se pune ar fi urmatoarea: in ce masura s-au crezut All Blacks ca sunt, într-adevăr invincibili?

In acelasi timp, ar fi gresit, cred eu, ca cele doua echipei sa fie evaluate prin prisma unei victorii sau, respectiv, a unei infrangeri.

Dupa aceasta infrangere All Blacks nu au devenit o echipa mai slaba decat echipa care a obtinut sirul de victorii de pana acum. Dupa cum Springboks nu au devenit numarul 1 mondial dupa aceasta victorie.

Din perspectiva meciului de la Wellington, meciul urmator, care va avea loc la Pretoria, starneste, deja, un interes enorm.

Publicat de de dinu3700

Tristetile (si sperantele) unui suporter

 

Tristetile unui suporter

Nu am scris aceste randuri nici cu ironie, nici cu sarcasm, nici cu un acru spirit critic si nici cu „mania proletara” care sa infiereze vinovati fara vina, greselile comise si neajunsurile care au iesit la iveala in procesul evaluarii eligibilitatii lui Sione Faka’osilea; neajunsuri si greseli care au dus, in cele din urma, la excluderea echipei nationale de la participarea la Cupa Mondiala de anul viitor, din Japonia.

Am scris aceste randuri cu dezamagire si cu amaraciune; o profunda amaraciune care exprima imensa deceptie a unui suporter al echipei nationale si al rugby-ului romanesc. Deceptie care, banuiesc, este impartasita de toti suporterii rugby-ului nostru.

Iar dezamagirea si amaraciunea sunt cu atat mai profunde cu cat, practic, ne-am autoeliminat de la cea mai importanta competitie a rugby-ului mondial.

World Rugby nu a facut altceva decat sa aplice regulamentul si sa sanctioneze, in mod drastic, nerespectarea regulamentului.

Am citit documentele publicate de cele doua Comitete desemnate de World Rugby sa analizeze situatia eligibilitatii lui Sione Faka’osilea si a jucatorilor folositi de Spania si Belgia:

–          Raportul Comitetului de Litigii, condus de Sir James Dingemans,  datat 10 mai, 2018.

–           Raportul Comitetului de Apel, condus de Christopher Quinlan , datat 1 iunie, 2018.

Pe de o parte, pozitia generala a fost ca Romania a actionat cu buna credinta, a cercetat si a facut anumiti pasi in procesul de verificare a statutului jucatorului din Tonga.

Pe de alta parte, insa, Comisiile au apreciat ca Romania nu a facut o cercetare completa si nici toti pasii necesari care sa-i fi ingaduit sa evalueze, in mod corect si in litera regulamentului, statutul lui Sione Faka’osilea.

Citind documentele, impresia mea este ca doua sunt aspectele care nu au putut convinge cele doua Comisii sa dea dreptate Romaniei:

  • Modalitatea in care i s-au prezentat lui Sione Faka’osilea criteriile eligibilitatii sale de a juca pentru Romania, Comisia referindu-se, in mod expres, la faptul ca Sione jucase pentru selectionata de rugby in 7 a Insulelor Tonga. Argumentul Comisiei a fost urmatorul:
    • Daca i s-ar fi explicat, in mod clar, lui Sione ca selectionarea sa in echipa de rugby in 7 a tarii natale ar fi anulat eligibilitatea sa de juca pentru Romania, acesta nu ar fi putut uita ca facuse parte din selectionata in rugby in 7 si si-ar fi dat seama ca nu este eligibil. Pe baza acestui rationament, concluzia Comisiei a fost ca Sione Faka’osilea nu a fost intrebat daca a evoluat pentru reprezentativa de rugby in 7 a Insulelor Tonga.
  • Unul din argumentele reprezentantilor nostri a fost acela ca domnul Fe’ao Vunipola, presedintele Federatiei de Rugby din Tonga, a confirmat intr-un email adresat Federatiei noastre ca Sione poate juca pentru Romania.

Comisiile nu au fost convinse nici de acest argument, furnizand urmatoarele explicatii:

  • Federatia noastra nu a adresat domnului Vunipola intrebarea directa si clara: a jucat Sione Faka’osilea pentru selectionata in rugby in 7 a Insulelor Tonga? Daca intrebarea ar fi fost pusa in acest mod, atunci domnul Vunipola ar fi indicat ca jucatorul evoluase pentru selectionata de rugby in 7.
  • Domnul Vunipola a raspuns, cu buna credinta, ca Sione poate juca pentru Romania, Dar, apreciind buna credinta a domnului Vunipola, raspunderea evaluarii eligibilitatii jucatorului nu apartinea Insulelor Tonga, ci Romaniei, tara care vroia sa il foloseasca pe Sione.

Prin urmare, buna credinta si cei cativa pasi facuti de Federatia noastra nu au fost indeajuns pentru a convinge cele doua Comisii in a schimba decizia excluderii selectionatei noastre.

Turneul de rugby 7 desfasurat in Australia, la Gold Coast, in 12-13 Octombrie, 2013, a fost organizat de International Rugby Board, iar toate informatiile referitoare la echipele si jucatorii care au participat la turneu erau accesibile si puteau fi verificate. Iar acele informatii aratau ca Sione Faka’osilea facea parte din selectionata Insulelor Tonga.

Nu ne convine, nu ne face placere, suntem dezamagiti, dar decizia World Rugby este corecta. Concluzia analizei a fost extrem de clara: echipa nationala a folosit un jucator care nu era eligibil de a juca pentru Romania.

In privinta amenzii de 100 000 de lire sterline aplicate Federatiei, am inteles ca amenda a fost suspendata pentru o perioada de 5 ani. In cazul in care, in decursul celor 5 ani, Romania comite o greseala similara, atunci amenda va trebui sa fie platita imediat.

Ceea ce este frustrant, suparator si intristator este faptul ca adversarii nostri – in speta, Federatia Rusa de Rugby– au cunoscut mult mai bine decat noi situatia unui jucator care a imbracat tricoul echipei nationale a Romaniei!

Este greu de inteles si de acceptat faptul ca Federatia Rusa de Rugby a avut informații mai precise si mai exacte in privinta statutului lui Faka’osilea, decat a avut Federatia noastra. Asa ceva nu trebuia sa se intample.

Rusii au experienta in domeniu, si au invatat din lectiile trecutului avand in vedere ca in 2003 au fost exclusi de la Cupa Mondiala pentru ca folosisera a trei jucatori sud-africani –  Johan Hendriks, Renier Volschenk si Werner Pieterse – care, s-a dovedit ulterior, ca nu erau eligibili pentru a reprezenta Rusia.

Dreptul lui Sione Faka’osilea de a juca in echipa nationala era o problema care trebuia rezolvata – in litera regulamentului si in mod exclusiv – de catre noi si nu de catre adversarii nostri.

Acum, dupa consumarea acestor evenimente, ceea ce doare si mai tare este faptul ca ne-am eliminat singuri si ne-am autoexclus de la cea mai importanta competitie a rugby-ului mondial.

Noi, singuri, si nimeni altcineva, a creat conditiile acestei eliminari.

Noi, singuri, ne-am aplicat un teribil knock-out care a pus capat visului frumos de a participa la o noua editie a Cupei Mondiale.

In asemenea dramatice imprejurari, este nevoie ca greselile si responsabilitatile sa fie acceptate si asumate.

In mod evident, cea mai importanta intrebare este:

Care vor fi urmarile acestei excluderi?

Dificil de anticipat si de prevazut.

In ceea ce priveste viitorul apropiat,  Romania va juca, pe 3 Noiembrie, un meci de baraj cu Portugalia, meci care va decide echipa va ramane in Rugby Europe Championship.

Ce inseamna aceasta excludere?

In plan emotional:

Pentru jucatori, inseamna ratarea sansei de a participa la momentul de varf al carierei lor internationale.

Sa nu uitam ca, in contextul actual al rugby-ului profesionist, Cupa Mondiala este singura ocazie care i se ofera Romaniei de a-si masura fortele cu cele mai puternice natiuni.

Pentru unii dintre jucatori aceasta ar fi fost, mai mult ca sigur, singura sansa de a evolua la o Cupa Mondiala.

O sansa risipita…

Pentru cei mai tineri, Cupa Mondiala constituie o motivatie care sa le insufle dorinta continua de a progresa in rugby-ul profesionist.

Pentru suporteri, participarea la Cupa Mondiala ar fi fost un prilej de a-si fi incurajat, cu mandrie si bucurie, echipa nationala intr-un turneu de asemenea anvergura.

Pentru cei care conduc destinele rugby-ului romanesc, ar fi fost satisfactia de a fi reusit, in conditii dificile pentru o natiune din Tier 2, sa faca posibila participarea echipei nationale la „summit”-ul rugby-ului mondial.

Dar, din cauza unei incalificabile greseli, echipa nationala a fost exclusa de la participarea la Cupa Mondiala din Japonia.

Iar din cauza acestei excluderi, toti cei implicati in acest efort al calificarii – jucatori, suporteri si conducatori ai rugby-ului romanesc – vor fi lipsiti de bucuriile, satisfactiile, motivatia si implinirile ce ar fi insotit aceasta aventura sportiva.

 

In plan financiar:

Nu cunosc detaliile financiare legate de participarea Romaniei la Cupa Mondiala.  Banuiesc, insa, ca vom pierde fonduri apreciabile care ar fi provenit de la World Rugby.

In mod logic, fondurile cele mai substantiale vor fi directionate catre natiunile care vor participa la Cupa Mondiala.

Stiu, insa, ca in privinta Canadei, echipa care va participa in noiembrie la turneul de recalificari, suma care se vehiculeaza (neconfirmata, deocamdata, de Rugby Canada) ca va fi pierduta in cazul ratarii calificarii, este in jur de un milion de dolari.

In planul dezvoltarii rugby-ului:

Cum se va descurca rugby-ul nostru in urma acestui knock-out pe care ni l-am aplicat singuri?

Cum se va descurca rugby-ul nostru fara fondurile (sau fonduri reduse) provenite de la World Rugby?

Situatia generala a rugby-ului romanesc era destul de fragila si inaintea acestei decizii a World Rugby, iar excluderea de la Cupa Mondiala este un dramatic pas inapoi pentru rugby-ul nostru.

Situatia este, deja, dramatica, si dupa o asemenea lovitura, rugby-ul romanesc este aruncat, de fapt, cu multi pasi inapoi.

Echipa nationala se mentinea la linia de plutire, desi esecurile inregistrate in fata Germaniei si Spaniei au aratat o evolutie in scadere, reflectand o imagine aflata intr-un ascutit contrast cu sperantele generate de evolutia onorabila de la Cupa Mondiala din 2015.

In schimb, la nivelul juniorilor, rugby-ul nostru se zbate de ani de zile, intr-o continua si dureroasa mediocritate.

Impresia mea – creata, adevarat, de foarte departe –  este ca am ramas cu mult in urma Spaniei, Portugaliei, Rusiei, echipe care ne-au invins, regulat, in ultima vreme.

Cu Georgia, nici nu ne prea mai intalnim la juniori pentru simplul motiv ca ei sunt prea sus si noi prea jos.

Iar daca ne gandim ca juniorii nostri au pierdut si in fata Belgiei si Germaniei, la care adaugam recenta infrangere a selectionatei U20 in fata Olandei, atunci tabloul general apare in culori intunecate.

Respect dreptul fiecarei natiuni de a progresa si meritele lor trebuie recunoscute si apreciate.

Spania si Portugalia, in special, sunt doua natiuni, care, fara sa fi avut traditia noastra, au etalat un progres remarcabil la nivelul juniorilor.

Realitatea este ca juniorii nostri au ramas mult, mult in urma, si, privind din perspectiva noastra, atunci  cand Olanda ne invinge la juniori inseamna ca nu este vorba doar de o simpla criza pasagera; ci, ca ceva nu merge deloc bine in rugby-ul nostru juvenil.

Sigur, din infrangeri se pot invata multe.

Dar, cand in turneele internationale de juniori esecurile se succed intr-un ritm ingrijorator, atunci vine un moment in care trebuie spus:

Stop! Invatatul nu mai poate constitui o continua justificare sau o calduta consolare.

Vine un moment cand se doreste ca invatatul sa isi arate roadele. Si, adevarul este ca, la juniori roadele nu s-au vazut si nu se vad.

Sperante?

Orice intentie de bun acredinta trebuie insotita de speranta.

Sperantele trebuie sa la pastram. Sperantele, singure, insa, nu sunt indeajuns.

Alaturi de sperante, avem nevoie si de altceva: de fapte.

Este nevoie sa (re)gasim reperele fundamentale care sa puna rugby-ul nostru pe calea unui progres, nu imaginar, ci real.

Este nevoie de fapte, de un plan coerent, eficient, care sa produca o structura solida, la nivelul juniorilor si seniorilor, si care sa smulga rugby-ul romanesc din mediocritatea in care se afunda.

Este capabil rugby-ul romanesc sa se ridice dupa acest knock-out pe care ni l-am aplicat singuri?