Galeria marilor jucatori romani :Adrian Lungu – Pe aici nu se trece!

Titlul articolului mi-a fost sugerat de o convorbire telefonica, pe care am avut-o, cu ani in
urma, cu profesorul Valeriu Irimescu.
Atunci cand l-am rugat sa imi spuna cateva cuvinte despre Adrian Lungu, raspunsul a
fost scurt, clar, concis si „decisiv”, precum un placaj executat de centrul echipei
nationale: „ Nu se trecea de Lungu”!
Povestea lui Adrian Lungu se aseamana cu povestea atator altor mari jucatori romani –
fiecare, insa, cu propriul sau drum, si carora rugby-ul le-a deschis calea ce le-a indreptat
pasii catre orizonturi pe care, poate ca niciunul dintre ei nu s-ar fi gandit – atunci cand a
imbratisat, pentru intaia oara, balonul oval – ca le va atinge vreodata.
Reperele solide, asezate, cu migala si tenacitate, pe drumul aventurii sale rugbystice –
aventura inceputa la Navodari si incheiata, intr-un mod spectaculos, la Castres – au fost
aceleasi care au jalonat drumul tuturor marilor rugbysti romani: sudoare, sarguinta,
darzenie, ardoare, pasiune, spirit de sacrificiu, vointa nestramutata de a lupta pana la
ultima picatura de energie, indiferent de ce adversar aveau in fata.
Si, alaturi de toate cele de mai sus, cel mai pretios reper: respectul.
Respectul pentru adversarii lor, pentru toti cei care ii urmareau, de aproape ori de de
departe, respectul pentru ei insisi si, mai presus de orice, respectul pentru valorile rugby-
ului, valori care le-au imbogatit si viata dincolo de rugby.
Asadar, aventura sa rugbystica a inceput pe malul Marii Negre…
Adrian Lungu s-a nascut la 5 septembrie 1960, la Constanta, dar, curand dupa aceea,
parintii sai – „tata ardelean si mama dobrogeanca” – au mutat familia la Navodari.
Viitorul centru al Nationalei a copilarit in asezarea care se intindea pe limba de pamant
strajuita de Marea Neagra si de lacurile Tasaul si Siutghiol.
Si cum scoala generala la care a invatat avea o sala de sport, Adrian Lungu a avut sansa
de a incerca sporturile de echipa practicate, pe vremea aceea, in mai toate scolile:
baschet, volei, handbal.
Sportul era luat in serios, iar marea satisfactie a scolarilor din Navodari era sa ii invinga
pe colegii lor din Constanta!

Era o rivalitate nascuta si intretinuta, in primul rand, de superioritatea afisata de elevii
„oraseni” din Constanta fata de colegii lor din satul care fusese declarat oras de-abia in
1968.
Ambitia, munca si talentul celor din Navodari au facut ca Adrian Lungu si colegii sai sa
castige, impreuna, campionatul scolar, la handbal si baschet, invingandu-i pe rivalii lor
din Constanta!
Evolutia sa in campionatul scolar de handbal a atras atentia antrenorului Mihail
Fagarasan, antrenorul echipei Clubului Sportiv Scolar nr. 1, din Constanta.
Pentru cei care nu sunt familiari cu handbalul, Mihail Fagarasan, a fost un simbol al
handbalului constantean, crescand generatii de copii si juniori la Clubul Sportiv Scolar nr.
1 – imi amintesc ca Mircea Bedivan si Adrian Ghimes au fost elevii sai – l-a remarcat
imediat pe copilandrul din Navodari, chemandu-l la antrenamentele echipei sale.
Perspectivele pareau a fi mai mult decat promitatoare, domnul Fagarasan apreciind
calitatile de handbalist ale lui Adrian Lungu, calitati care l-au facut sa fie propus pentru
selectionarea in lotul national de juniori!
Sunt convins ca fiecare mare jucator care a escaladat culmile performantei sportive, a
apreciat si apreciaza importanta cruciala a prezentei unor antrenori de valoare care i-au
calauzit primii pasi in urcusul sau catre excelenta.
Talentul si calitatile cu care a fost inzestrat apartin, desigur, lui Adrian Lungu.
Dar, poate ca talentul si calitatile sale nu si-ar fi gasit implinirea – reflectata de nivelul
inalt atins in cariera sa sportiva – daca trei mari antrenori nu ar fi aparut, la momentul
potrivit, in copilaria si adolescenta sa.
Adrian Lungu a avut sansa sa intalneasca nu doar trei mari antrenori, ci trei dascali care
au avut darul de a descoperi, forma, cultiva si indruma, cu devotament, ani si ani de-a
randul, generatii de copii si juniori.
Fiecare dintre acesti dascali a imbogatit copilaria si adolescenta viitorilor rugbysti, lasand
o amprenta vie in biografia fiecaruia dintre ei, iar Adrian Lungu nu a constituit o exceptie
in aceasta privinta.
Fiecare dascal a contribuit, in felul sau, la locul sau si la nivelul sau, la indrumarea,
formarea si maturizarea viitorului centru al Nationalei.
Urcusul copilandrului si adolescentului Adrian Lungu, pe cararile rugby-ului, a urmat
traseul Navodari-Constanta-Bucuresti.

Navodari…
Domnul Petrica Lungu a fost, in adevaratul sens al cuvantului, un personaj emblematic
al micului, dar bogatului univers rugbystic al oraselului de pe malul marii, constituind un
reper si o ancora solida a copilariei tuturor celor care au pornit pe calea rugby-ului in
Navodari.
Petrica Lungu ( acelasi nume de familie a fost o placuta coincidenta!), inima si sufletul
rugby-ului din Navodari, a fost primul sau antrenor, cel care l-a descoperit la scoala
generala, si l-a adus, in 1972, cand avea 12 ani, pe terenul de rugby.
El era antrenor-jucator la echipa de seniori, Chimia Navodari, dar, in acelasi timp, se
ocupa si de copii si de juniori.
Amintirile lui Adrian Lungu despre primul sau antrenor zugravesc imaginea unui rugby
din alt veac si, in acelasi timp, imaginea unui dascal, plamadit pe masura acelui rugby din
alt veac, si devotat pasiunii sale:
„Ne lua de pe strada, ne aducea mingi de rugby si incepeam sa jucam miute. Si cum
locuiam in acelasi cartier cu el, faceam aproape zilnic antrenamente in parcul din
cartier, un parc care era cat un teren de rugby. Ne strangeam in parc 15-20 de copii si
jucam 7 contra 7, sau 10 contra 10, si alergam de nu mai aveam nici splina, nici
ficat!”.
Asa a inceput rugby-ul – intr-un parc din Navodari – cel care avea sa devina unul dintre
cei mai buni centri din istoria rugby-ului romanesc.
Timp de trei ani, din 1972 pana in 1975, Adrian Lungu a jucat, impreuna cu colegii sai de
cartier, la juniorii Chimiei, dar toti se antrenau cu echipa de seniori. Avand dubla
legitimare, antrenorul Petrica Lungu ii introducea, treptat, pe cei mai buni dintre ei, cate
10-15 minute in meciurile de campionat ale echipei de seniori.
Cum se desfasurau antrenamentele in vremurile acelea?
„Cele mai placute antrenamente se desfasurau pe plaja, la tabara – pe atunci tabara
internationala – din Navodari. Incepeam antrenamentul pe nisip si il terminam in apa.
Acolo, pe plaja si pe nisip, am invatat pasa, placajul, ABC-ul rugby-ului!”.
Domnul Petrica Lungu a stiut sa le transmita copiilor din parcul Navodarilor o bucurie pe
care acei copii poate ca nu o gaseau, pe deplin, in celelalte sporturi pe care le practicau,
″sadind″, astfel, primele seminte ale pasiunii rugbystice care aveau sa germineze si sa
rodeasca in fiecare dintre ei, pe masura talentului si dorintei de a reusi a fiecaruia.
Asa era, pe atunci, rugby-ul din alt veac…

…Constanta…
Vara anului 1975 a fost un an de cumpana in viata adolescentului care nu implinise, inca,
15 ani.
Un an de cumpana, in sensul bun al cuvantului, care a insemnat intalnirea cu cel de-al
doilea dascal in ale rugby-ului:
Domnul Traian Doiciu, o figura de anvergura a rugby-ului constantean, care a marcat
biografia copiilor si juniorilor de la Clubul Sportiv Scolar si de la Farul.
Nimeni nu poate povesti mai bine decat Adrian Lungu momentele intalnirii lor in acea
vara fierbinte a adolescentei sale:
Dupa un antrenament de handbal, la Constanta, „m-am dus sa-mi vad cativa prieteni din
Navodari, care, fiind mai mari ca mine, jucau rugby la Farul. Ajungand mai devreme,
s-a incins o miuta intre noi, cei de la Navodari, si cei din Constanta. Aici m-a remarcat
domnul Doiciu, dupa 15-20 de minute a intervenit si ne-a luat la intrebari: de unde
suntem, ce sport practicam. Cand a ajuns la mine, i-am spus ca joc handbal la
Constanta si rugby la Navodari. A inceput sa rada (lipovean de la Navodari!,) hai sa
vedem ce v-a invatat domnul Petrica Lungu. A facut doua echipe si ne-a dat tricouri de
meci. Pentru mine, era ca un meci de trial, am luat meciul in serios si am dat cateva
placaje de spuneau jucatorii „stai mai usor, ca asta nu e meci”! Dupa meci, domnul
Doiciu m-a intrebat daca pot veni si vineri la antrenament. I-am raspuns ca nu pot,
fiindca dimineata am antrenament la handbal, iar seara, dupa scoala, aveam
antrenamentul de rugby, pe plaja.”
Se pare ca atunci cand a auzit de plaja, domnul Doiciu a ras, spunandu-i, in gluma, ca
„nu aveti nici teren”!
Vorbele sale, insa, au facut sa rabufneasca mandria ranita a adolescentului care credea, cu
tarie, in metoda invatarii rugby-ului pe nisipul plajei din Navodari: „Stiu ca atunci, i-am
raspuns ca pe nisip se invata placajul! A ras, iar eu am plecat acasa”.
Dupa un asemenea dialog punctat de raspunsul, rostit cu semetie, al adolescentului din
Navodari, se parea ca drumurile lor se despartisera.
Unul dintre darurile marilor antrenori este acela de a observa, in fiecare copilandru si
adolescent, calitatile, inca ascunse in aburul inceputului, care, scoase, in mod treptat, la
iveala, ii vor ingadui viitorului jucator sa urce pe culmile performantei.
Ceea ce deslusise, deja, Petrica Lungu in copilandrul Adrian Lungu, a deslusit atunci, in
scurta si intamplatoarea intalnire, si Traian Doiciu in adolescentul Adrian Lungu.
Urmarea intalnirii de la Constanta a fost ca, dupa doua saptamani, familia Lungu a primit
vizita, neanuntata, a domnului profesor Doiciu.

″M-am trezit cu el acasa, la Navodari, si cand s-a prezentat profesorul Doiciu, parintii
mei s-au speriat -inhibati si de gabaritul sau impunator – crezand ca am facut ceva la
scoala. Venise sa imi spuna sa ma duc la Farul pentru ca in cativa ani voi putea juca
la seniori. Nu i-am dat niciun raspuns sigur, i-am spus ca eu nu plec de la Chimia si
nu imi las colegii singuri″.
Domnul Doiciu era, insa, un dascal a carui intuitie nu se insela in privinta calitatilor
viitorului sau elev, asa incat nu a renuntat.
″Dupa o saptamana, a venit iarasi acasa si mi-a spus ca cei de la Navodari sunt de
acord sa plec la Constanta, si ca ii va lua si pe ceilalti colegi. Eu i-am spus ca fac si
handbal si ca sunt propus pentru lotul national. Atunci mi-a spus ca Farul face un
turneu afara, in fiecare an, si ca pot ajunge si la rugby in echipa Romaniei. Mi-a spus
ca imi da echipament si abonament pentru autobuzul Navodari-Constanta. I-am zis ca
o sa vorbesc cu nea Petrica.″
Nea Petrica, insa, era de parere ca ar fi fost mai bine ca Adrian Lungu sa plece la o echipa
din Bucuresti.
La randul sau, insa, Traian Doiciu nu s-a lasat cu una cu doua, si, pentru a treia oara la
rand, a luat drumul Navodarilor, batand la usa familiei Lungu.
″Cand a venit pentru a treia oara acasa, simteam ca o sa cada casa pe mine de rusine
ca nu ii dadusem niciun raspuns. Mi-a adus abonamentul, geanta cu echipament,
ciocolata si, bineinteles, legitimatia sa o semnez, pentru ca trebuia sa joc in meciul
urmator. Am semnat cu frica, sa nu fac vreo prostie, dar m-am linistit cand am vazut
legitimatiile celorlalti colegi, Gheorghe Varzaru, Florin Iliev, Marian Stoica si Mihai
Dorel″.
Asadar, in 1975, Adrian Lungu s-a transferat la Constanta, in echipa antrenata de Traian
Doiciu, facand naveta Navodari-Constanta de doua-trei ori pe saptamana la antrenamente,
si duminica, la meci.
Cum si-l aminteste Adrain Lungu pe antrenorul sau?
″Traian Doiciu, un antrenor cu suflet mare, avea, in permanenta, in vestiar o nuia, iar
daca, dupa antrenament, uitai prosopul, sapunul, deodorantul spray, luai una-doua
nuiele pe mana. Tot el ne invata sa ne legam sireturile, sa ridicam jambierele si sa
bagam tricoul in pantaloni″.
Asa era, pe atunci, rugby-ul din alt veac…

…Bucuresti
Popasul constantean a durat doar un an, pentru ca a urmat cea de-a treia intalnire
importanta care a marcat adolescenta sa rugbystica.
In vremurile acelea ale rugby-ului din alt veac, rugby-ul romanesc a trait si a progresat, la
nivelul copiilor si juniorilor, datorita priceperii, competentei si imensei pasiuni dovedite
de antrenorii-dascali care au contribuit, fiecare in felul sau, la „turnarea” fundatiilor pe
care s-au construit, mai tarziu, succesele seniorilor.
Iar toti cei trei antrenori care au constituit repere solide in cariera lui Adrian Lungu, fac
parte din aceasta categorie selecta a dascalilor care au imbogatit rugby-ul romanesc.
Domnul Vasile Constantin (Mao) este reprezentantul unui fenomen unic in rugby-ul
romanesc: fenomenul Locomotiva.
In peisajul rugby-ului romanesc al anilor ’70, aparitia clubului Locomotiva a constituit un
eveniment cu totul si cu totul special.
Domnul Constantin a avut viziunea de a organiza un club, patronat de Ministerul
Transporturilor si Telecomunicatiilor, cu o structura solida, in jurul Liceului Industrial
nr.11, situat pe Calea Giulesti, langa stadionul Rapidului.
Locomotiva a fost cel mai elocvent exemplu, in peisajul rugby-ului nostru, al unei
Academii de rugby – evident, la o alta scara decat in rugby-ul de astazi – formata cu mult
inainte ca acest termen sa fi aparut in lexicul rugby-ul nostru.
Sistemul cladit de domnul Vasile Constantin, a insemnat o concentrare de valori, atat la
nivelul jucatorilor, cat si la nivelul antrenorilor, dublata de o structura organizatorica
interna care a contribuit la cultivarea valorilor reale si mentinerea clubului, pentru multi
ani, la cel mai inalt nivel al performantei sportive.
Gratie sistemului creat, Locomotiva a dominat, uneori cu autoritate, campionatul national
de juniori.
Daca nu ma insel, Locomotiva a castigat opt titluri, consecutive, de campioana nationala,
iar in existenta sa de 20 de ani (1976-1996) a castigat de 13 ori campionatul national de
juniori, o performanta, cu adevarat, exceptionala.
Cum a ajuns, in 1976, la acest club, Adrian Lungu?
Intamplarea a facut ca in acel an, Locomotiva sa participe la un turneu organizat la
Constanta, alaturi de echipele de juniori din Constanta, Galati, si o echipa din Italia.
Au fost suficiente doar cateva meciuri pentru ca profesorul Vasile Constantin sa il
remarce pe Adrian Lungu.

L-a invitat in cantonamentul echipei de la Liceul CFR din Constanta si i-a propus sa se
transfere la Locomotiva.
Nu era o decizie usoara, asa incat s-a sfatuit cu parintii sai, iar indemnul a fost ″mama,
du-te, dar sa nu neglijezi scoala″!
Adrian Lungu nu a neglijat scoala, intrase in clasa a IX-a la liceul de chimie din
Navodari, iar odata cu transferul la Locomotiva, s-a mutat la Liceul Industrial nr.11, din
Giulesti.
In anii ’60-’70, campionatul national de juniori fusese dominat, in general, de Clubul
Sportiv Scolar si de Scoala Sportiva nr.2, ambele conduse de doi reputati dascali: domnul
Cornel Munteanu si doamna Mariana Lucescu.
Infiintata in 1976, Locomotiva a ajuns, in anul urmator, in finala campionatului national
de juniori, in care a intalnit Scoala Sportiva nr.2, echipa doamnei Lucescu.
Imi amintesc ca, in 1977, eram soldat TR (Termen Redus) la Plenita si, cum se apropia
„liberarea”, am obtinut un bilet de voie pentru 72 de ore, asa incat am petrecut sfarsitul de
saptamana, acasa, la Bucuresti.
Asadar, datorita biletului de voie semnat de un locotenent binevoitor, am putut asista la
finala Locomotiva – Scoala Sportiva, avand, astfel, prilejul de a-l vedea, pentru prima
data, pe Adrian Lungu.
Inainte de meci, in tribune se vorbea ca „Scoala” era favorita, iar daca memoria nu ma
inseala, jucatorul despre care se vorbea cel mai mult, era Stelian Podarescu elevul
doamnei Lucescu.
Si, iarasi, daca memoria nu ma inseala, imi amintesc ca meciul a fost echilibrat doar in
prima repriza, Locomotiva desprinzandu-se dupa pauza, castigand detasat (nu sunt sigur,
dar cred ca scorul a fost 36-16 sau 36-18), primul titlu national din istoria clubului.
Pentru Adrian Lungu, transferul la echipa domnului Constantin a insemnat un pas inainte
in cariera, marcand procesul de maturizare, atat de necesar in perioada junioratului.
Succesele Locomotivei si progresul sau rapid, au facut sa fie selectionat in echipa
nationala de juniori care a participat le Campionatul FIRA.
Revenind la campionatul national de juniori, merita consemnat faptul ca Locomotiva a
castigat si urmatoarele doua editii, in 1978 si 1979,.
.
Editia din 1979 a avut o semnificatie deosebita pentru copilandrul care invatase tehnica
placajului pe plaja de la Navodari, deoarece finala a avut loc la Constanta.
Mai mult decat atat, Adrian Lungu a fost capitanul Locomotivei in finala cu Clubul
Sportiv Scolar antrenat de Traian Doiciu.

Ce insemnatate a avut acel meci pentru Adrian Lungu?
Dupa multi ani, stabilit la Castres… :
″Imi aduc aminte de aceasta finala de parca ar fi fost ieri. Jucam la mine acasa,
venisera la meci parintii mei – pentru prima oara ma vedeau intr-un asemenea meci –
prieteni, rugbystii de la Navodari, colegii de la Liceul nr.11, din Bucuresti. Stadionul
era plin, o atmosfera ca la un meci de azi, de Top 14, in Franta!″
Adrian Lungu a jucat de 77 de ori in echipa Romaniei, a infruntat cele mai puternice
selectionate ale lumii, a participat la trei editii ale Cupei Mondiale, a castigat titlul de
campion al Frantei!
Si iata ca, printre toate aceste memorabile realizari, amintirea finalei campionatului de
juniori de la Constanta s-a pastrat vie, stralucitoare, proaspata, invaluita in dulcea
imbratisare a amintirilor din copilarie si adolescenta, cuibarita acolo, undeva, intr-un
cotlon ascuns al sufletului…acolo unde va ramane, mereu…
Locomotiva a castigat finala (16-7?), dupa un joc strans si foarte echilibrat, in care linia
de treisferturi a bucurestenilor a inclinat balanta victoriei in duelul cu puternicii inaintasi
constanteni.
Dar cel mai emotionant moment, si care a intregit frumusetea victoriei, s-a petrecut la
sfarsitul meciului, atunci cand Adrian Lungu i-a daruit tricoul de campion primului sau
antrenor, nea Petrica Lungu, cel care il descoperise la Navodari!
Un gest, aparent simplu, care dovedea recunostinta si respectul pe care adolescentul din
Navodari il purta primului sau antrenor si dascal.
Asa era, pe atunci, rugby-ul din alt veac…
De la Dinamo Bucuresti la Castres Olympique
Dupa parerea mea, cariera lui Adrian Lungu reprezinta cea una dintre cele mai potrivite
evolutii in formarea unui jucator, inceputa la copii, continuata la juniori si implinita la
seniori.
O evolutie ascendenta, un progres realizat, treptat, cu rabdare, pe traseul Navodari-
Constanta-Bucuresti, ale carui repere fundamentale au fost cei trei antrenori-dascali care
i-au indrumat pasii pe calea rugby-ului.
Baza solida construita in cele trei perioade ale devenirii sale ca jucator de rugby i-a
ingaduit sa realizeze, fara sincope, tranzitia catre echipa de seniori.

In finala juniorilor de la Constanta, Adrian Lungu fusese remarcat de Mihai Naca,
antrenorul Farului, astfel incat, in mod logic, dupa terminarea junioratului, el s-a intors
acasa, devenind jucator al Farului Constanta.
In 1980, cand a venit vremea stagiului militar, Adrian Lungu a plecat la Steaua, echipa
care domina, in acei ani, rugby-ul romanesc.
De altfel, in cei doi ani petrecuti la clubul din Calea Plevnei, a cucerit doua titluri de
campion national, in 1980 si 1981.
Dupa castigarea campionatului in 1981, Adrian Lungu s-a intors la Farul unde va ramane
pana in 1985, an in care se transfera la Dinamo, echipa cu care va castiga un titlu de
campion, in 1991.
Din punctul de vedere al performantelor cluburilor din tara, anul 1986 a marcat un
moment extrem de interesant pentru rugby-ul romanesc, in general, si pentru echipa Farul
Constanta si Adrian Lungu, in special.
Acesta a fost anul turneului Masters organizat de Stade toulousain, un turneu care a fost
un precursor, in epoca rugby-ului amator, al Cupei Heineken de astazi, cea mai
importanta competitie a cluburilor europene, in epoca profesionismului.
In anii ’80, Stade toulousain revenise in fruntea rugby-ului francez, iar Jean Fabre,
presedintele clubului, a avut ideea de a organiza o competitie de anvergura internationala
la nivelul echipelor de club.
In ciuda reticentei Federatiei franceze si a britanicilor, Jean Fabre a reusit, in cele din
urma, cu sprijinul financiar al firmei Matra, sa organizeze turneul, in decembrie 1986.
Fara a intra in amanunte, la turneu au participat opt echipe (evident, britanicii au refuzat
sa participe): Ponsonby ( Noua Zeelanda) West Brisbane (Australia), Fiji Barbarians,
Banco Nacion (Argentina), Aquila (Italia) Farul Constanta, precum si Stade toulousain, si
Agen, campioana si, respectiv, vice-campioana Frantei.
Adrian Lungu a facut parte din echipa Farului care, desi considerata, in mod politicos, un
outsider fara mari sanse, a rasturnat toate pronosticurile.
Plasand Farul pe aceeasi parte a tabloului cu Ponsonby, Agen si Fiji Barbarians,
asteptarile gazdelor erau, probabil, ca Ponsonby si Agen sa se intalneasca in semifinale,
una dintre aceste echipe urmand a se califica in mult sperata finala cu Stade toulousain.
Constantenii, antrenati de Mihai Naca, au fost de cu totul alta parere si au produs doua
surprize de mari proportii: au invins pe Ponsonby cu 21-15 si pe Agen cu 10-3!
S-ar putea ca memoria sa ma insele, dar imi amintesc o secventa video in care Stefan
Constantin sprinteaza intr-un galop impresionant catre linia de but, marcand unul dintre
eseurile Farului (cred ca era in meciul cu Ponsonby).

Farul a pierdut finala cu Toulouse, dar banuiesc ca participarea la acel turneu Masters a
insemnat o experienta unica pentru fiecare membru al echipei, inclusiv pentru Adrian
Lungu.
Revenind la cariera sa in tara, Adrian Lungu a continuat sa joace la Dinamo, pana in
1991, cand s-a desfasurat cea de-a doua editie a Cupei Mondiale.
Aici a fost remarcat de catre reprezentantii clubului Castres si, astfel, el si-a continuat
aventura rugbystica in Hexagon.
Si nu o aventura oareacare, ci o aventura plina de succese:
In 1992, ajunge cu echipa sa in semifinalele campionatului francez, pierzand in fata celor
de Toulon.
In 1993, insa, Castres castiga titlul de campioana, invingand, in finala, pe Grenoble!
In acelasi an, Castres ajunge in finala celei de-a doua competitii a Frantei – Challenge
Yves du Manoir – dar pierde in fata echipei Stade toulousin.
Pentru tanarul care invatase pasa, placajul si ABC-ul rugby-ului la Navodari, transferul la
Castres a insemnat incununarea unei cariere remarcabile, cu o asemenea splendida
performanta: castigarea campionatului Frantei!
In acel moment, Adrian Lungu devenea cel de-al doilea rugbyst roman – primul fiind
Mihai Wusek, castigator in 1970 cu La Voulte – care a avut bucuria sa ridice faimosul
Bouclier de Brennus, trofeul campionatului Frantei.
Adrian Lungu si-a incheiat cariera, ″en beauté″, la Castres, si ceea ce este rasplatitor este
faptul ca el a ramas sa lucreze in cadrul clubului pe care l-a servit cu devotament.

Echipa nationala: Saptezeci si sapte!
Vreme de 15 ani, Adrian Lungu a reprezentat un pilon de baza al liniei de treisferturi si al
echipei nationale, complementand, alaturi de coechipierii sai de linie, forta inaintasilor.
A debutat in echipa nationala, in 1980, intr-un meci cu Italia, in deplasare, la Aquila, iar
ultimul sau meci in care a purtat tricoul nationalei, a fost cel impotriva Australiei, la
Stellenbosch, in iunie 1995, in cadrul Cupei Mondiale.

In anul debutului sau, dupa meciul cu Italia, antrenorii Valeriu Irimescu si Petre
Cosmanescu l-au selectionat in lotul echipei noastre pentru turneul din Irlanda, in
octombrie 1980.
Adrian Lungu de-abia implinise 20 de ani si era, impreuna cu Gheorghe Varzaru,
prietenul sau de la Navodari, si Laurentiu Codoi, cel mai tanar component al lotului.
El nu a evoluat in meciul egal cu Irlanda, 13-13, cand perechea de centri a fost formata de
Gheorghe Varzaru si Ion Constantin, dar a jucat in meciul cu selectionata provinciei
Munster in care a marcat un eseu, contribuind la victoria clara, 32-9, obtinuta de ai nostri.
Apoi, incet-incet, a devenit un titular indiscutabil al pozitiei de centru, participand la
cateva dintre marile victorii ale Nationalei: 13-9 cu Franta in 1982 si 12-6, la Auch, in
1990, 23-6 cu Tara Galilor in 1983 si 15-9, in 1988, 28-22 cu Scotia, in 1984, si 18-12 in
1991.
A evoluat, de asemenea, in doua meciuri extrem de importante care au confirmat valoarea
reala, la vremea aceea, a rugby-ul romanesc si in care echipa noastra a jucat de la egal la
egal cu doi adversari redutabili: meciul cu All Blacks, in noiembrie 1981, la Bucuresti, si
in cel cu Anglia, disputat pe Twickenham, in 1985.
Adrian Lungu a adunat 77 de selectii in echipa nationala, ceea ce a constituit, pentru
multi ani, un record al rugby-ului nostru.
Intr-o perioada marcata de un progres incontestabil si incununata de succese de amploare,
in care gramada Romaniei era recunoscuta pe plan mondial, pare, poate, putin
surprinzator faptul ca un jucator de treisferturi sa fi stabilit un record al selectiilor.
Cele saptezeci si sapte de selectii in echipa nationala dovedesc, in mod limpede,
recunoasterea valorii si importanta rolului pe care antrenorii il incredintasera tanarului
„scolit” in ale rugby-ului pe plajele din Navodari.
Nu stiu motivul care m-a facut sa ma gandesc la comparatia care urmeaza, dar, scriind
aceste randuri si rememorand traiectoria carierei lui Adrian Lungu, mi-a aparut in fata
ochilor silueta unui mare rugbyst francez al anilor ’70: Roland Bertranne.
Bertranne, care a evoluat in echipa Frantei timp de zece ani, intre 1971 si 1981, a adunat
69 de selectii, fiind unul dintre titularii de baza in centrul liniei de treisferturi (de cateva
ori a evoluat si pe aripa) a selectionatei ″Cocosului galic″. Si aceasta, intr-o perioada cand
„rezervorul” treisferturilor franceze mustea de talent: Jean Trillo, Jean Pierre Lux, Jo
Maso, Claude Dourthe erau doar cativa jucatori de mare clasa de la care Bertranne a avut
ce invata.
Fara a aluneca pe panta unui patriotism ieftin si pastrand proportiile cuvenite, imi permit
sa afirm ca personalitatea rugbystica a lui Adrian Lungu a fost ″turnata″ intr-o matrita
asemanatoare cu cea a lui Roland Bertranne: placheur de temut, harnicie, acuratete,

tehnica si rigoare in faza defensiva, tenacitate si constanta dovedite, de-a lungul anilor, la
cel mai inalt nivel al rugby-ului international, ceea ce a facut ca el sa devina un jucator de
baza al echipei tarii sale.
Adrian Lungu a avut parte, in cariera sa, de momente de mare satisfactie si implinire:
meciurile echipei nationale, turneul Masters, Cupa Mondiala, titlul de campion al Frantei.
Din convorbirea purtata – cu ani in urma – cu Adrian Lungu, ceea ce m-a impresionat,
insa, cel mai mult, a fost caldura si emotia cu care a rememorat finala campionatului de
juniori, din 1979, de la Constanta.
Si, mai mult decat atat, secventa de la sfarsitul meciului, atunci cand i-a daruit domnului
Petrica Lungu, primul sau antrenor, tricoul sau de campion!
Valurile marii au sters, de multa vreme, urmele lasate, de placajele copilandrilor de
atunci, pe nisipul plajei din Navodari.
Dar amintirile legate de invatarea paselor si placajelor pe nisipul Navodarilor, in acel
rugby din alt veac… acele pretioase amintiri s-au pastrat vii, stralucitoare, si asa vor
ramane pentru ca nu exista valuri care sa le stearga. Nu este asa, Adrian Lungu?

Eugen Cionga
Toronto

Publicitate

Alunecand pe toboganul mediocritatii…

…Pana cand?… Pana unde?…
Rezultatele selectionatei de juniori, inregistrate la Campionatul European U18 – doua infrangeri,
8-45 cu Spania si 0-34 cu Olanda, si o victorie, 38-8 in fata Cehiei – au generat un amestec de
sentimente: amaraciune, frustrare, neamplinire.
Dupa parerea mea, orice discutie legata de evaluarea comportarii selectionatei noastre la aceasta
competitie, trebuie sa se focalizeze asupra celor doua infrangeri usturatoare, suferite in fata
Spaniei si Olandei, si nicidecum asupra victoriei obtinute in fata Cehiei.
Este posibil ca victoria asupra cehilor sa fi mangaiat, intrucatva, moralul jucatorilor, dupa
deziluziile din primele doua meciuri.
Dar, in spiritul unei aprecieri realiste si obiective, nu cred ca o victorie, obtinuta in fata celei mai
slabe echipe din competitie, ar putea fi considerata, in vreun fel, ca o dovada de progres; sau, ar
putea servi ca un criteriu onest care sa conduca la o apreciere pozitiva a comportarii echipei
noastre la acest campionat european.
Ca spectatori si suporteri ai rugby-ului romanesc, participam emotional – fiecare dintre noi in
felul sau – la infrangerile echipelor nationale.
Imi inchipui, insa, ca este infinit mai greu pentru antrenorii si adolescentii acestei selectionate
U18 sa revada si sa analizeze meciurile cu Spania si Olanda.
Dezamagirea lor este si dezamagirea noastra, deceptia lor este si deceptia noastra.
Intentia articolului nu este aceea de a critica antrenorii lotului sau jucatorii.
Responsabilitatile trebuie asumate – cu sinceritate si profesionalism – la fiecare nivel al structurii
organizarii rugby-ului romanesc.
O analiza tehnica, temeinica, a participarii echipei noastre la campionatul european – o analiza
care sa fie facuta cu buna-credinta, obiectivitate, competenta si profesionalism, si fara a fi
indulcita cu false aprecieri – este responsabilitatea antrenorilor, jucatorilor si a celor care conduc
destinele rugby-ului romanesc.
Randurile de fata reprezinta doar pareri si opinii personale, cu care, desigur, cititorii pot fi, sau
nu, de acord.

Din pacate, participarea la acest Campionat European nu a adus nimic nou in peisajul rugby-ului
nostru.
Ea nu a facut altceva decat sa confirme criza profunda in care se zbate – de cativa ani buni –
rugby-ul romanesc, scotand in evidenta ranile sale deschise si accentuand continua alunecare pe
toboganul mediocritatii.
Privind dintr-o perspectiva de ansamblu, ceea ce a intristat foarte mult, a fost imaginea fragilitatii
si vulnerabilitatii echipei noastre, o imagine mohorata, completata de limitarile – pe plan tehnic,
tactic si in planul creativitatii- care au iesit la iveala, din plin, in cele doua meciuri.
Echipa noastra a fost dominata in ambele meciuri, fiind, in multe momente, surclasata in mai
toate sectoarele jocului.
Si nu se poate spune ca ne-am invins singuri in aceste doua meciuri, si nici ca a fost vorba de
lipsa de concentrare in teren sau de o zi slaba.
Nu, pur si simplu, echipa noastra nu s-a ridicat la nivelul acestei competitii, iar adversarii nostri
au fost, in mod clar, superiori.
Dupa parerea mea, infrangerile usturatoare suferite in fata Spaniei si Olandei, reprezinta mai
mult decat doua infrangeri la o competitie europeana.
Reprezinta esecul profund al unui sistem: un esec al sistemului rugby-ului la nivelul juniorilor.
Daca exista – sau daca a existat – un program, la nivel national, in acest sens, atunci Campionatul
European U18, desfasurat la Kaliningrad, pare sa arate ca programul respectiv nu a dat roadele
asteptate, si a esuat.
Acest esec al sistemului de formare al juniorilor constituie, probabil, cauza principala a
comportarii nesatisfacatoare la Campionatul European U18 din acest an.
Sigur, radacinile acestui esec trebuie cautate la nivelul echipelor de club.
Dar, in acelasi timp, radacinile esecului trebuie cautate si la nivelul strategiei – daca aceasta
exista cu adevarat, si nu doar pe hartie – de dezvoltare a rugby-ului juvenil pe plan national.
Pentru ca evolutia deceptionanta de la aceasta editie a Campionatului European nu constituie un
episod intamplator, fiind o continuare a rezultatelor nesatisfacatoare din ultimii ani.
Gravitatea situatiei se va amplifica pe masura ce deceptiile, nemultumirile, dezamagirile si
frustrarile se vor transforma in resemnare.
Atata putem. Astea sunt conditiile. Ne impacam cu starea actuala de lucruri.

Iar, in asemenea conditii, pericolul cel mare este ca resemnarea sa estompeze orice dorinta si
motivatie de a schimba lucrurile in bine si de a imbunatati situatia actuala.
Ceea ce doare, insa, foarte tare este faptul ca asistam, cu un amestec intens de amaraciune,
tristete, frustrare si neputinta, la alunecarea rugby-ul romanesc pe toboganul mediocritatii.
Pana unde?… Pana cand?…
Eugen Cionga
Toronto

A fi erou… dincolo de sport

Constructia interioara a fiecaruia dintre noi determina, in mare masura, valorile pe care le
imbratisam, pe care le respectam si care ne calauzesc in viata.
Valorile pe care le pretuim in viata, le pretuim si in sport.
Intr-o lume in care servetelele stropite cu lacrimile unui fotbalist – indiferent cat de mare ar fi el –
sunt scoase la vanzare, la licitatie, pe internet; intr-o lume ale carei principii par fi incalcite intr-o
confuzie latenta; intr-o lume in care reperele fundamentale par a se clatina, si in care falsele
valori, spoite in culorile artificiale ale imposturii, mediocritatii si incompetentei, cauta sa-si
impuna vointa stramba, uneori sub forma unor invizibile camasi de forta, este nevoie de
reantoarcerea la limpezimea, curatenia si aprecierea valorilor autentice.
Mai exista ele? Sper ca ele inca exista…
Unde sa le cautam? In prezent? In trecut?
Desigur, depinde de fiecare dintre noi sa isi caute, in plan spiritual si moral, reperele solide de
care simte ca are, cu adevarat, nevoie.
Poate ca povestea care urmeaza are prea putina legatura cu rugby-ul. Sau, poate ca undeva,
ajungand la radacinile sale, cititorii vor gasi o legatura.
Povestea care urmeaza nu este, insa, povestea unui rugbyst.
Este, inainte de orice, povestea unui barbat care s-a intamplat sa fi jucat si rugby in viata lui. Si a
jucat bine, chiar foarte bine.
Rugby-ul, insa, a constituit doar un episod in viata sa.
Pentru el, rugby-ul a fost asemenea unui port in care s-a oprit pentru o vreme, unde si-a lasat
insemnele sale sportive, pornind, apoi, mai departe, pentru a-si implini destinul ce ii fusese
harazit.
Un destin ce l-a dus spre implinirea unor fapte care s-au ridicat mai presus decat orice intrecere
sportiva.
Asadar, a jucat rugby…dar altele au fost faptele care l-au propulsat deasupra multora dintre cei
care il urmarisera evoluand pe terenul strajuit de „Has”-uri.
S-ar putea ca numele sau – Robert Blair „Paddy” Mayne – sa nu spuna prea multe cititorilor.

Sper ca la sfarsitul acestui articol, cititorii sa aiba curiozitatea de a afla mai multe despre el.
Si, poate ca numele sau va patrunde si va ramane aninat, undeva, in memoria afectiva a unora
dintre cei care vor fi citit aceste randuri.
Paddy Mayne s-a nascut la 11 ianuarie 1915, in Irlanda de Nord, la Newtownards, in tinutul
County Down.
A studiat Dreptul la Queen’s University, in Belfast, universitate la care a jucat si rugby, dar a
practicat si boxul. De altfel, in timpul studentiei, el a castigat titlul de campion universitar la
categoria grea.
In rugby s-a afirmat repede, iar in anul 1937 a debutat in selectionata Irlandei intr-un meci cu
Tara Galilor, meci pe care irlandezii l-au castigat cu 5-3.
Dupa doar 6 meciuri internationale cu echipa Irlandei, Mayne, titular in linia a doua, a fost
selectionat in lotul „Leilor” Britanici care, in 1938, au intreprins un lung turneu – din iunie pana
in septembrie – in Africa de Sud. O performanta care, din punct de vedere rugbystic, trezeste
respect si care trebuie pretuita ca atare.
De-a lungul a trei luni si jumatate, „British Lions” au sustinut 24 de meciuri dintre care trei
meciuri test cu selectionata Springboks.
Faptul ca Paddy Mayne a jucat in 20 din cele 24 de meciuri disputate, incluzand cele trei
meciuri-test, este o dovada a valorii sale indiscutabile, el dovedindu-se a fi unul dintre jucatorii
de baza ai echipei.
„British Lions” au pierdut seria testelor, 2-1, dar in cel de-al treilea test, castigat cu 21-16, Paddy
Mayne a „jucat meciul vietii sale”, dupa cum descriu Clem Thomas si Greg Thomas, evolutia
irlandezului, in cartea lor dedicata istoriei selectionatei British&Irish Lions.
Turneele „Leilor” au fost insotite, mai mereu, de o tesatura de intamplari si povesti care au
amplificat aura de legenda a acestei selectionate a Insulelor Britanice.
Legendele au, desigur, farmecul lor, dar, ca intotdeauna in asemenea cazuri, granita dintre mit si
realitate a fost si este greu de stabilit.
Turneul din 1938 a fost un turneu de-a lungul caruia ispravile lui Paddy Mayne au facut ca el sa
devina si sa ramana una dintre cele mai pitoresti figuri din istoria „Leilor” britanici.
Ispravile sale par a fi desprinse, cu adevarat, din legendele rugby-ului.
Incepand cu excesele bahice, cu incaierarile cu docherii din porturile sud-africane, continuand cu
eliberarea (temporara) unui detinut inlantuit care lucra la ridicarea tribunelor stadionului Ellis

Park, din Johannesburg, si terminand cu vanarea unei antilope pe care a adus-o, pe umeri, in
plina noapte, la hotelul echipei!
Era un caracter aparte, cu o personalitate puternica, caruia nu ii placea sa se supuna regulilor
impuse de o autoritate anume.
Un caracter puternic care si-a purtat prin viata, pacatele si frustrarile, neamplinirile si
implinirile, in felul sau, altfel decat cei din jurul sau.
Cariera sa rugbystica a fost intrerupta de inceperea celui de-al doilea razboi mondial, dar scopul
articolului de fata nu este acela de a prezenta ispravile sale rugbystice; ci, de a prezenta un episod
din viata sa de soldat, episod povestit in cartea „Rogue Heroes” scrisa de Ben MacIntyre.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Paddy Mayne a fost recrutat de David Stirling, cel
care a intemeiat SAS (Special Air Service), trupele speciale britanice.
Ca membru al trupelor speciale, Paddy Mayne si-a riscat viata in numeroase actiuni periculoase
din nordul Africii, actiuni de sabotare a bazelor germane si italiene instalate in nordul Africii.
Acesti oameni plecau de la bazele aliatilor, in misiuni din care nu stiau daca se vor mai intoarce.
Unii s-au intors, altii, niciodata…
Si in acest context dramatic, as vrea sa amintesc doar un episod care s-a petrecut in Aprilie,
1945, atunci cand trupele SAS (Special Air Service) se aflau pe teritoriul Germaniei. Misiunea
grupului condus de Mayne era aceea de a deschide drumul Diviziei a 4-a Mecanizate Canadiene
catre Oldenburg si Wilhelmshaven, baza submarinelor U-boot.
La prima vedere, misiunea nu era considerata periculoasa, informatiile seviciilor secrete
neindicand o prezenta semnificativa a trupelor germane in zona respectiva.
Informatiile nu erau, insa, intrutotul corecte, ramasite ale Diviziei 1 de Parasutisti – trupe de elita
ale armatei germane – asteptau, langa satul Borger, in cladirile unei ferme parasite si in padurea
din apropiere, inaintarea aliatilor.
In urma ambuscadei, doi dintre camarazii lui Mayne au fost impuscati, iar opt dintre soldati,
dintre care doi erau grav raniti, au ramas izolati intr-o rapa, fiindu-le imposibil sa se retraga care
pozitiile aliate.
In asemenea momente de cumpana, ies la iveala adevaratii lideri; cei nascuti si nu facuti, cei
care, prin deciziile lor, pot face diferenta intre curaj si lasitate, intre viata si moarte.
Si atunci, locotenent-colonelul Mayne a cerut un jeep si un voluntar care sa il insoteasca in
actiunea de salvare a ranitilor.

Voluntar s-a oferit un tanar locotenent, John Scott, si impreuna, s-au urcat intr-un jeep care avea
montate doua mitraliere Vickers.
Paddy Mayne s-a asezat la volan si a pornit catre rapa in care zaceau, izolati si raniti, camarazii
sai, ordonandu-i locotenentului Scott sa traga foc continuu catre liziera padurii ocupata de
parasutistii nemti.
Trecand pe langa raniti, le-a strigat ca ii va ridica la intoarcere.
A strabatut toata distanta de-a lungul lizierei, in spatele careia banuia ca se ascunde inamicul, iar
apoi a intors jeep-ul, John Scott continuand schimbul de foc cu parasutistii aflati la adapostul
padurii. Puterea de foc a inamicului a scazut treptat si pana la urma armele au amutit.
Paddy Mayne a oprit, a coborat din jeep, i-a ridicat pe raniti mutand-i in masina si apoi au
demarat catre liniile trupelor aliate.
Operatiunea de salvare a camarazilor raniti a durat mai putin de patru minute.
Patru minute infernale.
Patru minute. Atat.
John Scott, tanarul locotenent care l-a insotit pe Mayne in aceasta operatiune, a marturisit ca „
Niciodata nu am avut privilegiul de a fi martorul unui asemenea curaj precum cel aratat de
Colonelul Mayne de-a lungul intregii actiuni’.
Rapoartele oficiale au descris aceasta actiune drept „sinucigasa”.
Unul dintre ofiterii sai a declarat: „Nu poate exista decat o singura explicatie a faptului ca
locotenent-colonelul Mayne nu a fost ucis. Curajul inimaginabil si indrazneala de care a dat
dovada conducand jeep-ul de-a lungul liniei de foc, i-a uimit, pentru moment, pe inamici”.
Dar locotenent-colonelul Paddy Mayne a fost de alta parere: „Oamenii cred ca sunt un irlandez
nebun, dar nu este adevarat. Am calculat riscurile, le-am cantarit si dupa aceea am pornit in
actiune”.
Cand am inceput sa citesc citesc cartea lui Bill MacIntyre, am pornit cu ideea de a descoperi
amanunte despre un rugbyst irlandez, care a facut parte din selectionata British Lions.
Pe masura ce citeam, am inceput, insa, sa descopar altceva: alte dimensiuni ale caracterului
uman, alte repere, un alt univers, aflat departe, foarte departe de meciurile, tribunele si terenurile
de rugby.
Si tocmai aceste descoperiri m-au determinat sa scriu articolul de fata.
Am citit si recitit faptele locotenent-colonelului Paddy Mayne.

Sa luam aminte:
Nu a fost sarja unui jucator de linia a doua, spargand „zidul” defensivei adverse, galopand, apoi,
impetuos, in uralele spectatorilor catre linia butului.
Paddy Mayne nu se afla pe Ellis Park, pe Twickenham sau pe Lansdowne Road.
Nu, nu era intr-un meci al Irlandei sau al „Leilor Britanici”.
Nu, nu era vorba de un meci de rugby; ci, de cu totul si cu totul altceva.
Nu, nu era inconjurat de atmosfera entuziasta a unui stadion de rugby, nu era vorba de o
inclestare sportiva, la sfarsitul careia urma „repriza a treia” unde se canta si se ciocneau pahare
de bere, fiecare plecand, apoi, la casa sau hotelul lui.
Era vorba de o realitate tragica, dramatica, traita secunda de secunda, la granita dintre a fi si a nu
mai fi.
Era vorba despre viata si moarte.
Era vorba despre frica si spirit de sacrificiu.
Era vorba despre lasitate si curaj.
Era realitatea crunta, cruda, dureroasa si primejdioasa a razboiului.
Paddy Mayne se afla doar intre camarazi de arme si dusmani.
Fapta sa a fost o fapta de vitejie, de curaj, de cutezanta, care a depasit, cu mult, dimensiunile
normalului (daca notiunea de normalitate exista in razboi).
S-a intamplat ca Paddy Mayne sa fi jucat rugby, dar eroismul nu este un apanaj al rugby-ului. Nu
toti rugbystii au fost eroi si nu toti eroii au jucat rugby.
Robert Blair Mayne visa sa ajunga scriitor.
Visul sau nu s-a transformat niciodata in realitate.
Dar i-a fost dat sa implineasca, intr-un plan diferit, si nu in vise, ci in realitatea cruda a
razboiului, ceva ce a capatat o cu totul si cu totul alta dimensiune…
Poate ca tocmai aceste trasaturi de caracter l-au facut pe tanarul Paddy Maine sa fi jucat si rugby.
In orasul sau natal, Newtownards, in Conway Square, se afla statuia in bronz ridicata in onoarea
si intru amintirea locotenent-colonelului Blair Paddy Mayne.

Imi place sa ma gandesc ca in straturile structurii de bronz ale statuii din Conway Square,
rugbystul Paddy Mayne este alaturi de locotenent-colonelul Robert Blair Mayne.
Am scris aceste randuri pentru a aduce in atentia cititorilor un episod exceptional din viata unui
om deosebit.
Exista asemenea momente in viata, momente-limita, pline dramatism si de maxima tensiune, in
care ies la iveala caracterul adevarat al individului si fibra morala din care este zamislit.
Momente in care liderii – nascuti si nu facuti – se ridica, in mod natural, la inaltimea datoriei
cerute de o situatie limita. Si, uneori, chiar mai sus…
Momente in care un lider se arata capabil de a scoate la lumina, prin comportamentul sau moral
si prin actiunile sale, forta caracterului uman, iluminand chiar si cel mai malos, intunecat si
sumbru peisaj, asa cum este cel al razboiului.
Eu cred ca faptele lui Paddy Mayne si-au pastrat intacta puterea de a ilumina si acum, dupa atatia
si atatia ani.
Si, mai ales, acum…
Intr-o lume in care servetelele stropite cu lacrimile unui fotbalist – indiferent cat de mare ar fi el –
sunt scoase la vanzare, la licitatie pe internet, intr-o lume ale carei principii par fi incalcite intr-o
confuzie latenta, o lume in care reperele fundamentale par a se clatina, si in care falsele valori,
spoite in culorile artificiale ale imposturii, mediocritatii si incompetentei, cauta sa-si impuna
vointa stramba, uneori sub forma unor invizibile camasi de forta, este nevoie de reantoarcerea la
limpezimea, curatenia si aprecierea valorilor autentice.
Si mai este un motiv: citind povestea lui Paddy Mayne ma gandeam cat de usor rostim astazi
cuvantul „erou”.
De multe ori, acest cuvant, rostit des si cu o nepotrivita usurinta si superficialitate, in imprejurari
care nu justifica, intotdeauna, rostirea lui, s-a tocit, pierzandu-si sensul initial si bogatia morala
pe care o exprima.
Poate ca povestea lui Paddy Mayne, barbatul care s-a intamplat sa fi jucat si rugby, ne va face sa
ne gandim, indelung si profund, la semnificatia a ceea ce inseamna sa fii, intr-adevar, un erou.
Eugen Cionga -Toronto
Bibliografie:
Rogue Heroes -Bill MacIntyre.
125 Years of The British&Irish Lions – Clem Thomas and Greg Thomas.

Rugby Europe Super Cup:O sansa irosita…

Am citit, cu surprindere si amaraciune, pe site-ul Federatiei, vestea care anunta neparticiparea tarii noastre
la noua competitie organizata de catre Rugby Europe pentru natiunile din Tier 2.
Este o veste trista care banuiesc ca genereaza un sentiment de pronuntata frustrare in randurile comunitatii
rugby-ului romanesc.
Lipsa unei reprezentante a cluburilor romanesti la aceasta noua competitie de nivel international
constituie o profunda dezamagire si deceptie.
Absenta unei selectionate a cluburilor din campionatul national la o asemenea competitie europeana nu
poate fi privita altfel decat ca o sansa irosita.
Iar dezamagirea este cu atat mai mare cu cat la aceasta competitie vor participa echipe din Georgia, Rusia
( doua echipe!), Spania, Portugalia, Olanda, Belgia si – un debut surprinzator – o echipa din Israel.
Parcurgand aceasta lista, se observa, cu usurinta, ca toate rivalele echipei nationale in cursa calificarii la
Cupa Mondiala din 2023, au reprezentante in Super Cupa europeana, o competitie special organizata
pentru natiunile Tier 2.
Toate, cu exceptia tarii noastre!
Nu stiu care au fost criteriile care au stat la baza deciziei Rugby Europe sa selecteze participantele, dar
faptul ca Rusia va participa cu doua echipe, reprezinta un mare castig pentru Vasili Artemiev si colegii
sai, si, in acelasi timp, un avantaj fata de celelalte natiuni.
Alaturi de Georgia, Rusia a fost singura echipa din grupa noastra europeana care a participat la Cupa
Mondiala din 2019. Poate ca selectionarea a doua echipe a constituit o recunoastere a progresului rugby-
ului in aceasta tara si o rasplata pentru evolutia din Japonia.
Am vazut toate meciurile Rusiei de la Cupa Mondiala – cu Japonia, Samoa, Irlanda si Scotia– si, in ciuda
faptului ca au pierdut toate meciurile, rusii nu s-au facut de rusine, demonstrand un potential mai mult
decat promitator, si un progres evident, mai ales in primele trei meciuri.
Ultimul meci l-au pierdut cu 61-0 in fata Scotiei, din cauza oboselii si a efortului depus in partidele
anterioare, un efort imens pentru o echipa neobisnuita sa joace patru meciuri la un asemenea nivel.
Si imi mai aduc aminte foarte bine, cuvintele lui Vasili Artemiev, capitanul echipei, rostite la sfarsitul
meciului cu Scotia: „Vrem sa fim un obisnuit aici (la Cupa Mondiala), nu vrem sa fim un musafir
ocazional”. Frumoasa atitudine, cuvintele lui Artemiev reflectand ambitia si dorinta de progres a rugby-
ului din Rusia.

Revenind la Europe Super Cup, este dureros sa constatam cum rugby-ul romanesc ramane in urma
natiunilor cu care speram sa ne luptam pentru suprematie in cea de-a doua grupa valorica a rugby-ului
european.
Participarea la aceasta comeptitie ar fi constituit o mare sansa – din pacate, de acum irosita – pentru ca
aceasta ar fi fost prima competitie la nivel de cluburi, in cadrul careia reprezentata cluburilor noastre ar fi
avut ocazia sa se masoare cu echipe de acelasi nivel valoric, echipe apartinand natiunilor cu care ne
luptam pentru calificarea la Cupa Mondiala.
Aceasta competitie, organizata pentru Tier 2, ar fi constituit un barometru valoric care ar fi permis
compararea nivelului valoric al cluburilor romanesti cu nivelul celor din Georgia, Rusia, Spania,
Portugalia, Belgia si Olanda.
Tocmai de aceasta experienta au nevoie, in aceasta perioada, echipele noastre de club: sa joace cu echipe
de valori apropiate, si nu cu cele din Tier 1.
Cu ocazia lansarii acestei competitii, domnul Beaumont, presedintele World Rugby, a declarat
urmatoarele:
″Ceea ce este important este faptul ca această competiție va reduce decalajul dintre competiția internă
și cea internațională pentru națiunile implicate, reflectând ambiția noastră de a crește competitivitatea
generală a rugby-ului la nivel internațional″.
O declaratie clara, la obiect, si care explica, in termeni simpli, scopul acestei competitii:
Ajutarea natiunilor din Tier 2 de a-si dezvolta si ridica nivelul valoric al competitiilor interne si de a
reduce, astfel, decalajul care le separa de nivelul rugby-ului international.
Si iata, din nefericire, rugby-ul romanesc nu participa tocmai la o asemenea competitie!
Daca rugby-ul romanesc continua sa lipseasca de la cele mai importante competitii mondiale si europene,
intrebarea care se pune este:
Cum sa speram ca vom putea progresa?
Dupa descalificarea echipei nationale – o descalificare care a constituit o sabordare a propriilor sale
interese – rugby-ul romanesc sufera o alta dezamagire, de alta natura si generata de cauze diferite, de asta
data la nivelul cluburilor.
Prin urmare, adversarii nostri directi in cursa de calificare la Cupa Mondiala din 2023, vor folosi aceasta
competitie, pentru a-si roda si testa o mare parte din jucatorii care vor alcatui echipa lor nationala, in
vreme ce jucatorii nostri isi vor urmari, de pe margine, adversarii pregatindu-se in cadrul unei competitii
internationale care va dura din septembrie 2021 pana in mai 2022!
Citind anuntul de pe site-ul sau, inteleg ca Federatia este dezamagita in privinta problemelor financiare si
are toate motivele sa fie.
Site-ul Ministerului Tineretului si Sportului arata ca bugetul Federatiei de Rugby, in anul 2020, a fost
redus cu 43.1% fata de bugetul din 2019: 6 200 000 de lei fata de 10 900 000 lei.

Nu cunosc conditiile impuse de Rugby Europe pentru participarea la aceasta competitie.
Nu cunosc amanuntele de natura financiara care au facut imposibila participarea Romaniei.
Nu cunosc pozitia sponsorilor fara de aceasta situatie.
Prin urmare, nu imi permit sa comentez pe aceasta tema.
Nu stiu cand a fost discutat, pentru prima oara, acest proiect si cat timp a avut la dispozitie Federatia
pentru a gasi resursele financiare necesare.
Dar, dupa vestea-traznet (cel putin pentru mine) afisata pe site-ul sau, si in contextul lipsei unor informatii
precise referitoare la criteriile si conditiile care trebuiau indeplinite pentru participare, parerea mea este ca
Federatia are datoria morala – fata de suporterii rugby-ului romanesc – sa ofere amanunte si detalii in
privinta conditiilor care au dus la imposibilitatea participarii unei selectionate romanesti la acest turneu.
Nu a existat absolut niciun sprijin din partea Rugby Europe si World Rugby?
Nu cunosc care este politica Rugby Europe in privinta acordarii unui ajutor financiar (daca exista o astfel
de politica) in asemenea cazuri extreme.
Impresia mea a fost, si inca este, ca World Rugby, pentru care dezvoltarea rugby-ului pe plan mondial
reprezinta una dintre prioritati, cauta sa sustina, din punct de vedere financiar, rugby-ul din Tier 2.
Din cate cunosc, exista, spre exemplu, un proiect al World Rugby de a sustine financiar doua selectionate
din Insulele Pacificului – Fijian Drua si Moana Pasifika – pentru a participa la turneul Super Rugby 2022,
cea mai importanta competitie a Emisferei Sudice.
In mod evident, scopul acestei finantari este acela de a sustine rugby-ul din Fiji, Samoa si Tonga si a
impiedica, atat cat este posibil, exodul masiv al celor mai buni jucatori din aceste insule, catre Europa,
Japonia, Australia si Noua Zeelanda.
Presupun ca World Rugby are stabilite anumite prioritati si, drept urmare, exista diferente in privinta
strategiei de finantare ale natiunilor din Tier 2.
Totusi, ma intreb:
Care a fost pozitia World Rugby – daca a existat o asemenea pozitie – in aceasta situatie dificila care a
facut ca Romania sa nu participe la Rugby Europe Super Cup?
Nu a fost posibil, oare, ca World Rugby, care sustine dezvoltarea rugby-ului in natiunile Tier 2, militand
pentru reducerea decalajului fata de Tier 1, sa ajute rugby-ul romanesc in aceasta situatie extrema?
Nimeni nu poate prezice sau evalua care va fi impactul absentei de la aceasta competitie.
Parerea mea este ca neparticiparea tarii noastre la Rugby Europe Super Cup creeaza, in mod direct, un
dezavantaj semnificativ pe doua planuri, si anume:

Un dezavantaj in procesul de pregatire al Nationalei, si un dezavantaj, la fel de mare, in ceea ce priveste
posibilitatile de ridicare a nivelului valoric al campionatuluii intern.
Desfasurandu-se in plina campanie de calificare la Cupa Mondiala din 2023, aceasta competitie capata o
importanta esentiala pentru fiecare echipa aflata in cursa calificarii, creand un cadru adecvat pentru o
pregatire continua si coerenta.
Din pacate, rugby-ul nostru este exclus din acest cadru.
Jucatorii din campionat ar fi avut prilejul sa isi cunoasca, in meciuri directe, adversarii, astfel de
competitii, echilibrate din punct de vedere valoric, oferind jucatorilor sansa de a-si imbunatati nivelul
tehnic si tactic, precum si pregatirea fizica.
Si la cele doua dezavantaje amintite mai sus, legate, in mod direct, de campania de calificare pentru RWC
2023, as mai adauga unul:
Dupa dezastrul descalificarii la Cupa Mondiala din 2019, absenta de la Europe Super Cup accentueaza
diminuarea, in mod treptat, a rolului si a prezentei rugby-ului romanesc in grupul tarilor din Tier 2, in
general, si in Estul continentului, in particular. Georgia este, de multa vreme, port-drapelul rugby-ului in
Est, in timp ce Rusia, in lumina celor demonstrate la Cupa Mondiala din 2019, pare a se fi inscris pe o
curba a progresului care s-ar putea sa o conduca catre o pozitie solida in ierarhia Tier 2.
Nu cunosc situatia financiara a federatiilor din Belgia, Olanda, Spania, Portugalia, Israel – felicitari pentru
reusita, acesta este meritul lor – dar cand aceste tari pot participa la cea mai importanta competitie
europeana pentru Tier 2, iar tara noastra nu este capabila sa inscrie o echipa, sentimentul incercat nu poate
fi decat de profunda dezamagire si adanca frustrare.
Lipsa de sprijin a Ministerului Tineretului si Sportului, in privinta sustinerii financiare, este absolut
regretabila.
Din acest punct de vedere, mi se pare ca rugby-ul nostru se invarteste intr-un cerc vicios:
Pentru a face performanta are nevoie de sprijin financiar, dar sprijinul financiar nu ii este oferit daca nu
face dovada performantei.
Ratarea acestor intalniri la nivel international – al echipei nationale,la Cupa Mondiala 2019 si ale
cluburilor, la Rugby Europe Super Cup – au avut si vor avea un impact negativ in ceea ce priveste
progresul de ansamblu al rugby-ului nostru.
Si, inainte de a incheia:
Mi se pare potrivit ca, dupa o asemenea veste, si in contextul lipsei unor informatii precise referitoare la
criteriile si conditiile care trebuiau indeplinite pentru participare, Federatia are datoria morala – fata de
suporterii rugby-ului romanesc – sa ofere amanunte si detalii in privinta conditiilor care au dus la
imposibilitatea participarii unei selectionate romanesti la acest turneu.
Eugen Cionga
Toronto

Intre emotie si luciditate

Romania-Argentina 17-24 (9-17)
Un rezultat privit cu emotie
Din punct de vedere afectiv si emotional, acest rezultat are darul de a ne produce o nedisimulata bucurie
si sincera satisfactie.
Iarna trecuta, urmarisem excelenta evolutie a echipei Argentinei in turneul Tri-Nations (Africa de Sud nu
a participat), care a avut loc in Australia, si marturisesc ca priveam cu indoiala desfasurarea acestui meci,
temandu-ma ca Los Pumas vor domina cu autoritate si vor obtine o victorie clara, si la un scor pe masura.
Nu s-a intamplat asa, iar eforturile jucatorilor si antrenorilor nostri merita sa fie, din plin, apreciate.
Cred ca atunci cand intra pe teren, orice echipa – fie echipa de club sau echipa nationala – are stabilite un
obiectiv si un scop.
De multe ori, nu se face nicio diferenta intre obiectiv si scop si, desigur, exista pareri diferite, de la caz la
caz..
Dupa parerea mea, obiectivul fiecarei echipe ar trebui sa fie castigarea meciul respectiv, in timp ce scopul
echipei ar trebui sa fie acela de a-si face, pe deplin, datoria pe teren, in limita posibilitatilor sale.
Nu stiu cum a privit echipa noastra acest meci, dar, din postura suporterului ce sunt, imi permit sa afirm
ca jucatorii nostri si-au facut datoria pe teren, luptand cu darzenie, in limita – si, in unele momente, peste
limita – resurselor de care dispun in acest moment, rezistand in fata unui adversar mai puternic.
Infrangerea la o diferenta mare de puncte ar fi avut un efect negativ asupra echipei noastre care se afla
intr-o cursa dificila de obtinere a calificarii la Cupa Mondiala din 2023.
De obicei, infrangerile nu au darul de a genera incredere.
Dar, in cazul de fata, avand in vedere criza de ansamblu a rugby-ului nostru – o criza profunda care nu
trebuie subestimata in contextul acestui rezultat – infrangerea la doar sapte puncte diferenta in fata
Argentinei, ii poate face pe jucatori si antrenori, sa capete incredere in propriile lor forte si in capacitatea
de a progresa in continuare.
In orice caz, aceasta echipa a realizat, la sfarsitul celor 80 de minute, mai mult decat se astepta majoritatea
suporterilor sai.
Asadar, din punct de vedere afectiv, rezultatul strans cu Los Pumas, rezultat care reflecta eforturile
jucatorilor si ale antrenorilor lor, este merituos si incurajator in lumina viitoarelor meciuri de calificare la
Cupa Mondiala din 2023.

Un rezultat privit cu luciditate
Pe langa aprecierea afectiva, care a produs tuturor suporterilor o satisfactie emotionala, asteptata de multa
vreme, meciul cu Argentina trebuie privit cu echilibru si luciditate.
Acest meci nu trebuie privit altfel decat ceea ce a fost:
Pentru Argentina a constituit un meci fara miza, un meci de pregatire, de „incalzire”, inaintea celor doua
teste cu Tara Galilor.
In mod evident, pentru argentinieni, meciurile-test cu Tara Galilor au o importanta mult mai mare decat a
avut meciul cu Romania.
Los Pumas nu au venit la Bucuresti cu echipa B, ci au aliniat cea mai buna echipa a momentului, avand in
vedere ca in urmatoarele doua saptamani vor infrunta pe castigatoarea Turneului celor VI Natiuni.
Echipa se reunea dupa aproape sapte luni de la ultimul meci oficial, cu Australia, sustinut in decembrie
2020, si Mario Ledesma avea nevoie de un adversar nu foarte puternic, dar suficient de incomod pentru a-
i permite o evaluare obiectiva a echipei.
In mod limpede, echipa noastra a tinut piept, in mod curajos, unei formatii mult mai puternice si mai bine
cotate in ierarhia mondiala.
In acelasi timp, insa, apreciind, meritele, curajul si daruirea jucatorilor nostri, evolutia echipei noastre
trebuie analizata, in mod lucid, si cu obiectivitate.
Au existat, cred eu, doi factori care au permis echipei noastre sa tina piept, in mod onorabil, „Pumelor”
argentiniene.
In primul rand, rolul inaintarii a fost absolut esential in pastrararea echilibrului de forte in teren.
In al doilea rand – si mentionez acest aspect in ciuda slabiciunilor dovedite in fazele a trei din cele patru
eseuri primite – merita subliniata, totusi, organizarea generala a defensivei, care in momentele de
presiune, atunci cand argentinienii au apasat pe acceleratie, a reusit, in unele faze, sa stavileasca atacurile
rapide ale oaspetilor.
Dar, asa dupa cum era de asteptat, inaintasii nostri au dus, pe umerii si pe picioarele lor, greul de ″plumb″
al acestui meci. Fara rezistenta inaintasilor, intreg esafodajul echipei s-ar fi prabusit.
In general, inaintarea s-a comportat bine in gramezile fixe, ceea ce a fost un factor extrem de important in
pastrarea echilibrului pe tabela de marcaj.
Adevarat, in minutul 36 au cedat in gramada „la 5”, care a condus la un eseu de penalizare, dar acesta a
fost un moment singular al meciului, in faze similare, gramada noastra rezistand cu succes.
Intre minutele 6 si 9, argentinienii au beneficiat de o serie de trei tuse la 5 metri, fortand mol-ul penetrant,
dar inaintasii nostri au rezistat de fiecare data, la ultima tusa, obtinand o lovitura de pedeapsa in urma
unui „paravan” al inaintasilor argentinieni in formarea mol-ului.

Iar in minutele 42 si 50, inaintasii nostri au impins foarte bine, obtinand, de fiecare data, o lovitura de
pedeapsa, scapand, astfel, de sub presiune „Pumelor”.
De altfel, in aceasta perioada de prelungita presiune, exercitata de argentinieni, intre minutele 50 si 68,
inaintasii nostri au rezistat foarte bine in gramezile fixe, reusind, de asemenea, sa contracareze mol-ul
penetrant, lansat din tusele castigate de puternicii lor adversari.
Dar, trebuie mentonat faptul ca argentinienii au ramas in „22” nostru si datorita greselilor noastre.
In minutul 57, cand am avut introducerea intr-o gramada „la 5”, Florin Surugiu i-a pasat lui Taylor
Gontineac care a comis ‚inainte” in fata butului, ceea ce a dus la o noua gramada „la 5”, de asta data cu
introducerea Pumelor.
Asemenea perioade de continua presiune, cum a fost cea exercitata de oaspeti timp de 18 minute, pot rupe
echilibrul unui meci, inclinand, in mod decisiv, balanta victoriei in favoarea echipei care genera aceasta
presiune.
Si marele merit al inaintarii a fost acela ca a rezistat tocmai in asemenea situatii, tinand piept in gramezile
ordonate si depasind cateva momente foarte dificile.
Si sa nu uitam ca echipa noastra a evoluat 20 de minute in inferioritate numerica, in urma cartonaselor
galbene primite de Cristian Boboc si Marius Antonescu.
Cred ca aceasta reactie, neasteptat de robusta, i-a surprins, intr-o oareacare masura, pe argentinieni.
Si ma refer la faza din minutul 57, cand, dupa gramada „la 5” a Argentinei, mentionata mai sus, Nicolas
Onutu, atent la pasele oaspetilor, a reusit o interceptie superba in apropierea liniei noastre de 5 metri, cu
doi jucatori argentinieni liberi pe aripa dreapta, gata pregatiti sa marcheze un nou eseu!
In cele din urma, Onutu a fost placat de Matias Moroni, in jumatatea de teren adversa, dar a fost pacat ca
aripa noastra nu a avut suportul unor jucatori rapizi intr-o faza ce ar fi putut sa devina extrem de
favorabila pentru ai nostri.
Prin urmare, echipa noastra, a fost fortata, de valoarea adversarilor, sa se concentreze, in primul rand, pe
un joc defensiv, pentru a stavili forta ofensiva a oaspetilor, care au etalat un joc variat si rapid.
Echipa noastra nu poseda, deocamdata, nici nivelul de creativitate si nici capacitatea de a desfasura un joc
in viteza, presarat cu combinatii rapide ale liniei de treisferturi, sustinute de linia a treia, care sa ii
ingaduie sa surprinda si sa creeze culoare libere in zidul defensiv advers.
Au existat momente in care ai nostri au legat o succesiune de faze ofensive, dar mult prea putine.
Cred ca cea mai buna perioada a fost aceea de la inceputul reprizei a doua, cand succesiunea de faze
ofensive, intre minutele 40-47 au dus la inscrierea eseului de catre Eugen Capatana.
In faza premergatoare eseului, ″demi″-ul Gabriel Rupanu a directionat atacul pe treisferturi, cu Daniel
Plai, Alexandru Bucur, Taylor Gontineac si Adrian Motoc, acesta din urma, comitand, din pacate,
″inainte″.

Echipa noastra juca, insa, ″in avantaj″, asa incat a avut prilejul sa mentina presiunea printr-o tusa ″la 5
metri″.
Initial, argentinienii au parut ca au castigat balonul in aer, dar ai nostri l-au recuperat in aglomerare, si de
acolo s-a format mol-ul penetrant in urma caruia taloner-ul nostru a marcat, in forta, singurul eseu al
echipei noastre.
O alta perioada care merita a fi scoasa in evidenta a fost cea din ultimele minute ale meciului.
Echipa noastra a simtit ca poate marca un eseu, a dovedit un remarcabil spirit ofensiv, renuntand sa
incerce transformarea unor lovituri de pedeapsa, si alegand, in schimb, sa trimita balonul in tuse, pentru a
beneficia de repunerea de la margine si a mentine, astfel, presiunea asupra defensivei argentiniene.
Asa s-a intamplat in minutul 77, cand dupa un mol penetrant , Florin Surugiu a tasnit fiind placat la doar
un metru de but.
In minutul 78 ai nostri au obtinut o tusa la 5 metri, dar au fost penalizati pentru ofsaid, irosind o ocazie
extrem de favorabila.
Au fost prea multe greseli in faze simple, si prea multe au fost momentele in care calitatea executiei a
lasat de dorit.
In privinta eseurilor primite – cu exceptia celui de penalizare – cred ca ele au fost inscrise cu prea mare
usurinta, scotand in evidenta anumite slabiciuni ale apararii noastre.
Rodrigo Bruni a marcat eseul sau dupa o combinatie simpla cu taloneur-ul Montoya, executata in viteza
pe partea inchisa, surprinzand linia a treia.
Faza eseului lui Sebastian Cordero a fost mai complexa si a fost rezultatul unei tesaturi de pase intre
inaintasi si treisferturi.
Argentinienii au atacat pe treisferturi de pe dreapta pana pe partea stanga, apoi au incercat cateva
patrunderi in forta, prin Tomas Lavanini, Enrique Pieretto si Pablo Matera, fortand apararea noastra sa isi
concentreze atentia pe aceste patrunderi, pentru a lansa, apoi, cu rapiditate, atacul pe partea dreapta,
Cordero invaluindu-i si depasindu-i, cu usurinta, pe Daniel Plai, Nicolas Onutu si Eugen Capatana, si
marcand eseu la colt.
Eseul inscris de Juan Martin Gonzales a fost rezultatul unor greseli, in serie, ale jucatorilor nostri.
In minutul 72, ai nostri au castigat balonul in gramada ordonata, dar, din pacate, Florin Surugiu a lansat o
neinspirata lovitura de urmarire, intr-un moment in care nu parea ca este presat de adversari, lovitura care
s-a dovedit a fi lipsita de eficienta pentru ca nu a fost urmarita de treisferturile noastre, oferind un balon
de contraatac adversarilor.
Ceea ce s-a si intamplat.
Balonul a fost recuperat, cu usurinta, de argentineni, Juan Cruz Mallia si Santiago Cordero lansand un
contraatac rapid, din propriul „22”, patrunzand pe un culoar neacoperit de defensiva noastra, placajele au
lipsit, iar Cordero a sprintat decisiv, pasandu-i flanker-ului sau, tanarul Juan Martin Gonzales.

Urmarind aceasta faza de contraatac, m-am gandit la faza creata de interceptia lui Nicolas Onutu si ce ar
fi insemnat sa aiba un coechipier langa el, caruia i-ar fi putut oferi o pasa decisiva.
Performanta curajoasa impotriva Argentinei trebuie apreciata pentru modul in care antrenorii au pregatit
echipa si pentru efortul imens al jucatorilor si daruirea cu care au luptat pentru obtinerea unui rezultat cat
mai bun.
In acelasi timp, acest meci trebuie evaluat cu echilibru, obiectivitate si luciditate.
Si, inainte de a incheia, imi ingadui sa repet ideea formulata la inceputul articolului:
Sa nu cautam sa socotim acest meci a fi mai mult decat ceea ce este.
Adevarat, ″Los Pumas″ au prezentat cea mai buna echipa, dar sa nu uitam ca nu aveau nimic de
demonstrat la Bucuresti.
Daca era o echipa care avea nevoie sa demonstreze ceva in acest meci, aceasta era echipa noastra si nu
cea a Argentinei.
De aceea, parerea mea este ca Los Pumas nu au fortat, in mod deosebit, in meciul de pe Arcul de Triumf,
dar nici nu au facut vreun cadou echipei noastre.
Au avut momente lungi de dominare, dar, in ciuda presiunii exercitate, nu au reusit sa inscrie ori de cate
ori ar fi vrut.
Echipa noastra a fost o echipa incomoda pentru argentinieni, reusind sa le puna probleme si sa nu le ofere
posibilitatea sa galopeze, nestingheriti, pe terenul Rugby-ului romanesc.
Un singur meci reusit, si acesta in forma unei infrangeri onorabile, nu rezolva,insa, problema rugby-ului
nostru si nici nu inseamna ca echipa nationala a realizat, peste noapte, un progres semnificativ, care sa o
ridice, dintr-o data, peste nivelul grupei de calificare la Cupa Mondiala.
Meciurile de calificare, cu Georgia, Rusia, Spania, Portugalia, Olanda, vor avea o cu totul alta miza, mult
mai importanta, atat pentru noi cat si pentru adversarii nostri.
In situatia dificila a rugby-ului nostru, criteriile de evaluare ale performantei sunt diferite decat cele
valabile pentru alte natiuni.
Asadar, in ciuda faptului ca rezultatul poate fi considerat ca o infrangere onorabila, sa nu uitam, totusi, ca
o infrangere este o infrangere.
Iar, in procesul de redresare, in care speram cu totii, rugby-ul romanesc are nevoie de mult mai mult decat
infrangeri onorabile.
Echipa noastra este o echipa care isi cauta, inca – si cred ca isi va cauta pentru o vreme – reperele,
identitatea si liderii. Repere solide, o identitate clara si lideri cu personalitate puternica.

Echipa noastra este o echipa care are nevoie sa isi largeasca mijloacele de exprimare in teren, si sa isi
dezvolte spiritul creativ pentru a fi capabila sa desfasoare un joc variat care sa ii ingaduie sa domine intr-
un meci cu miza, impunandu-si autoritatea.

Eugen Cionga
Toronto

Amintiri din tinerete: Vin francezii…

Vin francezii !

Cuvinte scufundate in valurile timpului, nascute in sufletul candid al copilului de ieri si care au ramas gravate in memoria afectiva a barbatului matur de astazi.

Cuvinte care au pastrat un parfum unic, al unei lumii rugbystice care a fost si nu mai este.  Amintiri invaluite intr-un parfum dulceag si, in acelasi timp,  puternic, precum parfumul vinului bun, invechit in butoaie de stejar.

In ciuda trecerii anilor, ele au pastrat aceeasi rezonanta. Intensa. Nostalgica. Profunda. Plina de mangaierea si caldura amintirilor pretioase sufletului.

Vin francezii !

Asteptandu-i pe francezi, mica familie a rugby-ului romanesc fremata de nerabdare si se pregatea tot anul pentru a-i infrunta pe ″Cocosi″. 

Meciul impotriva Frantei era cel mai important eveniment al sezonului, era zenitul rugby-ului romanesc. De obicei, francezii soseau toamna in Romania, s-a intamplat, insa sa vina si vara, ca in acel an de gratie 1960, cand i-am invins pentru intaia oara.

Dar, ori de cate ori veneau, un vant primavaratec, moale, liberator si plin de speranta, sufla pe aleile rugby-ului romanesc.

Vin francezii !

Imi amintesc cand mergeam le meciurile de campionat – meciurile premergatoare intalnirii cu Franta – pe Parcul Copilului, pe Ghencea, pe Olimpia sau in Tei, si simteam cum spectatorii din tribune urmareau ce se intampla pe gazon, in fata, lor, dar, in acelasi timp, gandurile si comentariile erau legate de meciul cu Franta.

La fiecare asemenea meci de campionat, si pe masura ce partida cu Franta se apropia, se simtea cum atmosfera se ″incalzea″, tribunele conectandu-se la febra pregatirilor echipei nationale. Cum va fi de data aceasta?

Cand au inceput meciurile de trial, suporterii pasionati erau in tribune, pentru a-i urmari pe cei mai buni dintre cei mai buni.

Marturisesc ca traiam un sentiment aparte – pe care il retraiesc, din amintiri, cu bucurie si acum – nascut din satisfactia de a participa la o selectie bazata pe criteriul valorii si competentei.

Intr-o societate in care valoarea autentica era sufocata si inecata intr-un ocean al mediocritatii, superficialitatii, imposturii si incompetentei, rugby-ul de atunci ramasese o oaza in care  ne cautam si ne regaseam echilibrul observand cum criteriul valorii reale mai functiona, inca, intr-o masura mult mai importanta decat in alte domenii.

Vin francezii!

Si ai nostri ii asteptau cu rabdare, cu semetie si, in acelasi timp, cu modestie, dar cu modestia celor ce aveau incredere in propriile lor forte.

Ii asteptau cu satisfactia interioara ca aveau prilejul si dreptul – castigat prin propriile lor merite – sa isi masoare fortele cu o echipa de asemenea clasa, reprezentanta unei natiuni care avusese o contributie esentiala la imbogatirea rugby-ul mondial.

Niciodata nu i-am vazut pe ai nostri timorati sau intrand pe teren cu gandul resemnat ca erau invinsi inainte de inceperea meciului.

Iar ai nostri se ridicau, mereu, la inaltimea francezilor si, uneori, chiar mai sus.

Asa dupa cum s-a petrecut, atunci, in toamna lui 1976, patru ani mai tarziu, in noiembrie 1980 – cand am asistat la un moment magic al rugby-ului romanesc – si, desigur, in acea luminoasa luna de mai a anului 1990, cand i-am invins pentru prima oara pe terenul lor, la Auch.

Ma gandeam si atunci, si ma gandesc si acum, cand privesc, cu nostalgie, in urma:

Generatiile acelor ani, generatiile jucatorilor si antrenorilor care au avut sansa si prilejul de juca, in mod regulat, cu Franta, au trezit in mine, prin faptele si comportamentul lor, mandria de a fi suporterul lor.

Am pierdut si am castigat impreuna cu aceste generatii, si a fost o bucurie sa ii fi urmarit, cu fidelitate, de-a lungul timpului.

Care era obiectivul lor? Care era scopul lor?

Obiectivul lor era de a castiga fiecare meci cu Franta.

Nu au reusit intotdeauna.

Scopul lor era de a-si face, intotdeauna, datoria.

Si,dupa cum stim cu totii, si-au facut datoria, pe deplin, intotdeuna.

Le multumesc pentru privilegiul creat de a le fi fost suporter in acele vremuri in care veneau francezii!

Vin francezii!

Profesorii ! Maestrii !

Ii asteptam cu respect si bucurie. Ei constituiau sursa sperantelor noastre rugbystice, generand, in acelasi timp, un vis secret, curat precum visurile adolescentilor, nerostite si pastrate in tainitile sufletului :  intr-o buna zi, elevii isi vor invinge profesorii !

« Pentru a progresa, trebuie intotdeauna sa joci cu cei mai buni decat tine » –  imi repeta, mereu, tatal meu cand urmaream meciurile Romania-Franta.

Si acum, ″cei mai buni″ erau aici, la cativa pasi in fata noastra !

Vin Francezii !

Si francezii veneau cu cei mai buni jucatori, impreuna cu legendele care ii insoteau.

Amedee Domenech ″Le Duc″, Michel Crauste ″Le Mongol″, doctorul Lucien Mias, Michel Vannier ″le brin d’osier″, neanfricatul, mereu insangeratul gladiator si artistul-sculptor Jean Pierre Rives, marele Walter Spanghero, Phillipe Sella, centrul care ″ingemana forta unui taur cu finetea unui pianist″, dupa cum il caracteriza Jacques Fouroux, si sublimul Serge Blanco!

Serge Blanco!

Acest Paganini al rugby-ului care parca mangaia, cu eleganta si cu inegalabila tehnica a faimosului virtuos, ″corzile″ subtiri, invizibile pentru multi, intinse pe trasee de numai el stiute, pe stadioanele de rugby ale lumii!

Iata-i sosind, pe toti seniorii rugby-ului francez, care se masurau cu titanii Planetei Ovale: All Blacks, Wallabies, Springboks, Tara Galilor, Anglia, Scotia, Irlanda!

Iata-i aici, monstri sacri ai rugby-ului, debarcand in aceasta mica tara din Balcani, uitata, parca, la portile Orientului, unde rodise o nemarginita pasiune pentru rugby !

Vin Francezii !

Cand ″menghinea″ rosie a strivit aproape toate legaturile cu Occidentul, francezii nu ne-au abandonat si au continuat sa vina.

Aceasta a fost una dintre marile sanse ale rugby-ului romanesc dupa razboi.

Fara ei, rugby-ul romanesc nu ar fi putut progresa, asa cum a facut-o in anii ’60, ’70, ’80.

Fara ei, rugby-ul romanesc nu si-ar fi gasit calea si reperele solide, necesare in arena internationala.

Fara ei, Romania nu ar fi fost niciodata invitata la masa celor ″mari″, pentru a juca impotriva Tarii Galilor, Angliei, Scotiei, Irlandei, Noii Zeelande ! 

Am citit candva,demult, – cred ca in Midi Olympique – o declaratie a domului Albert Ferasse, fostul presedinte al Federatiei Franceze – un presedinte de mare anvergura si una dintre cele mai importante personalitati ale rugby-ului mondial – in legatura cu venirea echipei Frantei in Romania. Nu imi amintesc cu exactitate cuvintele sale, dar ideea era ca ″mergem in Romania pentru ca simtim ca le facem bine″.

Da, domnule Ferasse, aveati dreptate! Cata dreptate aveati!

Venirea Frantei ne facea bine, tare bine…

Acestea sunt momentele unei adevarate prietenii rugbystice, momente care nu se pot uita.

Vin Francezii!

Sosirea francezilor nu constituia doar un eveniment rugbystic.

Era o fereastra intredeschisa catre luminile din spatele Cortinei de Fier si a tuturor celorlalte lucruri interzise de regimul comunist.

Venirea francezilor era ca un balon de oxigen. Ca o picatura de speranta intr-un ocean pe care, in acele vremuri, il credeam a fi al uitarii.

Vin Francezii !

Liceeni pasionati de rugby, ii asteptam, uneori, pe francezi in jurul hotelului lor, fie Athenee Palace, fie Intercontinental.   Dar nu ii pandeam precum ″paparazzi″,  vedetele de cinema. 

Ii priveam de departe cu respect si curiozitate. Acesti oameni care pasisera pe tarmurile Noii Zeelande, Australiei, Africii de Sud., insulelor Fiji, locuri atat de indepartate si exotice.  Locuri pe care le cunosteam numai din lectura Calatoriilor Capitanului Cook.

Vin Francezii !

Ne placea sa ii privim pe acesti barbati in tinuta lor ingrijita, cu chipurile decontractate, privirile linistite, zambete luminoase, contrastand cu peisajul tern si cenusiu al Bucurestiului de atunci. 

Ii urmaream cu invidie si curiozitate.

Invidie ?  Da, probabil, pentru ei apartineau unei alte lumii.  O lume care nu mai era a noastra. Ii priveam cu speranta, nostalgie si bucurie, pentru ca ei aduceau ceva diferit.

Urmarindu-i plimbandu-se pe strazile Bucurestiului, cautam,de fapt, sa simtim atingerea normalitatii.

Vin Francezii !

In timpul celor cateva zile pe care francezii le petreceau la Bucuresti, parea ca ″la Mer Noire venait baigner les côtes de France″ (″Marea Neagra scalda coastele Frantei″) ″…et les Balkans seraient en Provence… ″ (″…si Balcanii ar fi fost in Provence”).

Ca in cantecul lui Michel Sardou si Sylvie Vartan!

Vin Francezii !

Prezenta lor ne facea sa ne simtim, pentru cateva momente, cetateni ai Planetei Ovale.

Ce sentiment !

Sentimentul de a apartine, chiar si pentru cateva ore, unei vieti libere si normale, o viata pe care noi, adolescentii de atunci, nu o cunoscuseram niciodata, dar o viata pe care parintii nostri o cunoscusera, candva, si care le fusese furata.

Prin venirea lor, o data la doi ani, francezii ne-au facut sa simtim, de fiecare data, pentru cateva clipe, un sentiment de apartenenta la o lume pe care o visam, dar, de care eram departe. Iar acest sentiment nu se poate uita !

Vin Francezii!

Cat de frumos suna atunci!

Da, vin francezii!…

Eugen Cionga

Toronto

Amintiri din copilarie: La un meci de rugby, cu tatal meu…

Mi-am ingaduit sa folosesc titlul cartii scrise de cel mai vestit Humulestean din istorie, pentru ca articolul de fata este legat de copilarie.

Nu pot spune ca m-am regasit, in copilaria mea, in ispravile lui Nic-a lui Stefan a Petrei Ciubotariul – eram prea orasean pentru a ma identifica cu nazbatiile nazdravanului de pe malurile Ozanei.

Fiecare dintre noi, insa, poarta in sine propria sa Ozana, iar Amintirile lui Creanga au umplut universul copilariei mele mai mult decat oricare alta carte citita la vremea aceea.

Multe au fost cartile legate de copilaria generatiei mele: Fat-Frumos din lacrima, basmele lui Petre Ispirescu, povestile Fratilor Grimm si ale lui Charles Perrault, seria Povestilor nemuritoare.

Dar niciuna nu mi-a mangaiat anii copilariei, cu dulceata, duiosia, naivitatea, sinceritatea si inocenta lor, precum Amintirile marelui nostru povestitor.

Pentru mine – dupa cum cred ca se intampla si cu multi altii – amintirile din copilarie au capatat si capata o rezonanta diferita la fiecare varsta si in fiecare etapa a vietii noastre.

In adolescenta, ele erau, inca, mult prea aproape de noi pentru a simti, in mod necesar, nevoia prezentei lor. Si, in plus, la varsta aceea apareau in viata noastra framantari, semetii si simtiri adolescentine, necunoscute pana atunci, care estompau – in mod constient sau inconstient – amintirile copilariei.

In anii tineretii, de asemenea, altele erau gandurile, lucrurile importante si prioritatile noastre. Din cand in cand, ne mai aduceam aminte si impartaseam amintirile din copilarie, dar ne grabeam sa le trimitem inapoi, la locul lor, si le uitam pentru o vreme.

Nu trebuie sa traim din amintiri – amintirile traiesc in noi – dar, inaintand spre senectute, se intampla ca amintirile din copilarie sa rasara – mai des – cu blandete, duiosie si nostalgie, dintr-un sipet al memoriei afective, de acolo unde isi aflasera locul – inmugurind si imbobocind in tacere, cuminti si nestingherindu-ne – cu ani si ani in urma.

In asemenea clipe, le privesti si le simti altfel, descoperindu-le cu nostalgie si, in acelasi timp – de ce nu? – redescoperind sensuri si semnificatii de care nu fusesesi constient pana atunci.

Asa mi s-a intamplat, de curand, atunci cand, cuibarandu-ma in culcusul mangaietor ale amintirilor, m-am trezit calatorind peste pragul vremurilor, departe, in secolul trecut, pana in anii ’60. Ce calatorie, ce fascinanta calatorie!

La sfarsitul unui noiembrie friguros al anului 1964, cand aveam sase ani, tatal meu m-a dus, pentru prima oara, la un meci de rugby, pe stadionul 23 August, la partida Romania-Franta.

A fost cel dintai meci de rugby la care am asistat.

Eram prea mic pentru a intelege de ce mingea era ovala si nu rotunda, de ce erau 15 jucatori si nu 11, de ce nu existau porti cu plasa, ci doar doi stalpi inalti, uniti cu o bara orizontala. Nu intelegam ce se petrecea pe teren, dar mecanismul memoriei mele de copil a inregistrat, pe un fond neclar, invaluit in ceata trecerii anilor,  cateva crampeie de amintiri.

Tin minte tabela de scor, manuala, cu ceasul in  mijloc si care mi se parea imensa, mai ales atunci cand se roteau panourile cu cifrele lunguiete pentru a afisa scorul. In final, uriasa tabela a aratat: 9-6 in favoarea Frantei. Mi s-a parut ca se inscrisesera prea multe „goluri”!

Cred ca echipa noastra purta tricouri albe, fara contrastul galben-albastru al tricourilor de mai tarziu.

Si imi amintesc, cum tatal meu, incercand, probabil, sa imi explice cate ceva din jocul care se desfasura in fata noastra, pomenea foarte des cateva nume: Alexandru Penciu si, apoi, Viorel Moraru- Radu Demian-Mircea Rusu. De atunci, din acea dupa amiaza de noiembrie a anului 1964, aceste patru nume mi-au ramas gravate in memorie, pentru totdeauna,  ca niste repere fundamentale in calatoria pe care copilandrul ce eram o incepea  intru descoperirea rugby-ului si a frumusetilor sale. Si a trebuit sa treaca cativa ani buni pentru a realiza insemnatatea acestor patru mari jucatori, si rolul imens al generatiei pe care o reprezentau, in istoria rugby-ului nostru.

Dupa aproape trei ani, in iunie 1967, tatal meu m-a dus le cel de-al doilea meci de rugby, meciul care constituie subiectul randurilor de mai jos: finala Cupei Campionilor Europeni, dintre Dinamo si Agen.

Locuiam pe Bulevardul Muncii – cum se numea pe atunci actualul Bulevard Basarabia – intr-un bloc din spatele bisericii Sfintii Constantin si Elena, vis-a-vis de intrarea in parcul 23 August.

Ne-am urcat in tramvaiul 24, a carui statie era chiar in dreptul Bisericii, am strabatut Soseaua Mihai Bravu, am trecut prin intersectia de la Obor ( desigur, pasajul subteran nu exista pe atunci), pe la Lizeanu, prin fata cinematografului „Melodia”, am continuat pe Stefan-cel-Mare si am coborat in fata stadionului Dinamo.

Era lume multa, chiar inghesuiala la intrare, tata ma tinea, strans, de mana, sa nu ma piarda in multime, si ne-am gasit locuri in tribuna dinspre Calea Floreasca.

Au trecut, de atunci, 54 de ani, si este foarte posibil ca amintirile mele de atunci sa se fi impletit si amestecat cu altele, si sa isi fi pierdut limpezimea in aburul trecerii atator ani. Dar, iata ce imi amintesc:

Cred ca la acest meci, tata s-a intalnit cu doi fosti rugbysti cu care jucase in tineretea sa, in perioada interbelica. Poate ca memoria imi joaca feste, dar numele pe care mi le amintesc sunt:

Domnul Gheorghe Fantaneanu si domnul Anastasiade (nu imi amintesc care dintre cei trei frati Anastasiade, cred ca era Nicu Anastasiade) – amandoi din aceeasi generatie a anilor ’20,  din care facuse parte si tatal meu.

In 1923, cand avea 19 ani, tatal meu, Emil Cionga, a avut initiativa de a infiinta, impreuna cu prietenul sau de o viata, Victor Cazana, si cu ajutorul neprecupetit al bunicului, clubul Rugby Club Bucuresti (R.C.B).

 Tata  jucase „uvertura” sau aripa, in timp ce domnul Fantaneanu jucase ca taloneur la Sportul Studentesc ( nu imi amintesc la ce club jucase domnul Anastasiade).

Cred ca nu se intalnisera de ceva vreme, revederea i-a bucurat, si-au amintit de tineretea rugbystica, si pana la inceperea meciului, au tot vorbit. Eu eram un martor tacut, ascultand povestile oamenilor mari

Imi amintesc doar franturi din conversatiile lor.

Erau revoltati de faptul ca echipa de rugby Dinamo nu era lasata sa joace, in mod regulat, pe stadionul din Stefan cel Mare pentru ca – nu stiu daca acesta era motivul adevarat – se considera ca rugbystii stricau gazonul care apartinea fotbalistilor.

Nu stiu daca era adevarat, dar rugbystii veterani de langa mine, care se identificau cu inceputurile rugby-ul in tara noastra, nu puteau intelege asa ceva!

Poate ca aveau dreptate, pentru ca, daca stau bine si ma gandesc, nu cred ca, in anii urmatori, am asistat vreodata la un meci al echipei de rugby Dinamo pe stadionul din Stefan-cel-Mare. Am fost la multe meciuri de campionat, dar Dinamo juca fie pe Parcul Copilului, fie in Ghencea, fie pe stadionul din Tei.

Apoi, in mod inevitabil, au inceput sa depene amintiri „de pe vremea lor”:

Tata si domnul Fantaneanu si-au adus aminte de un meci Rugby Club.Bucuresti-Sportul Studentesc:

″Ghita, ne-ati invins, dar a fost un meci indarjit, imi amintesc placajele tale tari…″

Cand vorbea, domnul Fantaneanu se apropia, aplecandu-se catre  noi, pentru ca vorbea incet, in surdina, cu o voce putin ragusita: ″Emile, placam tare, dur, dar corect…″.

″Asa este, tu intotdeauna ai placat corect, foarte corect…”.

A trebuit sa treaca ceva ani, pana cand am inceput sa inteleg valorile rugby-ului… si abia atunci, cand imi revenea in memorie acest dialog, am realizat cata importanta avea corectitudinea pentru cei doi adversari ce se intalnisera pe stadioanele O.N.E.F si Federatiei, in anii ’20, anii de inceput ai rugby-ului nostru.

″Emile, imi amintesc faza eseului vostru…Ai trecut printre treisferturile noastre si ai pasat taloneur-ului vostru, Vlad Vranialici, care a marcat…”

Vlad Vranialici, autorul eseului, era adversarul direct, la talonaj, al domnului Fantaneanu.

„Da, Ghita, imi amintesc faza…” i-a raspuns, incet, tatal meu, bucuros, cu siguranta, ca fostul sau adversar isi amintea faza eseului din urma cu aproape 40 de ani.

Eram mult prea mic pentru a aprecia – din punctul de vedere al intelegerii traditiei rugby-ului – bogatia momentelor de atunci. Nu am inteles atunci, dar, pe masura trecerii anilor, am inteles si am apreciat si pretuit acele momente de pe stadionul Dinamo, petrecute impreuna cu doi reprezentanti ai rugby-ului de odinioara si amintirile lor.


Ascultandu-i, auzeam povestea unui meci desfasurat cu aproape 40 de ani in urma, in timp ce in fata ochilor nostri se desfasura finala unei Cupe Europene, intre Dinamo, campioana Romaniei, si Sporting Union Agen, campioana Frantei!

Nu stiu de ce, dar impresia mea a fost si este, si acum, ca despre acest meci Dinamo-Agen nu s-a scris in presa noastra atat cat ar fi meritat.

Desigur, nivelul unei competitii continentale era diminuat considerabil de lipsa echipelor din Marea Britanie si Irlanda – competitia era organizata de FIRA si nu de International Board – dar, pentru rugby-ul romanesc, orice contact cu cele mai bune echipe din Hexagon reprezenta o sansa extraordinara pentru a progresa.

Victoria echipei Dinamo, alaturi de cea a Grivitei, obtinuta cu cativa ani inainte, impotriva francezilor de la Mont-de-Marsan, a constituit unul dintre cele mai importante rezultate obtinute la nivelul cluburilor noastre. Si nu doar din punctul de vedere al rezultatului, ci, mai ales, al manierei de joc a echipei noastre.

Sa nu uitam: adversara era Agen, campioana Frantei!

Finala se desfasurase in doua manse: in primul meci Agen castigase, pe teren propriu, cu 12-0.

Cine ar fi crezut ca Dinamo ar fi putut intoarce rezultatul?

Si totusi!

In meciul la care ma adusese tatal meu, Dinamo avea sa castige cu 18-0, dupa ce scorul la pauza era doar 3-0!

Mi-au ramas intiparite in memorie, cateva momente din acel meci:

Cred ca Dinamo juca in tricouri albe si chiloti albastri, iar francezii in echipament albastru.

Nu imi amintesc componenta echipelor, doar numele catorva jucatori:

Zani si Lacroix la Agen.

Tata imi povestea ca Zani era, de fapt, italian, el jucand pentru un club francez, dar, in acelasi timp, juca si in echipa Italiei.

De la Dinamo – si sper ca memoria sa nu ma insele – din dialogul tatalui meu cu domnul Fantaneanu, imi suna si acum in urechi, numele antrenorului Titi Ionescu, si al unor jucatori: fundasul Daiciulescu – un tanar blond si zvelt, daca imi aduc bine aminte – Nica, Leonte, Giugiuc, Dragomir si Stoica.

Si Coravu!

Mi-a ramas intiparit in memorie numele sau – Coravu – pentru ca scoala generala la care invatam atunci – actualul Colegiu Emil Racovita –  era situat pe strada Maior Coravu, in Vatra Luminoasa!

Mi-l amintesc pe Gheorghe Nica, transformand o lovitura de pedeapsa care stabilise scorul la pauza: 3-0 pentru Dinamo.

La pauza, tata si domnul Fantaneanu comentau meciul, dar continuau sa depene si amintiri:

″Emile, iti amintesti de un meci de selectie al Nationalei? Caracostea a organizat un meci de trial impotriva voastra, a R.C.B-ului?″

″Sigur, Ghita, imi amintesc, am jucat pe stadionul O.N.E.F (nota mea: fostul stadion Republicii) nu pe Federatiei. Nationala se pregatea pentru un meci cu Franta, iar Grigore Caracostea si Puia Vorvoreanu au organizat trialul si ne-au intrebat daca vrem sa ii ajutam cu meciul de selectie. Sigur ca am acceptat.”

Dinamo si Agen au revenit in teren, pentru cea de-a doua repriza.

Si ce repriza a fost!

Mi-l amintesc pe Sile Dragomir, o aripa de mare viteza, marcand un eseu la colt, chiar pe partea noastra, si expresia de nemarginita bucurie de pe chipul sau masliniu, luminat de zambetul fericit pe sub mustata eleganta.

Cred ca Dragomir a mai marcat un eseu, tot pe partea tribunei noastre, insotit de vuietul de bucurie al spectatorilor.

Dinamo a realizat o repriza a doua exceptionala, castigand cu 18-0!

A doua Cupa a Campionilor Europeni, dupa cea castigata de Grivita cu cativa ani inainte!

Imi amintesc cu cata satisfactie comenta tata, impreuna cu fostii sai adversari de odinioara, victoria spectaculoasa obtinuta de Dinamo in fata campioane Frantei, acolo, chiar in fata lor!

Nu imi amintesc cine a marcat celelalte puncte, dar cea mai puternica amintire este legata de un cu totul alt eveniment. O amintire care, peste ani, s-a dovedit a fi lasat cea mai puternica amprenta in memoria afectiva a copilandrului ce eram, atunci in vara anului 1967.

La un moment dat, cred ca in cea de-a doua repriza, pilier-ul nostru, Gheorghe Stoica s-a accidentat grav.

In ochii mei de copil de noua ani, accidentarea capatase dimensiuni dramatice, dincolo de intelegerea mea.

Nu mai vazusem niciodata pana atunci, un om intins la pamant, nemiscat si pe care, cei din jur, nu indrazneau sa il atinga si sa il ridice. Desigur, nu imi dadeam seama ca el nu trebuia miscat, doctorul si cei din jur temandu-se de o accidentare grava la nivelul vertebrelor.

Imi mai amintesc cum atat tatal meu cat si domnul Fantaneanu au tresarit si au tacut dintr-o data, rugbystii ce fusesera odinioara, isi dadusera, probabil, seama imediat ca se intamplase ceva grav.

Cred ca aparuse si o masina alba a Salvarii – un TV, cred ca asa se numea marca masinii – dar Stoica continua sa ramana intins pe gazon.

Nu stiu daca ceea ce am sa povestesc in continuare, s-a intamplat aievea, sau este doar rodul fanteziei unui copil de noua ani, impresionat, poate, de barbatul intins pe gazon.

Imi amintesc ca, la un moment dat, a fost adusa, de undeva de la cabine, o usa, care parea sa fi fost scoasa din tatani, si care a fost asezata langa Stoica. Intentia era, desigur, ca usa sa fie folosita ca o targa rigida pentru a-l transporta pe pilier-ul nostru.

Nu imi mai amintesc daca usa aceea a fost folosita ca o targa. Am aflat mai tarziu ca Stoica fusese transportat la Spitalul de Urgenta, din apropiere.

Dinamo-Agen: 18-0!

Ce meci! Ce rezultat!

Succesul echipei Dinamo in acea finala cu Agen, a constituit un reper important in parcursul ascendent al rugby-ului nostru de la sfarsitul anilor ’60, anuntand progresul de ansamblu al rugby-ului romanesc care avea sa cunoasca in decada urmatoare cea mai rodnica perioada din istoria sa.

Acesta este un meci de care trebuie sa ne amintim, mereu, cu emotie si mandrie, recunoscand si apreciind valoarea si meritele antrenorilor si jucatorilor care au contribuit la acel remarcabil succes. O performanta care trebuie pretuita ca atare.

Si imi permit sa inchei acest articol cu o rugaminte:

Daca printre cei care vor citi aceste randuri, se afla cititori care s-au aflat in tribune la meciul Dinamo-Agen, ii rog sa impartaseasca amintirile lor despre accidentarea lui Gheorghe Stoica – as vrea sa ii intreb daca secventa cu usa adusa pe teren s-a petrecut, cu adevarat, sau a fost doar rodul imaginatiei copilului ce eram –  si mai ales, amanunte despre meci si despre jucatorii si antrenorii nostri.

Eugen Cionga

Toronto

Finala Cupei Campionilor Europeni 2021:

Filiera franceza

Filiera franceza

Toulouse-La Rochelle 22-17 (9-12)

Finala Cupei Campionilor Europeni nu a fost un meci spectaculos, un meci care sa fi fost dominat de „coreografia” eleganta a treisferturilor, de schimbari de picior debordante ( cu exceptia lui Cheslin Kolbe!), de pase subtile sau de combinatii sclipitoare.

Mai mult decat atat, in ciuda faptului ca finala a opus cele mai valoroase doua echipe ale Frantei, meciul de pe Twickenham nu a constituit o expresie a celebrului – si atat de doritului! – „French Flair”.

Se poate spune, fara teama de a gresi, ca foarte putine din cele enumerate mai sus au fost prezente in finala celei mai importante competitii a cluburilor din Europa.

Dar, in mod evident, fiecare dintre noi are propriile sale criterii de evaluare si apreciaza rugby-ul in felul sau.

Eu imi permit doar sa afirm ca frumusetea rugby-ului nu se regaseste doar in actiunile spectaculoase si in finetea gesturilor liniei de treisferturi.

Ci, se poate regasi si in sarjele impetuoase ale inaintasilor, in placaje spectaculoase care pot fi, in acelasi timp, si salvatoare, impiedicand, in ultima clipa, inscrierea unor eseuri la fel de spectaculoase.

Si, mai presus de orice, se regaseste in valtoarea, ardoarea, tenacitatea, darzenia si in curatenia spiritului de lupta, caracteristica fundamentala a acestui sport, atat de drag noua.

Acest meci a fost un meci de mare lupta; o lupta feroce, o formidabila inclestare de forte, desfasurata sub semnul unui intens angajament fizic, o lupta crancena la nivelul inaintarii si al apararii.

A fost o expresie – devenita, de acum, clasica – a rugby-ului profesionist de astazi:

Un joc care exacerbeaza dimensiunea angajamentului fizic si rolul decisiv al apararilor cat mai ermetice; un joc presarat cu contacte extrem de dure, dominat de ciocnirile unor gabarite impresionante, capatand, uneori, dimensiunea ciocnirii unor „spargatoare de gheata” incercand sa isi croiasca calea printre „aisberg”-urile defensivei adverse.

Rememorati cateva faze ale meciului si veti regasi, mai mereu, aceeasi actori principali:

Will Skelton (140 kg, 2.03m), Uini Atonio (152 kg, 1.97m), ), Charlie Faumuina (130 kg, 1,85m), Peato Mauvaka (124 kg, 1,84m), Joe Tekori(130 kg, 1.98m), Rory Arnold (120 kg, 2.08m), Cyril Baille (115 Kg, 1,82) sau (pentru putine minute prezent in teren) David Ainu’u (125 kg, 1.78m).

La Rochelle a incercat, de la inceput, sa se impuna in duelul gramezilor, cautand sa puna in valoare forta fizica a unor colosi ca Will Skelton si Uini Atonio, si cautand, astfel, sa ingenuncheze gramada adversa in infruntarea fizica. Tactica lor s-a bazat, probabil, pe intentia de a macina fortele adversarului la nivelul gramezii, cu speranta de a profita, apoi, de potentiale fisuri in aparare.

Echipa din orasul de pe malul Atlanticului s-a arata foarte increzatoare in forta inaintasilor sai, cautand, mereu, infruntarea directa, si sperand, astfel, sa castige proba de forta in aceasta ciocnire foarte dura.

In sprijinul acestei afirmatii, mi se pare interesant de observat ca, in prima repriza, cand jocul se desfasura in „22”-ul advers, La Rochelle a ales, de trei ori la rand, gramada ordonata in locul loviturilor de pedeapsa.

Echipa antrenata de Jono Gibbes si Ronan O’Gara a dominat gramezile fixe, dar Toulouse, aflata sub o presiune continua, a rezistat cu brio, reusind sa absoarba aceasta presiune formidabila, gratie cvintetului format din linia intai Faumuina-Mauvaka-Baille, linia a doua a gemenilor australieni Richie si Rory Arnold (inlocuit de Joe Tekori) si, mai presus de orice, gratie unei aparari cu adevarat exceptionale.

Merita subliniata rezistenta cvintetului din Toulouse, mai ales ca Uini Atonio – in spatele caruia impingea „colosul” Will Skelton – a exercitat o presiune constanta asupra lui Cyril Baille, pilier-ul stanga al echipei Frantei.

Eliminarea lui Levani Botia, in minutul 27, a slabit, fara indoiala, capacitatea echipei de pe malurile Atlanticului de a mentine, de-a lungul intregului meci, ritmul si presiunea fizica asupra adversarilor.

Desi au existat meciuri in care echipe in inferioritate numerica au castigat (imi amintesc o finala din Top 14 in care Racing 92 a invins, cu un jucator in minus, pe Toulon), in majoritatea cazurilor, in meciuri de asemenea nivel, un cartonas rosu constituie un factor decisiv in stabilirea invingatorului, conducand, uneori, la un avantaj substantial in favoarea echipei in 15 jucatori.

Istoria acestui meci ca fost, insa, putin diferita.

Adevarat, in cele din urma Toulouse a castigat, dar, in mod poate surprinzator, nu detasat si nu intr-o maniera clara.

Daca cineva ar fi urmarit meciul incepand din minutul 30 – fara sa fi stiut ca Botia fusese eliminat – nu cred ca si-ar fi dat seama ca Stade Rochelais evolua in inferioritate numerica.

In ciuda faptului ca a ramas in 14 jucatori, La Rochelle aproape ca a anulat dezavantajul numeric, avand chiar momente de dominare, jucand de la egal la egal, cu o daruire si tenacitate demne de admirat, pana la sfarsitul meciului, Tawera Kerr Barlow reusind sa marcheze un eseu in minutul 73.

Desigur, cartonasul rosu a contat foarte mult, influentand, in cele din urma, coeziunea colectiva si acoperirea zonelor in faza defensiva, asa dupa cum s-a vazut in faza eseului inscris de Juan Cruz Mallia care a patruns, totusi, prea usor catre terenul de tinta.

Alaturi de cartonsul rosu, au mai existat, dupa parerea mea, doi factori principali care au contribuit la infrangerea echipei conduse de Romain Sazy:

In primul rand, cele trei ratari ale lui Ihaia West – doua lovituri de pedeapsa si o transformare, opt puncte – care, in lumina scorului final 17-22, au contat enorm in stabilirea scorului final. De notat, ca de cealalta parte, Romain NTamack nu a ratat nici transformarea eseului si niciuna din cele cinci lovituri de pedeapsa de care a beneficiat!

In al doilea rand, lipsa de precizie si calitatea mediocra a executiei in fazele decisive ale meciului. In acest sens, imi ingadui sa amintesc doua faze importante:

Inainte de eliminare sa, Levani Botia lansat ca un buldozer catre butul advers, a scapat balonul, comitand „inainte”, si irosind o ocazie favorabila intr-un moment in care echipa sa domina cu autoritate.

In minutul 49, cand se aflau in inferioritate numerica, dupa o tusa si un maul penetrant, taloneur-ul Bourgarit a scapat balonul „inainte” in plonjonul sau catre but, ratand o imensa ocazie de eseu.

La Rochelle s-a bazat, probabil, prea mult pe forta de penetrare a uriasului Skelton, in cadrul inaintarii, si a buldozerului Botia (atata timp cat s-a aflata in teren) in centrul liniei de treisferturi.

Nimeni nu stie ce s-ar fi intamplat daca:

…Levani Botia nu ar fi fost eliminat in minutul 27.

…daca Ihaia West nu ar fi ratat loviturile de pedeapsa si transformarea eseului.

…daca Bourgarit nu ar fi scapat balonul in plonjonul sau catre eseu.

Istoria unui meci, insa, nu se poate scrie cu „daca”…

Pentru La Rochelle – o echipa in mare ascensiune, dar care nu se putea lauda cu reputatia si succesele rivalei din Toulouse  -dezamagirea a fost imensa si aceasta s-a putut citi pe fetele jucatorilor si in lacrimile lui Gregory Alldritt.

Dar, respectand meritele invinsilor, sa ne indreptam atentia catre invingatori.

Toulouse a castigat absolut meritat, iar parerea mea este ca echipa antrenata de Ugo Mola a castigat datorita, in mare masura, unei aparari exceptionale, etalate in prima repriza in momentele de presiune maxima ale adversarilor, si, apoi, gratie unei coeziuni si eficiente colective superioare, dovedite, din plin, in cea de-a doua repriza.

In prima repriza Toulouse a rezistat ‚asediului” adversarilor, iar in cea de-a doua repriza, a etalat un joc echilibrat, pragmatic, si, mai ales, mult mai variat, gratie caruia a creat cateva faze foarte periculoase.

In minutul 44, Antoine Dupont, confirmand exceptionala viziune a jocului cu care este daruit, a lansat, in plin fuleu, o inspirata lovitura de picior de urmarire, pe aripa dreapta, pentru Cheslin Kolbe. Sud-africanul a sprintat irezistibil catre coltul terenului, si doar superbul placaj executat, ca la carte ( exista, deci, si o frumusete a placajului!), de catre Doumayrou, a facut ca eseul sa fie anulat, Kolbe calcand linia de tusa.

In minutul 51, intr-un atac pe aripa stanga, Maxime Medard a reusit o lovitura de  urmarire pentru Matthis Lebel care sprinta, periculos catre but, dar a fost placat, decisiv, de catre Dillyn Leyds.

In minutul 55, in urma unei faze de atac, purtata de Dupont, Ntamack, Akhi si Medard, balonul a ajuns la Kolbe care a fost scos in tusa, la 5 metri de but.

In fine, in minutul 60, pasa splendida a lui Romain Ntamack – o pasa sarita – l-a decalat pe Tolofua care, scapand de placajul lui Wiann Liebenberg, i-a pasat lui Juan Cruz Mallia, argentinianul sprintand printr-un culoar lasat liber, si inscriind eseul decisiv al meciului.

A fost, fara indoiala, o satisfactie fara margini pentru Mallia, care sosise la Toulouse, in ianuarie, ca „joker” medical, si care a fost titularizat pentru finala, doar in urma accidentarilor lui Sofiane Guitoune si a australianului Zac Holmes.

In plan individual, neo-zeelandezul Tawera Kerr Barlow mi s-a parut a fi fost unul dintre cei mai importanti jucatori de la La Rochelle dar, din pacate, Ihaia West nu a fost un factor decisiv pe postul de „uvertura”.

 In schimb, perechea Dupont-Ntamack a iesit la rampa in cea de-a doua repriza, fiind superioara din punct de vedere al jocului colectiv, evidentiindu-se in momentele importante ale meciului.

Stade Toulousain – acest club de mare traditie a rugby-ului francez – a castigat, astfel, cel de-al cincilea titlu european, o performanta unica printre echipele campioane ale Europei!

Iar familia Ntamack are motive sa fie fericita: Romain Ntamack a castigat titlul european dupa 25 de ani de la victoria tatalui sau, Emile NTamack, obtinuta tot cu Toulouse, in 1996!

Prezenta a doua echipe din Franta in finala Cupei Campionilor Europeni, dublata de victoria obtinuta, cu o zi inainte, de catre Montpellier in Challenge Cup, dovedeste, in particular, valoarea si nivelul ridicat al campionatului Top 14, si, in general, perioada de revenire a rugby-ului francez pe plan international.

Dupa cum s-a vazut si in Turneul celor VI natiuni, Franta dispune de o generatie de tineri jucatori extrem de talentata.

Faptul ca acesta echipa a Frantei se bazeaza pe jucatorii care au castigat competitia mondiala a juniorilor doi ani la rand – in 2018 si 2019 – subliniaza, daca mai era nevoie, importanta esentiala a structurii solide la nivelul juniorilor.

Si, inainte de a incheia, o observatie referitoare la componenta echipelor:

Din acest punct de vedere, acest meci reflecta o alta realitate a rugby-ului profesionist de astazi, si anume: „transhumanta” jucatorilor straini.

La Rochelle a prezentat in formatia care a inceput meciul, sapte jucatori straini:

Doi sud-africani, Dillyn Leyds si Raymonde Rhule, un fijian, Levani Botia, un australian Will Skelton, trei neo-zeelandezi, Victor Vito, Tawera Kerr Barlow si Ihaia West. In cea de-a doua repriza a mai intrat un sud-african, Wiaan Liebenberg si un argentinian, Facundo Bosch.

Toulouse a inceput meciul cu opt straini:

Doi australieni, Rory si Richie Arnold, trei neo-zeelandezi, Pita Akhi, Charlie Faumuina si Jerome Kaino, doi sud-africani Rynard Elstadt si Cheslin Kolbe, un argentinian, Juan Cruz Mallia, Pe parcurs, au mai intrat in teren, Joe Tekori (Samoa) si David Ainu’u ( SUA).

In acelasi timp, prezenta masiva a atator jucatori de mare valoare in echipele de frunte din Hexagon, indica si forta financiara, apreciabila, a cluburilor franceze, cele mai bogate din Europa.

Eugen Cionga

Toronto

Talent si instinct, instinct si talent, talent si instinct…!

Talent si Instinct!
M-am intrebat, deseori, in timpul scrierii acestui articol, cum ar putea fi caracterizat, prin doar
cateva cuvinte, portretul rugbystic al lui Mircea Paraschiv.
Si, de fiecare data cand imi puneam aceasta intrebare retorica, imi reveneau in minte – in mod
natural – aceleasi doua cuvinte dominante, potrivite impreuna, ca doi piloni pe care s-a construit
fundatia realizarilor sale pe terenul de rugby: talent si instinct.
Aceasta nu inseamna, insa, ca nu a existat munca si sudoare.
Talentul fara munca – si, mai ales, fara respectul fata de munca – se risipeste foarte usor, si exista
numeroase exemple in acest sens.
In cazul ″demi″-ului nostru national, insa, sudoarea – si multa a fost aceasta sudoare – s-a prelins
pe ″epiderma″ talentului si instinctului acestui jucator, imbracandu-l, parca, intr-o ″armura de
sudoare″ – ca sa citez titlul unui volum al poetului-rugbyst Tudor George-Ahoe – contribuind,
astfel, la implinirea unei cariere exceptionale.
Mircea Paraschiv, caruia i-a fost harazit talentul pentru rugby, a onorat prin munca si cariera sa,
darul cu care a fost inzestrat.
Fara a minimaliza si diminua impactul si meritele altor jucatori de mare valoare, imi ingadui sa
afirm ca Mircea Paraschiv a aparut in echipa nationala la momentul potrivit. Atunci cand
gramada avea nevoie de un asemenea ″demi″, iar ″demi″-ul avea nevoie de o asemenea gramada.
Asadar, s-a intamplat ca, pe orbita rugby-ului romanesc, traiectoria rugbystica a lui Mircea
Paraschiv sa se intersecteze, la momentul potrivit, cu traiectoria ascendenta a gramezii.
Era pe vremea cand echipa Romaniei isi construia un stil de joc bazat pe o gramada care devenea
din ce in ce mai puternica, beneficiind de calitatile unor inaintasi de exceptie.
Dar forta gramezii nu era, totusi, suficienta, pentru a se ridica si a se mentine la nivelul marilor
puteri.
Ceva lipsea…ceva de dincolo de linia a treia.

Praslea cel firav si (totusi) cel voinic…
Si pentru ca este (inca) bine sa credem in basme, sa ne inchipuim ca a existat si un Praslea cel
voinic al rugby-ului romanesc!
Dar, inainte de a ajunge la Praslea cel voinic, as vrea sa amintesc numele doamnei Mariana
Lucescu, fara de care aceasta pagina de basm a rugby-ului romanesc nu ar fi fost scrisa, poate,
niciodata: o exceptionala antrenoare de numele careia se leaga succesele Scolii Sportive Nr. 2
din Bucuresti si formarea atator si atator generatii de rugbysti.
Marele merit al doamnei Lucescu consta in contributia enorma pe care a avut-o, impreuna cu alti
pasionati si devotati colegi antrenori, la constructia unei structuri solide la nivelul copiilor si
juniorilor, structura care a constituit baza solida a sistemului national de dezvoltare a rugby-ului
nostru in anii ’70-’80.
Doamna Lucescu a facut parte – face parte si va face parte, pentru totdeauna – din acea categorie
speciala a ″antrenorilor-ziditori″, a celor care au cladit si au zidit temeliile si fundatiile solide
pe care s-au construit succesele de mai tarziu ale rugby-ului romanesc.
Mi-o amintesc pe doamna Lucescu cum isi conducea echipa pe stadioanele tineretii mele.
Imi amintesc de meciurile de pe „Tineretului”, acolo unde te puteai amesteca printre spectatori,
printre parintii, bunicii, fratii, surorile celor ce se aflau pe teren, toti fiind conectati la tensiunea
fiecarui meci.
Nu am cunoscut-o indeaproape, am privit-o intotdeauna, de departe, ca orice alt spectator, dar
mi-a facut, mereu, impresia unei persoane care nu dorea sa para altceva decat ceea ce era.
Si era o prezenta puternica, care domina si se impunea printr-o autoritate naturala, innascuta si
nu facuta.
Cand dadea indicatii tehnice sau isi mustruluia jucatorii, nimeni nu raspundea, si cred ca parintii
urmarind meciul de pe margine – tacuti, fara a scoate niciun murmur de dezaprobare sau de
protest fata de cum erau tratate odraslele lor de catre aceasta antrenoare apriga – incercau o
tainica multumire, ascunsa, retinuta, cand vedeau cum baietii lor erau atat de ascultatori in fata
acestei doamne severe care ii invata, insa, mult mai mult decat jocul de rugby.
Iar cei din generatia mea isi vor aminti ca pentru copilandrii sai din teren, ea era, intotdeauna,
″Doamna″, si nu ″tovarasa″, asa cum cerea ideologia acelor vremuri.
″Doamna″ a fost, si ″doamna″ va ramane, pentru totdeauna, in basmele si legendele rugby-ului
romanesc!
Nu imi permit sa vorbesc in numele acestor antrenori iubitori ai rugby-ului romanesc –
personalitati unice care au imbogatit atat de mult rugby-ul nostru – dar imi ingadui sa afirm ca

cea mai profunda si implinita satisfactie a unui asemenea antrenor este, probabil, sa vada cum
priceperea, intelegerea, sacrificiul, pasiunea fara margini, severitatea, seriozitatea, respectul si
devotamentul lor fata de rugby si valorile sale, au condus la formarea unor mari jucatori, care si
ei – dupa exemplul celor ce i-au format – au imbogatit rugby-ul nostru.
Noi, suporterii, ne-am bucurat si ne vom bucura, intotdeauna, de succesele echipei nationale,
care este port-drapelul rugby-ului nostru. Si drept este sa ne bucuram.
Dar, la fiecare succes, ar trebui sa ne arcuim privirea, pentru cateva clipe, peste timp si dincolo
de zarile succesului Nationalei catre locurile de unde au pornit seniorii echipei nationale, ei
reprezentand generatiile de copii si juniori de ieri care au fost pastorite cu pricepere si
devotament, de catre ″antrenorii-ziditori″ carora le datoram atat de mult.
Si daca vom privi, inapoi, peste vremi, vom vedea ca un Praslea al rugby-ului romanesc, care
avea sa devina unul dintre marii jucatori ai tarii, a fost crescut, format si ingrijit in ″gradina″
rugbystica a doamnei Lucescu…
Prin urmare, aveam o inaintare puternica, dar ceva lipsea…ceva de dincolo de linia a treia…
Si atunci, a aparut in spatele gramezii, un tanar, de curand desprins din adolescenta, care de-abia
implinise 20 de ani si care s-a dovedit a fi ″rotita″ potrivita pentru a completa functionarea
normala a acelui angrenaj care isi cauta ″turatia″ potrivita.
Un Praslea care parea a fi prea firav, dar care a dovedit foarte repede, ca poseda taria si voinicia
de a razbate, printre indoieli si semne de neancredere, catre varful ierarhiei rugby-ului romanesc.
Si ce a avut de razbatut, a razbatut!
La doar 20 de ani, Mircea Paraschiv a fost ″scanteia″ care a aprins ″combustia″ necesara
ofensivei, dinamizand jocul gramezii si conferind – impreuna cu ″uvertura″ – stilului de joc al
echipei nationale, o noua dimensiune.
Gramada a ajutat ″demi″-ul, iar ″demi″-ul a ajutat gramada, completandu-se reciproc intr-o
simbioza fericita pentru evoluatia si progresul echipei nationale.
Dupa cum bine se stie, mijlocasul la gramada alcatuieste, impreuna cu mijlocasul la deschidere,
″cureaua de transmisie″ a echipei, indeplinind un rol esential in tactica de joc.
Si ajungand aici, nu se poate uita ca Mircea Paraschiv si Dumitru Alexandru au alcatuit
impreuna, pentru multi ani, una dintre cele mai valoroase perechi de mijlocasi din istoria rugby-
ului romanesc.
Fara a aluneca intr-un patriotism local, de parada, imi permit sa afirm ca Mircea Paraschiv a
intruchipat calitatile fundamentale ale unui ″demi″ de inalt nivel international:

Pasa lunga, urmand o traiectorie precisa, plina de acuratete, fara balbaielile generate de lipsa de
hotarare si de frica de a lua decizii in fractiuni de secunda.
Jocul de picior eficient, servind un scop bine definit in cadrul tacticii stabilite.
Startul, fentele si lansarile sale pe langa gramada, propulsate ca dintr-un resort rasucit in pozitie
maxima, gata pregatit sa se destinda, cu rapiditate, intr-o zvelta arcuire care surprindea apararile
adverse.
Instinctul de a crea si de a gasi culoare libere in zidul apararilor adverse, in locuri pe care altii nu
le vedeau ca exista.
Viziunea jocului, viziunea unui ″dirijor″ care controleaza ″orchestra″, impunandu-i ritmul si
tempo-ul necesar, un dar suprem care incununeaza toate celelalte calitati ale unui mijlocas la
gramada.
In legatura cu jocul de picior, imi amintesc ca, in perioada aceea, in anii ’70, echipa noastra era
criticata de marile puteri rugbystice ca ″joaca in zece jucatori″, abundand loviturile de picior, ale
celor doi mijlocasi, catre terenul advers. Echipa noastra nu facea altceva decat sa isi puna in
valoare punctele forte pentru a infrunta, cu succes – ceea ce a si reusit – marile echipe ale lumii.
In lumina acestei afirmatii, nu pot sa nu observ faptul ca in rugby-ul de astazi, loviturile de picior
ale celor doi mijlocasi sunt laudate, din plin, ele fiind considerate un instrument inteligent de
″ocupare″ a terenului adversarilor si de mentinere a presiunii in ″22″-ul advers!
Iata ca, tactica loviturilor de picior folosita de echipa nationala, tactica atat de criticata in anii
’70, a devenit in rugby-ul de astazi, o tactica laudata si aflata la mare pret!
Curioase si schimbatoare sunt, uneori, si drumurile rugby-ului… mai ales, de la amatorism la
profesionism!
Revenind la calitatile mijlocasului la gramada, pe langa toate calitatile enumerate mai sus, si care
sunt legate de talent, instinct si de tehnica individuala, parerea mea este ca un ″demi″ de mare
calibru, mai are nevoie de inca una, si anume: capacitatea de a exercita o influenta ascendenta
asupra inaintarii. O calitate, care, zic eu, nu o poseda toti jucatorii evoluand pe acest post.
Intr-o convorbire telefonica pe care am avut-o de-a lungul pregatirii acestui articol, m-a frapat o
replica a sa, cand, vorbind despre gramada, Mircea Paraschiv a spus ″inaintasii mei″.
A rostit aceste cuvinte cu siguranta care il caracterizeaza, vorbele sale nepurtand, insa, urma unui
egoism posesiv; din contra, ele transmiteau un profund sens al camaraderiei si al solidaritatii,
specifice rugby-ului.

In aceasta relatie biunivoca, intensa – incandescenta, uneori – bazata pe motivatie, ardoare,
darzenie si incredere reciproca in posibilitatile fiecaruia, Mircea Paraschiv a avut aceasta calitate
de a-i influenta in bine pe ″inaintasii sai″.
Si ajungand aici, fara intentia de a cauta, cu tot dinadinsul, repere si modele in arena
internationala, imi ingadui sa remarc ca au existat – dupa parerea mea – doi mijlocasi la gramada
care au dovedit, poate mai mult decat altii, aceasta calitate de a domina, in sensul bun al
cuvantului, gramada, din postura lor de ″dirijori″: Jacques Fouroux si Agustin Pichot.
Nu cred ca Mircea Paraschiv a semanat, ca stil de joc, cu cei amintiti mai sus.
Cred, insa, ca din punctul de vedere al relatiei intense cu inaintasii sai, el face parte din aceeasi
categorie careia ii apartin Fouroux, ″le petit Napoleon″ si Pichot, ″el gran capitan″.
Turneul din Noua Zeelanda – o spectaculoasa rampa de lansare
Mircea Paraschiv a debutat, in mod oficial, in meciul cu Spania, desfasurat la 4 mai 1975,la
Madrid, si castigat de echipa noastra cu 16-12.
Fara a cauta sa corectez, in niciun fel, statisticile, imi ingadui sa consider ca turneul din Noua
Zeelanda – desfasurat in august 1975 – a constituit, pentru Mircea Paraschiv, adevarata rampa de
lansare – si ce lansare spectaculoasa! – in echipa nationala.
Startul din Noua Zeelanda l-a propulsat pe cea mai inalta orbita a rugby-ului, el ajungand unul
dintre jucatorii emblematici ai rugby-ului romanesc care au definit identitatea unei generatii
exceptionale, de-a lungul unei cariere remarcabile care s-a incheiat in noiembrie 1987, in meciul
cu Franta, de la Agen..
Revenind la afirmatiile de mai sus, cu privire la talent si instinct, as vrea sa prezint cititorilor
descrierea unei faze din ziarul neo-zeelandez The New Zealand Herald, inclusa in cronica
meciului echipei noastre cu selectionata Waikato, cel de-al doilea meci din cadrul turneului din
1975.
Echipa noastra a fost condusa cu 9-6, apoi Petrica Motrescu a marcat un eseu, ducand scorul la
10-9, un avantaj fragil care putea fi oricand, rasturnat de gazde.
Era, prin urmare, un meci pe muchie de cutit, al carui rezultat a fost decis in ultimul minut de
joc, gratie eseului inscris de Mircea Paraschiv.
In continuare, am sa redau descrierea fazei eseului, asa cum a fost relatata, in ziarul The New
Zealand Herald, de T.P McLean, unul dintre cei mai reputati ziaristi neo-zeelandezi:
Nu stiu daca am reusit sa vizualizez, cu acuratete, faza respectiva, dar va propun urmatoarea
traducere libera:

″Acesta din urma [note mea: referire la paragraful anterior in care fusese mentionat Mircea
Paraschiv], printr-o iscusita si inselatoare ezitare in schimbarea de picior, a pus pe picior
gresit aparatorii echipei Waikato, facandu-i pe unii sa se repeada intr-o parte, iar pe ceilalti in
partea opusa. Mircea Paraschiv a tasnit, prin spatiul liber creat, in eseu, primind, drept
rasplata, un sarut, pe frunte, plin de afectiune, din partea liniei a doua, Gheorghe Daraban″.
De ce am insistat s-o descriu in detaliu?
Pentru ca, in opinia mea, faza respectiva reprezinta o expresie limpede a celor doua calitati
fundamentale ale lui Mircea Paraschiv: talent si instinct.
In acea faza – aparent simpla – petrecuta pe stadionul Rugby Park din Hamilton, tanarul de 20 de
ani, un Praslea firav – si, totusi, voinic – de-abia iesit din adolescenta, a demonstrat spectatorilor,
adversarilor si coechipierilor, ceva ce nu se putea invata la antrenamente.
Din cele opt meciuri ale turneului, el a jucat in sapte meciuri, si a marcat doua eseuri.
Primul eseu l-a marcat chiar in primul meci, cu Poverty Bay, iar cel de-al doilea, descris mai sus,
in partida cu Waikato, Otago Daily Times sublinia faptul ca ″Paraschiv l-a surclasat pe
mijlocasul lui Waikato, Doug Phillips…″.
In meciul pierdut cu 0-3 in fata selectionatei North Auckland, condusa de faimosul Sid Going,
acelasi reputat ziarist, T.P McLean, remarca ″the brilliant passing of the scrumhalf,
M.Paraschiv″ adica ″maniera stralucitoare de a pasa a mijlocasului la gramada,
M.Paraschiv″ .
Si, sa nu uitam, in turneul din Noua Zeelanda, Mircea Paraschiv avea doar 20 de ani!
Acolo, in turneul de la capatul lumii, a inceput procesul de maturizare rugbystica a tanarului care
avea sa devina unul dintre cei mai mari – daca nu cel mai mare – mijlocasi la gramada din istoria
rugby-ului romanesc.
Franta, Tara Galilor, Irlanda, Scotia, Noua Zeelanda, Anglia!
De-a lungul remarcabilei sale cariere – care a coincis cu cea mai rodnica perioada din istoria
rugby-ului romanesc – Mircea Paraschiv a jucat impotriva celor mai puternice echipe ale lumii,
cu exceptia Australiei si Africii de Sud.
Intre 1975 si 1987, din cele 14 meciuri disputate impotriva Frantei, Mircea Paraschiv a evoluat in
12 meciuri, dintre care cele trei mari victorii, din 1976, 1980 si 1982, constituie momentele de
referinta ale carierei sale in infruntarile cu selectionata ″cocosului″ galic.
In 1976, el a marcat primul eseu al echipei noastre, sustinandu-l, ca o veritabila aripa de
gramada, pe Petrica Motrescu in superba sa cursa care a dus la marcarea unui eseu ″magnific″,
dupa cum l-a descris Roger Couderc, comentatorul televiziunii franceze.

In meciul din 1980 – 15-0 cu Franta! – el a adus, impreuna cu coechipierii sai, rugby-ului
romanesc una dintre cele mai stralucite si glorioase izbanzi din istoria sa.
In 1982, Mircea Paraschiv a avut o contributie esentiala, inscriind, in finalul meciului, eseul
decisiv care a consfintit victoria echipei noastre, cu 13-9.
Turneul din 1980, efectuat in Irlanda si Anglia, a constituit un alt prilej care i-a ingaduit lui
Mircea Paraschiv sa isi dovedeasca incontestabila sa clasa internationala.
In meciul cu Irlanda – incheiat la egalitate, 13-13, el a marcat eseul echipei noastre, in stilul sau
caracteristic, tasnind pe langa o gramada ordonata, la 5 metri de terenul de tinta irlandez.
Dupa acest meci, ziarul The Times, sublinia: ″Romanii incheie turneul intalnind, miercuri, pe
Leicester, intr-un meci ce promite a fi un meci a doua stiluri diferite. Centrul Constantin, cu
loviturile de picior si placajele sale, mijlocasul la gramada Paraschiv si flanker-ul Stoica, au
fost eroii echipei intr-un meci care va avea, intotdeauna, un loc special in istoria rugby-ului″.
Confirmand evoluatia excelenta din Irlanda, in ultima partida a turneului echipa noastra a
surclasat Leicester cu 39-7, Mircea Paraschiv fiind creatorul unuia dintre cele patru eseuri
marcate de Florica Murariu.
″Dupa o sarja a inaintasilor, pasa lunga a lui Paraschiv, pe partea stanga (a directiei de atac)
a surprins si a pacalit pe jucatorii lui Leicester iar Murariu a marcat nestingherit″.
Din nou, acea pasa lunga si precisa!
Meciul cu Noua Zeelanda, din 1981, a constituit pentru el, ca si pentru toti coechipierii sai, un
moment culminant al carierei sale. Sa joci impotriva faimosilor All Blacks reprezenta atunci – si
reprezinta si acum – un vis si o implinire a oricarui jucator roman.
Meciul, ni-l amintim cu totii… finalul incandescent, cu Mircea Paraschiv lansand schema de joc
„Buldozerul” care i-a impins pe neo-zeelandezi, in but, dar nu l-a satisfacut pe arbitrul scotian
Alan Hosie pentru a acorda eseul mult dorit.
Impotriva Tarii Galilor, Mircea Paraschiv a jucat in doua meciuri: in memorabilul meci din 1979,
12-13 la Cardiff, si cel din 1983, la Bucuresti, cand echipa noastra a castigat intr-o maniera clara,
cu 24-6!
In meciul cu Scotia, desfasurat la 20 mai, 1984, la Bucuresti, dupa o inclestare formidabila, in
care am fost condusi cu 16-9, Mircea Paraschiv a marcat eseul care a declansat revenirea echipei
noastre ce avea sa castige, in cele din urma, cu 28-22.
Am fost la acel meci si amintirea mea despre faza respectiva este urmatoarea: Mircea Paraschiv a
scos balonul dintr-o gramada (sau o aglomerare?), in apropierea butului scotian, a fentat ca
paseaza si a tasnit – cred ca printre John Beattie si David Leslie – marcand un eseu spectaculos.

In ianuarie 1985, Mircea Paraschiv si-a condus echipa pe gazonul celebrului Twickenham,
infruntand, pentru prima data in istoria rugby-ului, echipa Angliei, intr-un meci-test. A fost un
meci foarte strans, pierdut cu 15-22, dar care a confirmat maturitatea echipei si a mijlocasului la
gramada.
La sfarsitul carierei sale, capitanul echipei nationale a avut prilejul sa participe la prima editie a
Cupei Mondiale, care a avut loc in 1987, in Noua Zeelanda.
Destinul sau rugbystic a facut ca Mircea Paraschiv sa joace ultimele trei meciuri de anvergura –
impotriva selectionatei Zimbabwe, a Frantei si a Scotiei – in cadrul Cupei Mondiale, in Noua
Zeelanda, tara in care, cu 12 ani inainte, se lansase, atat de spectaculos, in rugby-ul de nivel
international.

Twickenham Wall of Fame
Twickenham este un simbol al rugby-ului englez, fiind considerat, in acelasi timp, a fi si templul
rugby-ului mondial.
In mod logic, este normal ca un asemenea templu sa ofere gazduire unui Muzeu al Rugby-ului
care, la randul sau, gazduieste prestigiosul „Wall of Fame”.
Inaugurat de catre Martin Johnson, la 3 iunie 2005, ″Wall of Fame″ reprezinta o modalitate de a
sarbatori pe cei mai buni jucatori din toate colturile lumii care au jucat pe stadionul Twickenham.
Mircea Paraschiv, cel care a condus echipa noastra in meciul-test cu echipa Angliei, meci care a
avut loc pe stadionul Twickenham, in ziua de 5 ianuarie, 1985, este primul si, deocamdata,
singurul jucator roman al carui nume este „inscriptionat”, cu onoare si pentru totdeauna, in
prestigiosul „Wall of Fame” de la Twickenham.
El a devenit membru al acestei selecte institutii, impreuna cu Rob Andrew – ″uvertura″ echipei
Angliei care a jucat in meciul din 1985 – la 17 noiembrie, 2001.
Talent si instinct!
Nu pot sa inchei acest articol altfel decat am inceput, cautand cea mai scurta caracterizare a
portretului rugbystic al lui Mircea Paraschiv: talent si instinct!
″Demi″-ul nostru national a avut, intotdeauna, constiinta talentului sau si a propriei sale valori.
Faptul ca a jucat in echipa nationala, la cel mai inalt nivel, timp de 12 ani, evoluand in 62 de
meciuri-test ( fara sa socotim meciurile cu Junior All Blacks, Tara Galilor, in 1979, si cel cu
Irlanda, in 1980), este o dovada ca a stiut sa isi poarte talentul si valoarea, de-a lungul

remarcabilei sale cariere, cu respect: fata de rugby, fata de el insusi, fata de coechipieri si
adversari, si fata de suporteri.
Fiecare post dintr-o echipa de rugby, de la numarul 1 pana la 15, necesita – intr-o mai mare sau
mai mica masura – talent.
Evident, talentul nu este un apanaj al perechii de mijlocasi; dar, fara a ignora si diminua
importanta si influenta talentului la nivelul fiecarei pozitii, talentul exprimat de perechea de
mijlocasi – ″demi″ si ″uvertura″ – pereche care formeaza ″centrul de comanda″, este un factor
hotarator in implinirea unei echipe.
In momentul in care mingea iese din gramada, mijlocasul la gramada capata o responsabilitate
uriasa, el trebuind sa decida, cu luciditate, in doar cateva fractiuni de secunde, care este cea mai
buna varianta de a continua faza respectiva.
Iar in asemenea clipe, talentul si instinctul – darurile care nu sunt dobandite la antrenamente – pot
face diferenta intre victorie si infrangere.
Dupa parerea mea, Mircea Paraschiv a constituit, in rugby-ul romanesc, cea mai ″exploziva″ – in
sensul bun al cuvantului – expresie a instinctului si talentului pur.
Iar acest dar a iesit cu atat mai pregnant in evidenta, cu cat a fost harazit sa straluceasca intr-un
post cheie al unei echipe de rugby: acela de mijlocas la gramada.
Eugen Cionga
Toronto
Nota: Multumiri domnului Constantin Zamfir pentru datele statistice puse la dispozitie, cu
amabilitate, pentru scrierea acestui articol.

In memoriam-Florica Murariu… Gheorghe Daraban… Enciu Stoica…

Florica Murariu…Gheorghe Daraban… Enciu Stoica…
„Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Cat i-am admirat!
Trei stejari ai rugby-ului romanesc… trei falnici stejari care s-au ridicat, cu semetie, cu mult
inainte de a se fi nascut, in mod oficial, ″Stejarii″…
Cand rostim numele acestor trei mari jucatori, ecoul numelor lor rasuna prin codrul de ″Stejari″
al rugby-ului romanesc…
Un ecou uscat de lacrimi si de tristete, plutind prin aburul des si greu al amintirilor… si totusi, un
ecou purtand caldura duioasa, nostalgica, mangaietoare, raspandita de prezenta acestor trei
imensi jucatori in universul rugby-ului romanesc…
″Si ma duc si iar ma duc,
Pana la izvor sub nuc″
S-au dus prea deverme… s-au dus, poate, la izvorul de sub nuc…undeva, dincolo…sau, poate, mai
departe, sa se odihneasca in pridvoarele cerului…
Florica Murariu…Gica Daraban… Enciu Stoica…
″Si ma fac si iar ma fac,
Lemn de brad si lemn de fag…″
S-au dus prea devreme…. s-au dus, poate, sa isi afle tihna la umbra padurii de ″Stejari″… ei, cei
facuti din taria lemnului de Stejar…
″Rau ma dor picioarele,
De batut cararile″..
Au batut cararile rugby-ului de-a lungul si de-a latul Planetei Ovale…

I-au durut, oare, picioarele, tot batatorind terenuri departate, si tot luptand, cu ardoare, impreuna
cu coechipierii lor, sa arate, celor ce inca se indoiau, ca talentul, darzenia, vointa si inteligenta
rugbystica a celor veniti, de undeva din Estul Europei, erau pe masura exigentelor celor ce
guvernau rugby-ul mondial?…
Au fost aplaudati si laudati de cunoscatorii rugby-ului de peste tot in lume, recunoscandu-le
valoarea, darzenia, calitatile si meritele…
Dar, ei au fost, intotdeauna, ai nostri si vor ramane, pentru totdeauna, ai nostri…

Florica Murariu…
″Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Mi-l amintesc…
Vanjos, precum taranul legat si hranit de glia sa…chipul lui, cu trasaturile aspre, ascutite, cioplite
din vana de piatra a razesilor care au salasluit in Mitocul sau natal, in nordul Moldovei…
Mi-l aduc aminte azvarlindu-se, mereu, in focul luptei, avand, in sange, instinctul luptei, aflandu-
se, mereu, in fruntea sarjelor inaintasilor…
Imi amintesc eseul marcat in neuitatul meci cu Franta, in 1976…in cavalcada inaintasilor nostri
pe care vestitii nostri adversari – condusi de faimoasa tripleta Rives-Bastiat-Skrela,- nu o puteau
stavili…
In biografia sa rugbystica, turneele din 1979, in Tara Galilor, si, respectiv, din 1980, in Irlanda si
Anglia, ocupa un loc de frunte.
In turneul din 1979, Florica Murariu a avut, impreuna cu coechipierii sai, o evolutie
exceptionala.
In partida cu selectionata North Wales, castigata cu 38-15, el a inscris unul dintre cele sase eseuri
ale echipei noastre, iar in meciul urmator, cu selectionata West Wales, a lansat un contraatac
rapid, a combinat cu Mircea Muntean, incheind actiunea cu un eseu decisiv, transformat de
Mihai Bucos, si care a adus victoria echipei noastre, cu 15-11.
Iar meciul pierdut, 12-13 cu Tara Galilor – in circumstantele cunoscute – a fost aproape cat o
victorie.
In 1980, in splendida victorie obtinuta impotriva echipei Leicester, 39-7 in ultimul meci al
turneului, Florica Murariu a inscris patru eseuri !

Un inaintas, o aripa de gramada sa inscrie patru eseuri intr-un meci international!
Florica Murariu a stralucit in acel meci, avand o contributie esentiala la o victorie zdrobitoare, pe
care presa engleza a numit-o o veritabila ″demolare″ suferita de clubul Leicester.
Florica Murariu… si destinul sau, dureros si tragic…doborat – ca si ceilalti tineri disparuti atunci –
de un glont tras de alt roman…
″Rau ma dor ochii ma dor,
De lumina stelelor…”
Doborat, in pragul unui Craciun insangerat, si in haosul intunecat ale carui cauze nu au fost
deslusite nici pana astazi…

Enciu Stoica…
„Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Mi-l amintesc…
Imi amintesc si zambetul sau, luminandu-i chipul destins si privirea jucausa…
Puternic – ca si Florica Murariu, coechipierul sau de pe celalalt flanc al gramezii – isi tragea
vlaga din glia campiei Baraganului, fiind daruit cu o rezistenta iesita din comun…
Ce simetrie rugbystica!
Doi flankeri exceptionali, unul din nordul Moldovei, iar celalalt din sudul campiei Baraganului,
legandu-se de fiecare parte a gramezii!
Mi-l amintesc intr-un meci cu Franta, cel de la Clermont Ferrand, din 1977.. ca toate meciurile
cu Franta, a fost un meci extrem de dur… mi-l amintesc pe Enciu Stoica, lovit, intins la pamant,
primind ingrijiri, pret de cateva minute bune… il priveam la televizor si nu stiam daca va mai
continua meciul…in cele din urma, insa, s-a ridicat si a continuat sa lupte, cu incrancenare – asa
dupa cum ii era felul – tocmai atunci cand nimeni nu se mai astepta sa il vada ramanand in
teren…
In meciul cu Irlanda, desfasurat la Dublin, in 1980, si incheiat la egalitate, 13-13, cronicarul
ziarului ″The Times″ l-a desemnat pe Enciu Stoica, impreuna cu Ion Constantin si Mircea
Paraschiv, drept unul dintre cei ″trei eroi ai echipei intr-un meci care va ocupa, pentru
totdeauna, un loc special in istoria rugby-ului″.

A venit apoi, acel meci cu Franta, in 1982, castigat cu 13-9…ciocnirea nefericita cu Pierre
Dospital, accidentarea care avea sa produca un moment dramatic, punandu-i viata in pericol.
Ca si la Clermont-Ferrand, el a continuat meciul… dar a continuat sa joace si in urmatoarele doua
saptamani, in meciuri de campionat, nestiind ca avea cateva vertebre fisurate.
Fisurile au condus la producerea unei hemoragii profunde, la cap, iar Enciu Stoica s-a zbatut
intre viata si moarte… din fericire, doctorii au reusit sa il salveze.
Am citit in ziarul The Times, un articol scris, in 1983, de David Hands – cel care, timp de 28 de
ani, a fost principalul jurnalist specializat in rugby al venerabilului ziar londonez – care descrie
una dintre cele mai frumoase si emotionante povesti ale rugby-ului:
Datorita unui superb exemplu al fraternitatii rugbystice – sustinute, cu pasiune, de Glyn
Maddocks, un mare prieten ale rugby-ului romanesc, si de catre Ray Williams, pe atunci
secretarul Federatiei Galeze de Rugby – Enciu Stoica a reusit sa calatoreasca la Cardiff pentru un
consult medical.
Gratie acestor eforturi, el a fost tratat de echipa medicala care il ingrijise, in 1976, pe Mervyn
Davies, fostul capitan al Tarii Galilor, cel care suferise o hemoragie asemanatoare.
In acelasi articol, David Hands il considera pe Enciu Stoica drept unul ″dintre cei cativa jucatori
romani ai ultimei decade care ar fi putut onora prin prezenta sa orice selectionata mondiala″.
Enciu Stoica s-a vindecat atunci…doar atunci…
″Rau ma dor ochii ma dor,
De lumina stelelor…”
Destinul sau, tragic, a facut ca el, – ca si Florica Murariu – sa plece prea devreme…

Gheorghe Daraban…
„Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Mi-l amintesc…
Un Stejar intre ″Stejari″!
L-am vazut, pentru prima data, pe stadioanele bucurestene, cand eram la cumpana anilor dintre
copilarie si adolescenta.

Imi amintesc aparitia sa impunatoare, calitatile sale fizice exceptionale…prestanta sa in teren…
In ochii adolescentului ce eram, Gica Daraban parea o forta a naturii, dominand pe inaintasii din
jurul sau.
Imi amintesc un meci pe care Dinamo l-a sustinut pe stadionul Ghencea, in care pilier-ul titular si
rezerva sa se accidentasera.
Dinamovistii nu mai aveau rezerva de pilier, iar atunci Gica Daraban a legat in linia intai, trecand
pilier stanga!
La meciurile de pe Parcul Copilului, Ghencea sau in Tei, acolo unde tribunele erau foarte
apropiate de teren, ii auzeam glasul de stentor comandand si organizand tusa in teren.
Dupa ce, ani mai tarziu, am avut ocazia sa urmaresc, mai intai, meciuri cu inaintasii neo-
zeelandezi, si, mai apoi, meciuri cu inaintasii sud-africani, mi-a placut sa ma gandesc – fara
accente de patriotism local – ca Gica Daraban , pe langa fibra de ″Stejar″, avea si o fibra de All
Black si de Springbok!
Nu era cu nimic mai prejos decat fermierii-rugbysti neo-zeelandezi si sud-africani.
In turneul din 1975, din Noua Zeelanda, a fost inaintasul care, impreuna cu Gheorghe Dumitru, i-
a impresionat pe neo-zeelandezi.
T.P.McLean, unul dintre cei mai reputati jurnalisti, dupa primul meci, castigat in fata
selectionateu Poverty Bay, 19-12, i-a admirat detenta, subliniind faptul ca ″G. Daraban, un
jucator de linia a doua foarte inalt, s-a ridicat, in mijlocul tusei, ca o racheta…″.
Iar pe masura desfasurarii turneului, Gica Daraban producea asupra ziaristului neo-zeelandez, o
impresie din ce in ce mai puternica.
Dupa cel de-al doilea meci, castigat cu Waikato, Gica Daraban devenise ″un impresionant
jucator de linia a doua″.
In meciul pierdut in fata provinciei Manawatu, ″Daraban a sarit, in cateva tuse, mai sus decat
John Callesen, linia a doua All Black″.
Iar in meciul cu North Auckland, McLean a remarcat ″magnificile sarituri in tuse ale lui
G.Daraban″.
A fost un mare, foarte mare jucator de linia a doua, dar el a evoluat si ca ″inchidere″, asa cum a
fost cazul in memorabilul meci cu Franta, 15-12, in 1976, pe Giulesti, cand a jucat alaturi de
Florica Murariu si Enciu Stoica.
Gica Daraban mi-a dat, intotdeauna, impresia unui caracter puternic, in teren si in afara
terenului…Si nu doar mie.

Ioan Bucan isi aminteste cu emotie:
″A fost, Dumnezeu să-l odihnească, sufletul grămezii. Impingea în spatele meu – impinge
moldovene, imi striga – era o sincronizare perfecta a gramezii pe momentul introducerii
balonului. În tușă se impunea, atit pe baloanele noastre, cit și ale adversarilor. Avea un suflet
mare, la fiecare meci, dădea totul, pina la sacrificiu. Era un model, pentru toate generațiile de
rugbysti. La pregătire, se masura la impingere, cu pilierii, era o forță a naturii, doar era
moldovean, din Tecuci″.
L-am vazut o singura data, de aproape.
Era pe la inceputul anilor ’80, intr-o vacanta de iarna a studentiei mele,
Ne oprisem la cabana Timis, si acolo, in holul restaurantului, l-am vazut pe Gica Daraban,
impreuna cu cativa jucatori de la Dinamo.
Aceeasi prezenta impunatoare, acelasi glas de stentor.
Gica Daraban vorbea, iar cei din jurul sau ascultau.
„Rau ma dor ochii ma dor,
De lumina stelelor…”

Florica Murariu…Gica Daraban… Enciu Stoica…
Trei mari, imensi jucatori romani care au plecat prea devreme…
S-au dus prea deverme… s-au dus, poate, la izvorul de sub nuc…undeva, dincolo…sau, poate, mai
departe, sa se odihneasca in pridvoarele cerului…
Marturisesc ca, initial, am vrut sa scriu trei articole separate, cate unul dedicat fiecaruia dintre ei.
Dar, marturisesc, cu toata sinceritate, ca nu i-am putut desparti si desprinde din gramada in care
s-au legat si au impins impreuna, de atatea si atatea ori.
Am scris aceste randuri avandu-i, in fata ochilor, pe toti trei, legati in inclestarea gramezilor, in
incrancenarea aglomerarilor si in mijlocul sarjelor inaintasilor…
Eugen Cionga
Toronto
P.S. Am scris aceste randuri ascultand melodia ″Rau ma dor ochii ma dor″ interpretata de
Stefania Iacob si ale carei versuri mi-am ingaduit sa le includ in articol.