In memoriam-Florica Murariu… Gheorghe Daraban… Enciu Stoica…

Florica Murariu…Gheorghe Daraban… Enciu Stoica…
„Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Cat i-am admirat!
Trei stejari ai rugby-ului romanesc… trei falnici stejari care s-au ridicat, cu semetie, cu mult
inainte de a se fi nascut, in mod oficial, ″Stejarii″…
Cand rostim numele acestor trei mari jucatori, ecoul numelor lor rasuna prin codrul de ″Stejari″
al rugby-ului romanesc…
Un ecou uscat de lacrimi si de tristete, plutind prin aburul des si greu al amintirilor… si totusi, un
ecou purtand caldura duioasa, nostalgica, mangaietoare, raspandita de prezenta acestor trei
imensi jucatori in universul rugby-ului romanesc…
″Si ma duc si iar ma duc,
Pana la izvor sub nuc″
S-au dus prea deverme… s-au dus, poate, la izvorul de sub nuc…undeva, dincolo…sau, poate, mai
departe, sa se odihneasca in pridvoarele cerului…
Florica Murariu…Gica Daraban… Enciu Stoica…
″Si ma fac si iar ma fac,
Lemn de brad si lemn de fag…″
S-au dus prea devreme…. s-au dus, poate, sa isi afle tihna la umbra padurii de ″Stejari″… ei, cei
facuti din taria lemnului de Stejar…
″Rau ma dor picioarele,
De batut cararile″..
Au batut cararile rugby-ului de-a lungul si de-a latul Planetei Ovale…

I-au durut, oare, picioarele, tot batatorind terenuri departate, si tot luptand, cu ardoare, impreuna
cu coechipierii lor, sa arate, celor ce inca se indoiau, ca talentul, darzenia, vointa si inteligenta
rugbystica a celor veniti, de undeva din Estul Europei, erau pe masura exigentelor celor ce
guvernau rugby-ul mondial?…
Au fost aplaudati si laudati de cunoscatorii rugby-ului de peste tot in lume, recunoscandu-le
valoarea, darzenia, calitatile si meritele…
Dar, ei au fost, intotdeauna, ai nostri si vor ramane, pentru totdeauna, ai nostri…

Florica Murariu…
″Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Mi-l amintesc…
Vanjos, precum taranul legat si hranit de glia sa…chipul lui, cu trasaturile aspre, ascutite, cioplite
din vana de piatra a razesilor care au salasluit in Mitocul sau natal, in nordul Moldovei…
Mi-l aduc aminte azvarlindu-se, mereu, in focul luptei, avand, in sange, instinctul luptei, aflandu-
se, mereu, in fruntea sarjelor inaintasilor…
Imi amintesc eseul marcat in neuitatul meci cu Franta, in 1976…in cavalcada inaintasilor nostri
pe care vestitii nostri adversari – condusi de faimoasa tripleta Rives-Bastiat-Skrela,- nu o puteau
stavili…
In biografia sa rugbystica, turneele din 1979, in Tara Galilor, si, respectiv, din 1980, in Irlanda si
Anglia, ocupa un loc de frunte.
In turneul din 1979, Florica Murariu a avut, impreuna cu coechipierii sai, o evolutie
exceptionala.
In partida cu selectionata North Wales, castigata cu 38-15, el a inscris unul dintre cele sase eseuri
ale echipei noastre, iar in meciul urmator, cu selectionata West Wales, a lansat un contraatac
rapid, a combinat cu Mircea Muntean, incheind actiunea cu un eseu decisiv, transformat de
Mihai Bucos, si care a adus victoria echipei noastre, cu 15-11.
Iar meciul pierdut, 12-13 cu Tara Galilor – in circumstantele cunoscute – a fost aproape cat o
victorie.
In 1980, in splendida victorie obtinuta impotriva echipei Leicester, 39-7 in ultimul meci al
turneului, Florica Murariu a inscris patru eseuri !

Un inaintas, o aripa de gramada sa inscrie patru eseuri intr-un meci international!
Florica Murariu a stralucit in acel meci, avand o contributie esentiala la o victorie zdrobitoare, pe
care presa engleza a numit-o o veritabila ″demolare″ suferita de clubul Leicester.
Florica Murariu… si destinul sau, dureros si tragic…doborat – ca si ceilalti tineri disparuti atunci –
de un glont tras de alt roman…
″Rau ma dor ochii ma dor,
De lumina stelelor…”
Doborat, in pragul unui Craciun insangerat, si in haosul intunecat ale carui cauze nu au fost
deslusite nici pana astazi…

Enciu Stoica…
„Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Mi-l amintesc…
Imi amintesc si zambetul sau, luminandu-i chipul destins si privirea jucausa…
Puternic – ca si Florica Murariu, coechipierul sau de pe celalalt flanc al gramezii – isi tragea
vlaga din glia campiei Baraganului, fiind daruit cu o rezistenta iesita din comun…
Ce simetrie rugbystica!
Doi flankeri exceptionali, unul din nordul Moldovei, iar celalalt din sudul campiei Baraganului,
legandu-se de fiecare parte a gramezii!
Mi-l amintesc intr-un meci cu Franta, cel de la Clermont Ferrand, din 1977.. ca toate meciurile
cu Franta, a fost un meci extrem de dur… mi-l amintesc pe Enciu Stoica, lovit, intins la pamant,
primind ingrijiri, pret de cateva minute bune… il priveam la televizor si nu stiam daca va mai
continua meciul…in cele din urma, insa, s-a ridicat si a continuat sa lupte, cu incrancenare – asa
dupa cum ii era felul – tocmai atunci cand nimeni nu se mai astepta sa il vada ramanand in
teren…
In meciul cu Irlanda, desfasurat la Dublin, in 1980, si incheiat la egalitate, 13-13, cronicarul
ziarului ″The Times″ l-a desemnat pe Enciu Stoica, impreuna cu Ion Constantin si Mircea
Paraschiv, drept unul dintre cei ″trei eroi ai echipei intr-un meci care va ocupa, pentru
totdeauna, un loc special in istoria rugby-ului″.

A venit apoi, acel meci cu Franta, in 1982, castigat cu 13-9…ciocnirea nefericita cu Pierre
Dospital, accidentarea care avea sa produca un moment dramatic, punandu-i viata in pericol.
Ca si la Clermont-Ferrand, el a continuat meciul… dar a continuat sa joace si in urmatoarele doua
saptamani, in meciuri de campionat, nestiind ca avea cateva vertebre fisurate.
Fisurile au condus la producerea unei hemoragii profunde, la cap, iar Enciu Stoica s-a zbatut
intre viata si moarte… din fericire, doctorii au reusit sa il salveze.
Am citit in ziarul The Times, un articol scris, in 1983, de David Hands – cel care, timp de 28 de
ani, a fost principalul jurnalist specializat in rugby al venerabilului ziar londonez – care descrie
una dintre cele mai frumoase si emotionante povesti ale rugby-ului:
Datorita unui superb exemplu al fraternitatii rugbystice – sustinute, cu pasiune, de Glyn
Maddocks, un mare prieten ale rugby-ului romanesc, si de catre Ray Williams, pe atunci
secretarul Federatiei Galeze de Rugby – Enciu Stoica a reusit sa calatoreasca la Cardiff pentru un
consult medical.
Gratie acestor eforturi, el a fost tratat de echipa medicala care il ingrijise, in 1976, pe Mervyn
Davies, fostul capitan al Tarii Galilor, cel care suferise o hemoragie asemanatoare.
In acelasi articol, David Hands il considera pe Enciu Stoica drept unul ″dintre cei cativa jucatori
romani ai ultimei decade care ar fi putut onora prin prezenta sa orice selectionata mondiala″.
Enciu Stoica s-a vindecat atunci…doar atunci…
″Rau ma dor ochii ma dor,
De lumina stelelor…”
Destinul sau, tragic, a facut ca el, – ca si Florica Murariu – sa plece prea devreme…

Gheorghe Daraban…
„Rau ma dor ochii ma dor,
De durerea frunzelor…”
Mi-l amintesc…
Un Stejar intre ″Stejari″!
L-am vazut, pentru prima data, pe stadioanele bucurestene, cand eram la cumpana anilor dintre
copilarie si adolescenta.

Imi amintesc aparitia sa impunatoare, calitatile sale fizice exceptionale…prestanta sa in teren…
In ochii adolescentului ce eram, Gica Daraban parea o forta a naturii, dominand pe inaintasii din
jurul sau.
Imi amintesc un meci pe care Dinamo l-a sustinut pe stadionul Ghencea, in care pilier-ul titular si
rezerva sa se accidentasera.
Dinamovistii nu mai aveau rezerva de pilier, iar atunci Gica Daraban a legat in linia intai, trecand
pilier stanga!
La meciurile de pe Parcul Copilului, Ghencea sau in Tei, acolo unde tribunele erau foarte
apropiate de teren, ii auzeam glasul de stentor comandand si organizand tusa in teren.
Dupa ce, ani mai tarziu, am avut ocazia sa urmaresc, mai intai, meciuri cu inaintasii neo-
zeelandezi, si, mai apoi, meciuri cu inaintasii sud-africani, mi-a placut sa ma gandesc – fara
accente de patriotism local – ca Gica Daraban , pe langa fibra de ″Stejar″, avea si o fibra de All
Black si de Springbok!
Nu era cu nimic mai prejos decat fermierii-rugbysti neo-zeelandezi si sud-africani.
In turneul din 1975, din Noua Zeelanda, a fost inaintasul care, impreuna cu Gheorghe Dumitru, i-
a impresionat pe neo-zeelandezi.
T.P.McLean, unul dintre cei mai reputati jurnalisti, dupa primul meci, castigat in fata
selectionateu Poverty Bay, 19-12, i-a admirat detenta, subliniind faptul ca ″G. Daraban, un
jucator de linia a doua foarte inalt, s-a ridicat, in mijlocul tusei, ca o racheta…″.
Iar pe masura desfasurarii turneului, Gica Daraban producea asupra ziaristului neo-zeelandez, o
impresie din ce in ce mai puternica.
Dupa cel de-al doilea meci, castigat cu Waikato, Gica Daraban devenise ″un impresionant
jucator de linia a doua″.
In meciul pierdut in fata provinciei Manawatu, ″Daraban a sarit, in cateva tuse, mai sus decat
John Callesen, linia a doua All Black″.
Iar in meciul cu North Auckland, McLean a remarcat ″magnificile sarituri in tuse ale lui
G.Daraban″.
A fost un mare, foarte mare jucator de linia a doua, dar el a evoluat si ca ″inchidere″, asa cum a
fost cazul in memorabilul meci cu Franta, 15-12, in 1976, pe Giulesti, cand a jucat alaturi de
Florica Murariu si Enciu Stoica.
Gica Daraban mi-a dat, intotdeauna, impresia unui caracter puternic, in teren si in afara
terenului…Si nu doar mie.

Ioan Bucan isi aminteste cu emotie:
″A fost, Dumnezeu să-l odihnească, sufletul grămezii. Impingea în spatele meu – impinge
moldovene, imi striga – era o sincronizare perfecta a gramezii pe momentul introducerii
balonului. În tușă se impunea, atit pe baloanele noastre, cit și ale adversarilor. Avea un suflet
mare, la fiecare meci, dădea totul, pina la sacrificiu. Era un model, pentru toate generațiile de
rugbysti. La pregătire, se masura la impingere, cu pilierii, era o forță a naturii, doar era
moldovean, din Tecuci″.
L-am vazut o singura data, de aproape.
Era pe la inceputul anilor ’80, intr-o vacanta de iarna a studentiei mele,
Ne oprisem la cabana Timis, si acolo, in holul restaurantului, l-am vazut pe Gica Daraban,
impreuna cu cativa jucatori de la Dinamo.
Aceeasi prezenta impunatoare, acelasi glas de stentor.
Gica Daraban vorbea, iar cei din jurul sau ascultau.
„Rau ma dor ochii ma dor,
De lumina stelelor…”

Florica Murariu…Gica Daraban… Enciu Stoica…
Trei mari, imensi jucatori romani care au plecat prea devreme…
S-au dus prea deverme… s-au dus, poate, la izvorul de sub nuc…undeva, dincolo…sau, poate, mai
departe, sa se odihneasca in pridvoarele cerului…
Marturisesc ca, initial, am vrut sa scriu trei articole separate, cate unul dedicat fiecaruia dintre ei.
Dar, marturisesc, cu toata sinceritate, ca nu i-am putut desparti si desprinde din gramada in care
s-au legat si au impins impreuna, de atatea si atatea ori.
Am scris aceste randuri avandu-i, in fata ochilor, pe toti trei, legati in inclestarea gramezilor, in
incrancenarea aglomerarilor si in mijlocul sarjelor inaintasilor…
Eugen Cionga
Toronto
P.S. Am scris aceste randuri ascultand melodia ″Rau ma dor ochii ma dor″ interpretata de
Stefania Iacob si ale carei versuri mi-am ingaduit sa le includ in articol.

Publicitate

Un sprint spectaculos de-a lungul ″tusei″ rugby-ului romanesc

Cariera marilor jucatori nu se limiteaza doar la cateva faze deosebite, valoarea autentica fiind recunoscuta si confirmata pe masura trecerii anilor.

Acesta este si cazul lui Petrica Motrescu – una dintre cele mai valoroase aripi de treisferturi din istoria rugby-ului romanesc – si a remarcabilei sale cariere.

Exista, insa, in cariera fiecarui mare jucator, momente emblematice care ies in evidenta, definind  si imbogatind cariera respectiva, asemenea unor pretioase decoratii stralucind pe pieptul celor ce le merita cu adevarat.

Momente care raman, pentru totdeauna, gravate in memoria spectatorilor.

Acestea fiind scrise, marturisesc ca pastrez in fata ochilor doua imagini ale lui Petrica Motrescu – una reala, vazuta si revazuta, de nenumarate ori, si una virtuala, niciodata vazuta, si doar inchipuita –  alcatuite din doua faze care se suprapun, mangaindu-se, cu delicatete, in memoria mea afectiva.

Prima faza se refera, desigur, la memorabila sa cursa, din memorabilul meci, 15-12, cu Franta, din 1976!

O cursa pornita din jumatatea noastra de teren, de-a lungul tusei, tumultuoasa si impetuoasa; o cursa desprinsa, parca, din filele de istorie ale rugby-ului clasic; o accelerare fulminanta, o cursa ″curgand″, navalnic, ca un parau de munte in ″albia″ ingusta,  paralela cu linia de var a terenului; o cursa purtata in viteza, fara nicio ezitare, intr-un echilibru absolut uimitor; o cursa de-a lungul careia Petrica Motrescu a rezistat la primul placaj, l-a depasit, apoi, pe Richard Astre, l-a dat, pur si simplu, peste cap pe Dominique Harize (revedeti faza, merita sa vedeti cum aripa noastra il rastoarna, in plin fuleu, pe Harize), a sprintat decisiv si, cu o fractiune de secunda inainte de a fi placat, i-a pasat perfect, cu o precizie milimetrica, lui Mircea Paraschiv, care a marcat primul eseu ce avea sa declanseze formidabila revenire a echipei noastre!

Revedeti aceasta faza exceptionala, o  cursa si o faza ″ à la française″ realizate de un jucator de treisferturi roman!

Cea de-a doua faza se refera la eseul inscris in meciul cu South Canterbury, in cadrul turneului din Noua Zeelanda, in 1975.

Nu am vazut meciul, am citit cronicile din ziarele neo-zeelandeze, si am incercat sa imi inchipui si sa vizualizez faza respectiva.

Domnul Motrescu stie, desigur, mult mai bine decat mine cum s-a desfasurat faza, dar am sa incerc sa o descriu din cele citite:

Dupa o tusa castigata de Sandu Pop, s-a format o aglomerare, Gheorghe Nica a cules balonul, i-a pasat lui Mihai Nicolescu, iar arhitectul de la „Proiect” Bucuresti, a atras centrii adversi si, cu o pasa intarziata, l-a decalat pe Petrica Motrescu care a sprintat formidabil, aproape 50 de metri marcand un eseu spectaculos, la colt.

Aceste doua faze caracterizeaza, dupa parerea mea, portretul unui jucator de clasa, intruchipand calitatile fundamentale ale unei aripi de treisferturi: o fericita impletire de forta, viteza si – o calitate care nu trebuie subestimata – stiinta de a oferi pasa la momentul potrivit.

De la handbal si fotbal la rugby

Si, dupa aceasta introducere, sa ne intoarcem la inceputurile povestirii noastre.

″Sprintul″ lui Petrica Motrescu de-a lungul ″tusei″ rugby-ului romanesc a pornit din Barlad, acolo unde a vazut lumina zilei, la 24 mai 1951.

Iata, asadar, un alt moldovean care a urmat traditia rugbystilor plecati de pe aceste plaiuri. Barladul a dat rugby-ului romanesc inaintasi de valoare, Petrica Motrescu fiind, impreuna cu prietenul sau Mihai Bucos, cel mai faimos jucator de ″treisferturi″ din orasul moldav.

 Ca si in cazul altor viitori coechipieri, copilaria lui  Petrica Motrescu nu a fost legata de rugby, ci, de alte sporturi, in cazul sau fiind vorba de atletism, handbal si fotbal.

Incepand din clasa a V-a si pana in clasa a VIII-a, a practicat atletismul, evidentiindu-se in probele de viteza.

Odata cu intrarea la liceul ″Gheorghe Rosca Codreanu″, aria interesului sportiv s-a largit, Petrica Motrescu descoperind fotbalul si handbalul. In primii doi ani de liceu, el a jucat handbal in echipa liceului, si fotbal, la Rulmentul Barlad, echipa care evolua in campionatul judetean.

Ajungand aici, imi permit sa divaghez si sa zabovesc putin asupra istoriei liceului la care intrase adolescentul barladean, perioada liceului avand o influenta importanta asupra evolutiei sale.

Liceul ″Gheorghe Rosca Codreanu″ era – si este si astazi – un liceu vestit, fiind infiintat in anul 1886 de boierii moldoveni Gheorghe si Neculai Rosca Codreanu.

Petrica Motrescu a avut sansa sa petreaca anii de liceu intr-o institutie in care fusesera educati personalitati de prestigiu ale stiintei si culturii romanesti: scriitorul Alexandru Vlahuta, istoricul Vasile Parvan, criticul literar Garabet Ibraileanu, lingvistul Alexandru Philippide, fizicianul Stefan Procopiu – fizician de renume mondial – au fost toti elevi ai liceului din Barlad.

Perioada de liceu nu a insemnat numai sport, ci si invatatura, iar nivelul de invatatura al liceului ″Rosca Codreanu″ il va ajuta mai tarziu la intrarea la facultate.

Revenind la sport,  Petrica Motrescu a continuat sa joace fotbal la Rulmentul Barlad, dar atunci cand echipa a promovat in Divizia C, antrenamentele fotbalistilor aveau loc dimineata, ceea ce a complicat problema.

Daca fotbalistii angajati la uzina barladeana puteau participa la antrenamente prin ″scoaterea din productie″ (cei mai in varsta ar trebui sa explice copiilor si nepotilor ce insemna ″scoaterea din productie″!), elevul din clasa a XI-a nu putea lipsi de la scoala, asa incat a fost obligat sa renunte la fotbal.

Si in acest moment de rascruce, a  intervenit un alt mare viitor rugbyst, prietenul sau si coechipier in echipa de fotbal, Mihai Bucos.

Cei doi erau prieteni din copilarie si vecini, ei locuind in acelasi cartier, despartiti doar de doua strazi.

Fratele mai mare al lui Mihai Bucos, care juca rugby la Rulmentul Barlad, l-a convins pe fratele mai mic sa se ″transfere″ la rugby. Iar fratele mai mic l-a convins, la randul sau, pe vecinul sau de cartier sa vina si el la rugby.

Nimeni nu poate sti ce valori a pierdut atunci fotbalul, dar stim, cu totii, ce valori a castigat rugby-ul romanesc: doi jucatori de treisferturi de mare valoare.

La Barlad, rugby-ul era un sport relativ nou, aparand odata cu infiintarea, pe la inceputul anilor ’50, a fabricii de rulmenti, in jurul careia s-a format echipa de rugby Rulmentul Barlad, care, de-a lungul anilor, s-a dovedit a fi o prezenta statornica in peisajul rugby-ului romanesc.

Pentru Petrica Motrescu, intalnirea cu rugby-ul a fost o dragoste la prima vedere, calitatile sale – forta si viteza – impunandu-l in ochii antrenorilor.

In 1968, a facut parte din echipa de juniori a Rulmentului, antrenata de Viorel Calin, care devenea vicecampioana nationala.

O amintire din acel an – care a ramas mereu vie – o constituie calatoria la Bucuresti, cu echipa Rulmentului, pentru a asista la meciul cu Franta, castigat de echipa noastra, cu 15-14, gratie tranformarilor reusite de Valeriu Irimescu.

Nu stiu ce ganduri si sperante nutrea adolescentul sosit din Barlad, asezat in tribunele stadionului ″23 August″, dar nu cred ca ii trecea prin minte ideea ca, doar peste cativa ani, avea sa joace in echipa nationala alaturi de cativa dintre jucatorii care evoluau, atunci, in fata sa: Constantin Dinu-Capone, Valeriu Iorgulescu, Petre Florescu si, desigur, Valeriu Irimescu, cel care avea sa ii fie coechipier in turneul din Noua Zeelanda, si apoi, antrenor.

Im anul urmator, Viorel Calin devine antrenor al echipei de seniori a Barladului, si il promoveaza pe juniorul sau in echipa ″mare″.

La seniori, Petrica Motrescu a debutat pe postul de centru, jucand in toate meciurile din campionatul 1969-1970.

Plecarea la Iasi

Rugby-ul devenise o pasiune, dar aceasta nu a insemnat neglijarea invataturii, elevul Petrica Motrescu fiind hotarat sa urmeze o facultate, in vara anului 1970 el osciland, inca, intre psihologie si istorie.

S-a intamplat, insa, ca Virgil Mihalascu, pilier-ul ″Rulmentului″ sa il sfatuiasca pe tanarul sau coechipier sa intre in legatura cu inginerul Eugen Popa – marele sustinator al rugby-ului iesean si presedintele sectiei de rugby a clubului Politehnica Iasi – si sa dea examen la Institutul de Educatie Fizica si Sport.

Era o schimbare de 180⁰, riscanta si care s-ar fi putut sa nu reuseasca, avand in vedere ca nici la Psihologie si nici la Istorie, nu se cerea Anatomie, materie care era ceruta, insa, la examenul de intrare la Institutul de Educatie Fizica si Sport!

Dar, la liceul ″Rosca Codreanu″ din Barlad se invata carte, nu se glumea cu invatatura, si datorita nivelului ridicat al liceului si datorita profesorilor sai, Petrica Motrescu a obtinut, fara o pregatire speciala, nota 8 la Anatomie, intrand, astfel, la IEFS.

Reusita la facultate, a insemnat, in mod logic, transferul la Politehnica Iasi, antrenata, pe atunci, de Lica Balcan.

Dupa un an, a sosit la carma echipei, fostul mare pilier moldovean, inginerul agronom Gheorghe Drobota.

In acelasi an, 1971, tanarul centru al Politehnicii Iasi a fost convocat, impreuna cu coechipierul sau, Emil Crisan, la primul sau meci de trial, in care s-au intalnit selectionata Provinciei cu selectionata Bucurestiului.

Meciul s-a incheiat la egalitate, 6-6, cei doi ieseni comportandu-se foarte bine, Petrica Motrescu, care i-a avut ca adversari directi pe consacratii Gheorghe Nica si Gheorghe Dragomirescu, marcand un eseu (eseul valora inca 3 puncte), iar  Emil Crisan transformand o lovitura de pedeapsa.

Impresia foarte buna produsa de centrul iesean in acest meci, i-a determinat pe selectionerii sa il convoace, in mai 1972, pentru meciul, disputat la Constanta, si in care Romania B a invins selectionata Cornwall Devon cu 27-9.

Petrica Motrescu devenise, de-acum, un centru care era selectionat, in mod regulat, in loturile nationale. Din pacate, a ratat sansa de a debuta in echipa nationala, cu ocazia meciului Romania-Franta, care a avut loc al Constanta, el accidentandu-se cu trei zile inainte de meci.

In aprilie 1973, a fost rezerva in meciul pe care echipa nationala l-a disputat impotriva Spaniei, la Constanta, dar, debutul sau nu a intarizat multa vreme, producandu-se in meciul cu Marocul, disputat la Bucuresti, la 22 aprilie 1973, meci in care tanarul barladean a marcat doua eseuri.

Perioada Farul Constanta

In 1973, proaspatul absolvent al Institutului de Educatie Fizica si Sport din Iasi, a fost repartizat la Murighiol, in judestul Tulcea.

Pe vremea aceea, Titi Ionescu, era antrenorul Farului si se afla in plin proces de a construi o echipa puternica pe malurile Marii Negre.

Titi Ionescu, un mare antrenor,  care avea darul de a descoperi talente si, mai ales, de a forma jucatori, a intuit calitatile tanarului barladean, si a tinut foarte mult sa il aiba in echipa.

Si cum Tulcea era aproape de Constanta, proaspatul profesor de educatie fizica s-a transferat in orasul de pe malul marii, devenind component al echipei Farul.

In acelasi timp cu el, a sosit la Constanta, tot de la Iasi, si Ion Marica, centrul care avea sa inscrie, doi ani mai tarziu, un eseu specataculos, in meciul cu Franta, de la Bucuresti, castigat de echipa noastra cu 15-10.

″De la Titi Ionescu am invatat foarte multe, el fiind un antrenor desavarsit. Practic el a format echipa Farului″.

De altfel, el a fost acela care l-a sfatuit pe Petrica Motrescu ca postul de aripa se potrivea cel mai bine calitatilor sale.

Tanarul barladean  a ascultat sfaturile antrenorului sau, s-a ″mutat″ pe aripa, de unde si-a luat, apoi, zborul catre inaltimile rugby-ului national si international.

Perioada petrecuta la Farul, din 1973 pana in 1984 (cu un an petrecut la Cluj, in sezonul 1982-1983) a constituit miezul carierei sale, insemnand perioada maturizarii si implinirii sale ca jucator.

In septembrie 1974, profesorul de sport din Constanta a plecat la Bucuresti pentru stagiul militar, in acei ani, perioada petrecuta in armata – pentru absolventii de facultate – fiind de sase luni.

Nae Gheondea – primul antrenor al lui Alexandru Penciu cel Mare – a dorit foarte mult sa il transfere la Steaua, in iarna anului 1975, jucatorul constantean participand, cu echipa militara, la cantonamentul de la cabana Forban.

Si totusi, spre dezamagirea lui Nae Gheondea, dupa terminarea stagiului militar, in martie 1975, Petrica Motrescu s-a intors la Constanta.

″Am preferat sa revin la echipa din Constanta, pentru ca era un grup foarte unit, valoros, iar relatiile dintre jucatori erau foarte bune. In acel an, Farul a castigat pentru prima oara campionatul, si a repetat performanta in anul urmator, in sezonul 1975-1976. Al treilea titlu l-am castigat in editia 1977-1978, cand eram si capitanul echipei.″

La Constanta, Petrica Motrescu a avut sansa sa colaboreze cu doi antrenori care si-au pus amprenta pe dezvoltarea rugby-ului constantean: Titi Ionescu si Mihai Naca.

Titi Ionescu a fost acela care a cladit temelia Farului, iar dupa plecarea sa, in iarna lui 1975, Mihai Naca a fost cel care a continuat si a desavarsit transformarea echipei intr-o echipa campioana a tarii.

In 1974, sub conducerea lui Titi Ionescu, Farul a efectuat un turneu de patru meciuri in Tara Galilor, obtinand trei victorii si un meci egal: 3-0 cu Bonymaen, 13-13 cu Swansea, 10-6 cu Talbach si 27-3 cu Kenfig Hill.

Cel mai dificil si interesant meci – nu numai din punct de vedere al scorului, ci si al arbitrajului – a fost meciul cu Swansea, cea mai puternica echipa dintre adversarele Farului, si una dintre echipele galeze de mare traditie.

In formatia galeza cei mai cunoscuti jucatori erau  aripa de gramada Trevor Evans, capitanul echipei, pilier-ul Phil Llewellyn, inchiderea Barry Clegg, toti internationali galezi, si flanker-ul Mark Keyworth, international englez.

In 1974, rugby-ul romanesc nu era prea cunoscut in Marea Britanie, asa incat rezultatul de egalitate, a fost considerat, de catre ziarul The Times, o surpriza!

Asadar, conform venerabilului ziar londonez, Farul Constanta ″a obtinut un surprinzator, dar meritat, rezultat de egalitate, in meciul cu Swansea, pe stadionul St.Helen’s″.

Condusa cu 13-3, echipa noastra a marcat doua eseuri, dintre care doar unul transformat, iar in ultimele 20 de minute ale meciului, constantenii au dominat intr-o asemenea maniera incat, concluzia ziarului The Times a fost ca ″…  norocul nu a fost de partea lor intr-un meci pe care ar fi putut sa-l castige″.

Nicolae Craciun si Gheorghe Dumitru au inscris, fiecare, cate un eseu , in timp ce Petre Florescu a transformat un eseu si o lovitura de pedeapsa.

In privinta arbitrajului, acelasi ziar nota ca arbitrul Meirion Joseph s-a aratat foarte aspru – cand nu era cazul – cu jucatorii nostri.

Cum jucatorii nostri nu vorbeau cursiv engleza, de fiecare data cand il intrebau pe arbitru motivul acordarii loviturilor de pedeapsa pentru gazde, arbitrul ii pedepsea mutand lovitura 10 metri catre but. Asa au inscris gazdele primele puncte, centrul John Rees transformand o lovitura de pedeapsa, acordata, initial, la 40 de metri, si mutata, apoi, la 30 de metri de but!

Petrica Motrescu a iesit in evidenta in faza de aparare, ziarul The Times notand ca ″cel mai eficient placheur al echipei a fost Petrica Motrescu care, de fiecare data, a avut o pozitie joasa in faza placajelor, placand cu hotarare, intr-o maniera decisiva.″

Turneul din Tara Galilor a fost extrem de reusit, contribuind la intarirea, omogenizarea si maturizarea unei echipe care, nu peste multa vreme, avea sa castige primul ei titlu national.

In acest turneu, flanker-ul Gheorghe Caraiani a ramas in Tara Galilor, fiind, daca nu ma insel, primul rugbyst roman care a ramas in Marea Britanie, dupa pilier-ul Stan Luric, in 1955.

In iarna lui 1975, Titi Ionescu a plecat la Iasi, iar munca sa a fost continuata, cu succes, de Mihai Naca.

″Prin venirea lui Mihai Naca la conducerea echipei, Farul a obtinut mari succese, si, datorita faptului ca Naca era un bun psiholog, stiind sa lucreze cu jucatorii, a creat o atmosfera foarte buna si o echipa puternica″.

In plus, atat Titi Ionescu cat si Mihai Naca au fost sprijiniti de autoritatile locale in procesul de formare si intarire a rugby-ului constantean.

Petrica Motrescu isi aminteste:

″Sectia de rugby era condusa de oameni foarte importanti, care au reusit sa creeze niste conditii foarte bune echipei, ajutand multi jucatori sa se realizeze pe plan profesional. Un exemplu, l-a constituit formarea celor trei catedre pentru clase speciale de rugby, la scolile  7, 27 si 32,  la care am predat, impreuna cu Mihai Bucos si Peter Ianusievici″.

Clasele speciale au tinut doar doi ani – Petrica Motrescu a trecut apoi la Scoala Sportiva numarul 2 – dar, pentru acele timpuri, era o realizare extraordinara care dovedea pasiunea si viziunea oamenilor care sprijineau rugby-ul la Constanta.

In acele vremuri, oamenii care sustineau rugby-ul o faceau din pura pasiune, intelegand valorile acestui sport.

Asa s-a intamplat si la Constanta, acolo unde oameni ocupand diferite functii in structurile de atunci, au ajutat dezvoltarea rugby-ului pe plan local.

Cand l-am intrebat pe Petrica Motrescu despre acei ″oameni foarte importanti″, care au fost alaturi de rugby in perioada anilor ’70, au fost patru nume care i-au venit imediat in minte:

″Nicolae Dan, care era secretar cu probleme economice pe judet, Ilie Georgescu, vicepresedinte al Consiliului Municipal, Ioan Gogoase, directorul Trustului de Constructii Local si Nicolae Popescu, inspector in cadrul Inspectoratului Scolar local, cel care s-a luptat pentru a obtine de la Minister, clasele speciale de rugby″.

Acesti oameni au ajutat enorm asezarea rugby-ului constantean pe temelii solide, si, implicit, progresul Farului, care a ajuns, dintr-o echipa de pluton, in fruntea ierarhiei nationale.

Pentru tanarul barladean, Constanta a reprezentat ″o perioada plina de realizari, succese, satisfactii, atat pe plan sportiv, profesional cat si familial″.

Echipa nationala.

Petrica Motrescu a evoluat in 35 de meciuri-test, marcand 33 de eseuri!

Nu sunt un suporter al evaluarilor bazate pe statistici, dar, in acest caz, nu se poate sa nu se observe faptul ca a marca 33 de eseuri in 35 de meciuri inseamna o eficienta de 94%!

Convocat la primul sau meci de trial in 1971, el a debutat in selectionata secunda a tarii, in 1972, in meciul selectionata Cornwall Devon.

Debutul in echipa nationala s-a petrecut la 24 aprilie 1973, in meciul cu Marocul, noua aripa a Nationalei inscriind doua eseuri.

Coincidenta a facut ca ultimul sau meci in Nationala sa se petreaca, tot un compania echipei Marocului, la 30 aprilie 1980, meci care a avut loc la Constanta.

Petrica Motrescu a avut sansa sa se afirme intr-o perioada in care echipa nationala a pasit, cu mult curaj, in arenele rugby-ului mondial.

Alaturi de meciurile cu Franta – care au constituit, mereu, un reper fundamental al rugby-ului romanesc – echipa nationala a realizat, in acea perioada de gratie, cateva turnee deosebit de importante: in Argentina (1973), Noua Zeelanda (1975), in Marea Britanie (1078) si in Tara Galilor (1979).

Turneul din Argentina- 1973

Acest turneu in America de Sud a fost primul turneu al echipei nationale care a urmat formatul turneelor traditionale organizate, in acea vreme, de International Board. Adica un turneu care a cuprins nu doar meciuri-test, ci si meciuri cu selectionate provinciale sau echipe de club.

Turneul a fost rezultatul unei sanse ivite in mod neasteptat, echipa Angliei fiind cea care trebuia, initial, sa efectueze turneul in tara ″Pumelor″.

Englezii, insa, au refuzat sa efectueze turneul, cauza fiind situatia politica incordata, creata de reantoarcerea din exil a generalului Juan Peron, in primavara anului 1973.

In aceste conditii, echipa noastra, considerata a fi cea mai puternica echipa europeana in afara celor cinci natiuni, a avut sansa sa inlocuiasca echipa Angliei si, sa efectueze astfel, primul turneu de anvergura din istoria sa.

Dupa pregatirea efectuata la Piatra Arsa, echipa noastra a zburat in Argentina unde a sustinut sase meciuri.

Rezultatele nu au fost dintre cele mai bune- o victorie, un meci egal si patru infrangeri, dintre care doua in meciurile test cu „Los Pumas: 9-15 si 3-24.

Mi se pare interesant sa mentionez doua aspecte legate de acest turneu:

In primul rand, gramada noastra a facut cunostiinta cu formidabila ″bajadita″, metoda de impingere a ″Pumelor″, care a pus la grea incercare pe inaintasii nostri.

O inventie argentiniana – rugby-ul argentinian a fost influentat in anii ’60 de antrenorul sud-african Izak van Heerden, dar  argentinianul Francisco Ocampo este considerat a fi parintele bajaditei – care, in momentul aparitiei in arena internationala, a supus la chinuri gramezile celor mai mari echipe ale lumii.

Imi amintesc ca, un an mai tarziu, in 1974, in cadrul turneului intreprins in Argentina, gramada franceza a fost torturata si umilita, pilier-ul Jean Iracabal marturisind, dupa socul suferit in primul meci: ″In 15 de ani de rugby, nu mi-a fost dat sa vad asa ceva″. Asa dupa cum recunosteau chiar francezii, ei au castigat cele doua meciuri-test doar gratie superbei linii de treisferturi.

La fel ca si Iracabal, pilierii si inantasii nostri au simtit pe pielea lor, ce insemna forta ″bajaditei″.

In al doilea rand, au avut ocazia sa joace impotriva unei foarte tinere ″uverturi″ (avea doar 22 de ani), pe numele sau Hugo Porta, cel care avea sa devina unul dintre cei mai buni mijlocasi la deschidere din istoria rugby-ului.  Porta a fost – si este – o mare personalitate in tara sa, el devenind, dupa incheierea carierei sale, ministru al sportului si ambasador al Argentinei in Africa de Sud.  

Revenind la turneul nostru, in ciuda faptului ca rezultatele nu au fost cele asteptate, prin acest turneu, echipa nationala pasise peste prima treapta a unui urcus care avea sa o duca catre sferele inalte ale rugby-ului mondial.

Orice turneu de asemenea anvergura, are, pe langa componenta sportiva, si o componenta legata de experienta umana.

Asadar, care au fost impresiile tanarului care de-abia implinise 22 de ani, aflat la prima sa iesire in strainatate cu echipa nationala?

A fost, in primul rand, un soc luminos, produs de contactul, brusc, direct, fara oprelisti, cu spiritul latin, efervescent si infloritor, oglindit in exuberanta si jovialitatea tipic sud-americana.

″Atmosfera era extraordinara, latina, oamenii erau extrem de deschisi si primitori. Gica Daraban, cu care am stat in camera, si care era cu cativa ani mai mare decat mine, m-a ajutat sa absorb aceasta atmosfera formidabila. Intr-o seara am fost invitati la un restaurant italienesc, in cartierul La Boca, cartierul echipei de fotbal Boca Juniors. Am petrecut o seara minunata, intr-o atmosfera italieneasca – pe care eu aveam sa o cunosc ani mai tarziu, in Italia – in care ne-am simtit extrem de bine. ″.

Fiind seara, jucatorii romani nu au putut admira casele pictate din cartierul La Boca, particularitate care a facut din acest cartier o atractie turistica.

In timpul zilei, insa, au avut ocazia sa admire celebrul bulevard ″Avenida 9 de Julio″, care a produs o impresie deosebita, cu cladirile sale vechi, impunatoare, fiind, totodata, unul dintre cele mai late bulevarde din lume.

Un alt aspect care l-a impresionat pe Petrica Motrescu a fost popularitatea de care se bucura presedintele Juan Peron.

Peron tocmai se intorsese in Argentina, dupa 18 ani de exil in Spania, si devenise presedinte pentru a treia oara, dupa perioada de la sfarsitul anilor ’40 si inceputul anilor ’50, atunci cand el si, mai ales, sotia sa Evita, se bucurau de o popularitate formidabila.

Fiecare asemenea turneu inlesnea, jucatorilor romani, un contact direct cu o societate si o cultura, complet diferite, cu un mod de viata complet diferit.

Prin urmare, turneul in Argentina a fost o experienta sportiva si umana care, ca si turneele care au urmat, si-a pus amprenta pe formarea tanarului jucator pornit din Barladul Moldovei.

Turneul din Noua Zeelanda -1975

Turneul din Aotearoa a avut cu totul si cu totul alta semnificatie si importanta decat turneul argentinian. A avut o influenta deosebita atat pe plan colectiv, cat si individual.

Pe plan colectiv a insemnat un  moment crucial pentru rugby-ul romanesc, deschizand calea catre un progres care avea sa duca la cea mai buna perioada din istoria rugby-ului nostru.

Pe plan individual, a avut o influenta esentiala asupra membrilor lotului Nationalei, pentru tinerii jucatori constituind, probabil, inceputul tranzitiei de la ″inocenta″ rugbystica la maturizarea rugbystica.

Turneul in tara faimosilor All Blacks a produs o impresie puternica asupra lui Petrica Motrescu:.

Din punct de vedere rugbystic, a fost o experienta extraordinara. Pe tot parcursul sederii am avut parte de sprijinul si experienta antrenorului Ivan Vodanovitch, care participa, in mod efectiv, la pregatirea noastra si de la care toti am avut foarte multe de invatat.

Am fost foarte bine primiti, atat de autoritati cat si de populatia locala maori, care au organizat mai multe spectacole in cinstea noastra. Erau plini de caldura, ospitalitate, simpatie.

O alta caracteristica: dupa meciuri, indiferent daca pierdeam sau castigam, era o atmosfera excelenta, foarte prieteneasca, repriza a treia.

Cei din comunitatea romaneasca au fost foarte primitori, ne-au insotit la toate meciurile din Insula de Nord. La Palmerston, au organizat o intalnire foarte placuta, la care a participat si consulul Romaniei. A fost o experienta extraordinara”.

Turneul a fost un success absolut neasteptat, incheindu-se cu patru victorii, trei infrangeri si un meci egal. Dar, mai mult decat atat, evolutia echipei noastre a produs o impresie extraordinara asupra gazdelor, care nu se asteptau, nici pe departe, la etalarea unui asemenea nivel de joc.

Petrica Motrescu a avut o evolutie excelenta, inscriind trei din cele unsprezece incercari marcate de echipa noastra de-a lungul turneului: cate un eseu in meciurile cu Waikato, Marlborough si South Canterbury.

Interesant de mentionat faptul ca in meciul cu Marlborough, Petrica Motrescu a primit pasa decisiva – o pasa lobata – de la antrenorul-jucator Valeriu Irimescu, abia intrat in teren in locul lui Gheorghe Varga, accidentat. Mai mult decat atat, Valeriu Irimescu a transformat eseul marcat de aripa Farului!

Dupa cum bine se stie, in ultimul meci, echipa noastra a terminat la egalitate, 10-10, cu Junior All Blacks, condusa de Graham Mourie, viitorul capitan All Black.

″Dupa meciul cu Junior All Blacks, s-au facut schimburi de tricouri, jambiere, cravate si chiar sacouri. Eu am facut schimb cu uvertura lor, Doug Rollerson, care a jucat, mai tarziu, pentru All Blacks″. Rollerson a fost ″uvertura″ All Blacks care, in cadrul turneului european  din 1981, a jucat in meciul de la Bucuresti, cand All Blacks au invins cu 14-6.

O alta amintire care i-a ramas adanc intiparita in memorie, si care l-a facut sa inteleaga izvorul fortei rugby-ului neo-zeelandez, este legata de sederea la Auckland:

″Hotelul nostru era in apropierea unei scoli, iar ceea ce m-a impresionat a fost faptul ca, dimineata, ii vedeam pe copii –  pareau a fi in clasa a III-a sau a IV-a – fete si baieti laolalta, jucand rugby inainte de a intra la ore!”

Am avut prilejul sa vad o secventa in care Petrica Motrescu apare, impreuna cu Mihai Bucos, incadrandu-l pe Ian Kirkpatrick, capitanul All Blacks, la receptia oferita, la Gisborne, inaintea  primului meci, cu Poverty Bay. O figura zambitoare, exprimand o bucurie stapanita, dar deplina, o bucurie infloritoare care ii lumina chipul, generata, probabil, de faptul ca acel moment, cu totul si cu totul special, era realitate si nu vis!  

Turneele din Tara Galilor -1978 si 1979

Aceste doua turnee au constituit rezultatul recunoasterii de catre britanici a progresului constant etalat de echipa nationala, inceput in Noua Zeelanda si confirmat in meciurile anuale cu Franta, consolidand pozitia rugby-ului romanesc in ierarhia europeana si mondiala.

In 1978, echipa nationala a sustinut sapte meciuri, dintre care a castigat patru, a pierdut doua, incheind un meci la egalitate.

Merita scoase in evidenta egalul cu Swansea, si, mai ales, victoria cu 30-28, in fata echipei Gloucester, castigatoare in acel an, a Cupei John Player, competitie care reprezenta, la vremea aceea, cea mai importanta competitie a cluburilor din Anglia.

In turneul din 1978, britanicii masurau si evaluau, inca, valoarea echipei noastre, negrabindu-se sa acorde Romaniei un meci test. Rezultatele excelente au usurat, insa, organizarea turneului din anul urmator.

Turneul din 1979 a avut, cu siguranta, o importanta covarsitoare asupra relatiilor cu tarile britanice, confirmand progresul imens al rugby -ului romanesc in anii ’70.

Echipa noastra a castigat primele patru meciuri, 12-0 cu Ebbw Vale, 9-3 cu Pontypridd, 38-15 cu North Wales, meci in care Petrica Motrescu a marcat unul dintre cele sase eseuri ale echipei noastre,  si 15-11 cu Llanelli.

La 6 octombrie, a urmat meciul cu selectionata Tarii Galilor, care a jucat sub titulatura Wales XV, britanicii neacordand, inca, meciurilor cu Romania, recunoasterea oficiala de meci-test.

Istoria meciului o cunoastem cu totii: 3-3 la pauza, conducem cu 12-6, gratie eseului de vis marcat de Marin Ionescu, si apoi decizia arbitrului francez Francis Palmade, care a penalizat, cu severitate, ″marc″-ului  lui Mihai Bucos, oferind o gramada gazdelor si posibilitatea lui Gareth Davies sa inscrie drop-gol-ul care a adus victoria gazdelor, 13-12.

Datorita acestui turneu si evolutiei excelente in meciul de la Cardiff, au fost posibile meciurile din anii urmatorii cu Irlanda, Tara Galilor, Scotia, culminand cu intalnirea cu Anglia, in 1985, pe Twickenham.

Meciurile cu Franta.

Meciurile cu Franta au constituit, pentru fiecare international roman, proba de foc a capacitatii si valorii sale.

Petrica Motrescu a facut parte din echipa nationala in sapte meciuri cu Franta, dintre care in cinci meciuri ca titular, fiind rezerva in alte doua partide.

Desigur, momentul de varf al carierei sale, in intalnirile bilaterale, a fost meciul de la Bucuresti, din 1976, incheiat cu splendida victorie 15-12!

Care sunt amintirile sale legate de acest meci?

″Pregătirea fizică la echipa națională se făcea în cantonamente, care durau 2-3 săptămâni, se încheiau cu teste și meciuri de verificare. Acolo se întăreau legăturile dintre jucători.

Pentru meciul cu Franța din 1976 țin minte că la plecarea din Snagov spre București, în autocar, era o liniște deplină. Stăteam și ne pregăteam mintal pentru joc. La stadion, înaintea meciului, antrenorul Irimescu ne-a lăsat în vestiar cu căpitanul de echipă, să ne mobilizăm pentru meci.

Pregătirea teoretică, psihologică și tactică o făcusem înainte, la Snagov.

Niciodată, când intram pe teren, nu aveam momente de teamă, eram foarte determinat și convins că și dacă eram conduși, ne vom mobiliza.″

Plecarea in Italia.

Fiecare dintre noi a trait si a simtit, in mod diferit, perioada comunista.

Multi stiu ce insemna, pe vremea aceea, o plecare ″afara″, in tarile vestice. Iar, cei care au avut ocazia sa calatoreasca, au trait, fiecare in felul sau, contactul cu tarile care nu faceau parte din lagarul comunist.

Noi, spectatorii si suporterii, ii vedeam pe jucatori doar in cele 80 de minute ale meciului de rugby. Dupa care fiecare pleca la casa lui si la treburile sale.

Dar, pentru fiecare jucator exista  – ca si pentru fiecare dintre noi –  si viata de dincolo de meciul de rugby, cu problemele,  grijile, motivatiile, nazuintele si visele fiecaruia.

Pentru Petrica Motrescu, anul 1983 a fost un an de cotitura in viata sa si a familiei sale.

In 1983, el a cerut – singur, fara sotia sa – o viza turistica pentru a calatori la cumnatul sau, stabilit, in Canada, in Quebec.

In ciuda faptului ca fusese plecat de atatea ori, prin multe tari ale lumii, cererea sa nu a fost aprobata. Pentru asemenea refuzuri nu existau explicatii.

Prin urmare, rugbystul Petrica Motrescu putea sa calatoreasca, oriunde in lume, pentru onoarea si gloria sportului romanesc, dar cetateanul Petrica Motrescu nu avea dreptul, elementar, de a calatori.

Acest eveniment l-a determinat sa se hotarasca sa plece din tara.

Ocazia s-a ivit in anul urmator, cand Farul a efectuat un turneu in Italia, Petrica Motrescu ramanand la Viterbo, orasul asezat pe Via Cassia, la 80 de kilometri de Roma.

Viterbo este un oras vechi, datand din secolul VIII, si incarcat de istorie, fiind, pentru aproape 20 de ani – in secolul XIII – resedinta papala.

Initial, Petrica Motrescu a vrut sa plece in Franta, la prietenul sau, Mihai Bucos. Planurile sale s-au schimbat, insa, cand a vazut cu cata caldura a fost primit la Viterbo, ceea ce l-a determinat sa ramana in Italia.

Comunitatea rugbystica l-a primit cu bratele deschise, iar conducatorii clubului de rugby l-au ajutat enorm in a obtine azil politic intr-o perioada in care cererile de azil nu erau acceptate in Italia.

In eforturile sale de a-i oferi sansa jucatorului roman, de a juca rugby in echipa orasului, presedintele clubului a pledat pentru obtinerea cererii de azil, ajungand pana la un subsecretar de stat al Guvernului. Eforturile sale au fost incununate de succes, si,  dupa o saptamana petrecuta in lagarul de refugiati de la Latina – lagarul de tranzit pentru cei care vroiau sa emigreze in Canada, Australia sau noua Zeelanda – Petrica Motrescu a obtinut dreptul de a ramane in Italia.

Noua sa echipa, Viterbo, a promovat, chiar in 1984, in Serie B, iar, in acelasi an, el a urmat cursurile de antrenori de la Roma.

Primul Revelion in strainatate, l-a petrecut, insa,  impreuna cu doi vechi coechipieri, Mihai Bucos si Dinu-Capone, la Cholet, in Franta, acolo unde se stabilise pilier-ul nostru. Trei mari jucatori romani, plecati din tara, fiecare cu motivele si nazuintele sale, fiecare cu povestea sa, retraind amintiri la cumpana anilor!

In Viterbo, rugby-ul era cel mai popular sport din oras, iar jucatorul roman a fost adoptat cu usurinta, fiind socotit unul de-al lor.

″Cea mai mare bucurie a fost de Paști, în 1986, când soția și fiul meu au venit în Italia. A doua zi de Paști s-a organizat o ieșire la iarbă verde, în cinstea reunirii familiei mele, la care au participat toți rugbiștii cu familiile și ne-au înconjurat cu afecțiune și prietenie.

Aceleași sentimente le-am trăit în toți cei 11 ani petrecuți împreună, în care s-a format o familie lărgită de rugbiști. Niciodată nu m-am simțit străin printre ei.

Tot atunci am introdus ”repriza a treia” după fiecare meci (după modelul altor echipe mari din Anglia, Franța, Noua Zeelandă, Argentina, ș.a.). Jucătorii și conducerea participau cu o contribuție de 5000 lire (3 dolari), și se pregăteau gustări, dulciuri, băuturi, servite lângă terenul de joc (ulterior s-a amenajat un ”club”, anume pentru aceste întâlniri). La toate acestea erau invitați bineînțeles și cei din echipa adversă.″

Rugbystul plecat din Barladul moldav a activat ca jucator si antrenor al echipei din Viterbo, retragandu-se in 1991, cand implinise 40 de ani, varsta maxima permisa de regulamentul Federatiei Italiene de Rugby.

Petrica Motrescu a petrecut 11 ani in Italia, iar in 1995 s-a hotarat sa se reantoarca in tara.

Recunoasterea meritelor sale si a contributiei aduse la dezvoltarea si consolidarea rugby-ului pe plan local, in toti acesti ani, a insemnat o satisfactie enorma pentru internationalul nostru.

Iar, dovada cea mai elocventa a recunoasterii meritelor sale, a reprezentat-o sarbatorirea organizata inaintea plecarii, sarbatorire care ramane o amintire de neuitat si un moment ce scoate in evidenta puternica legatura emotionala  dintre Petrica Motrescu si comunitatea rugbystica din Viterbo:

″Un moment pe care nu-l voi uita niciodată a fost când am decis să ne întoarcem în România, după 11 ani. Echipa, prietenii, colegii au organizat o masă de rămas bun, care a avut loc la clubul de la stadion, masă la care au participat toate echipele, de la cei mici (colegii fiului meu), la foști jucători, cu susținătorii lor, conducerea, sponsori, (peste 200 persoane) – a fost nevoie de întinderea meselor și pe terenul de joc). Au fost foarte emoționante cuvintele și gesturile lor″. 

Cursa aceea, de pe Giulesti…

Indemnandu-i pe cititori – si, mai ales, pe cei mai tineri – sa urmareasca faza primului eseu din meciul cu Franta, din 1976, imi ingadui sa inchei cu ″proiectarea″ – pentru a cata oara?! – pe ecranul memoriei afective, a superbului moment daruit, noua, suporterilor romani, de catre Petrica Motrescu:

O cursa pornita din jumatatea noastra de teren, de-a lungul tusei, tumultuoasa si impetuoasa; o cursa desprinsa, parca, din filele de istorie ale rugby-ului clasic; o accelerare fulminanta, o cursa ″curgand″, navalnic, ca un parau de munte in ″albia″ ingusta,  paralela cu linia de var a terenului; o cursa purtata in viteza, fara nicio ezitare, intr-un echilibru absolut uimitor; o cursa de-a lungul careia Petrica Motrescu a rezistat la primul placaj, l-a depasit, apoi, pe Richard Astre, l-a dat, pur si simplu, peste cap pe Dominique Harize (revedeti faza, merita sa vedeti cum aripa noastra il rastoarna, in plin fuleu, pe Harize), a sprintat decisiv si, cu o fractiune de secunda inainte de a fi placat, i-a pasat perfect, cu o precizie milimetrica, lui Mircea Paraschiv, care a marcat primul eseu ce avea sa declanseze formidabila revenire a echipei noastre!

Revedeti aceasta faza exceptionala, o  cursa si o faza ″ à la française″ realizate de un jucator de treisferturi roman… de Petrica Motrescu!

Eugen Cionga

Toronto

Scrisoare domnului Valeriu Irimescu

Domnule Irimescu,

Sper ca aceasta scrisoare sa va parvina prin intermediul fostilor dumneavoastra jucatori.

Nu am avut ocazia sa ne intalnim, nu m-am aflat niciodata in cercul echipei nationale, dar v-am vazut, de nenumarate ori – ca multi alti suporteri – pe terenurile de rugby, la meciuri de campionat, de trial si la meciurile echipei nationale.

Am vorbit o singura data la telefon, in 2012 – gratie amabilitatii domnului Mircea Muntean – eu fiind la Toronto, dumneavoastra la Bucuresti, ocazie cu care

v-am pomenit despre seria de articole dedicate unora dintre marii jucatorii pe care i-ati antrenat si pe care i-ati cunoscut foarte bine.

Dar nu despre ei, jucatorii, este vorba in aceasta scrisoare, ci despre dumneavoastra.

Imi ingadui sa va scriu aceste randuri din postura unui spectator si suporter al rugby-ului romanesc, care a avut satisfactia si bucuria de a urmari si trai perioada exceptionala a echipei nationale de la mijlocul anilor ’70 si inceputul anilor ’80, la care ati avut, impreuna cu colegii dumneavoastra, o contributie esentiala.

De fapt, prima mea amintire despre dumneavoastra – o amintire din copilarie – a fost meciul cu Franta, din 1968, cand am invins cu 15-14, o splendida victorie in care ati inscris toate punctele echipei noastre.

Ca jucator, ati facut parte din exceptionala generatie a anilor ’60, fara de care nu ar fi existat exceptionala generatie a anilor ’70.

Continuitatea, la cel mai inalt nivel, pe care ati dovedit-o in tranzitia de la cariera de jucator la cea de antrenor, constituie una dintre cele mai pilduitoare povesti ale rugby-ului romanesc.

Ca antrenor, ati trudit, impreuna cu colegii de breasla si cu o pleiada de mari jucatori, zidind temelia succeselor de prestigiu ale echipei nationale din anii ’70 -’80, contribuind, astfel, la pastrarea si intarirea traditiei rugby-ului romanesc.

Istoria sportului arata ca nu intotdeauna un mare jucator se dovedeste a fi si un mare antrenor.

Prin afirmatia care urmeaza, nu vreau, sub nicio forma, sa ignor sau sa umbresc, cumva, meritele ce se cuvin altor personalitati din breasla jucatorilor si antrenorilor, dar eu, v-am privit, intotdeauna, ca fiind cel mai implinit exemplu al unui mare jucator care a ajuns si un mare antrenor.

Din dubla postura, de spectator si suporter, imaginea mea despre antrenorul Valeriu Irimescu a fost, este si va fi, mereu, imaginea unui antrenor exigent, care a avut viziunea, capacitatea si competenta de a crea o strategie, o structura si un sistem care au stat la baza exceptionalei perioade a echipei nationale din anii ’70.

O perioada care, cred eu, a inceput cu turneul din 1975, in Noua Zeelanda, condus impreuna cu domnul Petre Cosmanescu si la care ati participat si ca jucator, turneu care a avut o influenta cruciala in evolutia ulterioara a rugby-ului romanesc.

Talentul nu este o ″materie″ care se poate preda in scoli, universitati sau pe terenul de sport.

Asa dupa cum un profesor la Institutul de Teatru nu poate ″preda″ studentilor sai, ″materia talent″, asa si un antrenor nu poate darui talent jucatorilor sai.

Dar, un mare antrenor ii poate indruma pe jucatori, pe drumul potrivit, la momentul potrivit, pe drumul pe care ei, jucatorii, poate ca nici nu il vedeau, inca, atunci, la inceputurile lor.

Si, mai mult decat atat, harul unui antrenor de valoare se reflecta in capacitatea sa de a scoate dintr-un jucator tot ceea ce are el mai bun, scotand la lumina calitati pe care, poate ca nici el, jucatorul, nu este constient ca le poseda.

Dumneavoastra, ati dovedit, din plin, ca un mare jucator poate deveni si un mare antrenor.

Si ati dovedit aceasta nu prin vorbe goale, nu prin promisiuni false, nu prin discursuri demagogice, nu prin lozinci patriotarde, nu inclinandu-va in fata mediocritatii, si nu urmand calea minimei rezistente.

Ati dovedit prin fapte si realizari concrete, prin punerea in aplicare, cu rigoare, a strategiei decise in pregatirea echipei nationale, prin construirea, cu rigurozitate, unui sistem si a unei structuri care au avut la baza cultul valorii, si care au imbogatit, astfel, echipa nationala si, implicit, rugby-ul romanesc.

Alaturi de calitatile tehnice si de stiinta rugby-ului, imbogatita in rodnica perioada petrecuta in Franta, ati dovedit a avea o calitate rara: aceea de a oferi o viziune noua, care a condus la un progres binefacator, croind si deschizand drumuri noi in rugby-ul romanesc.

Poate ca in momentele dumneavoastra de solitudine, ati visat, privind spre viitor, drumul pe care doreati sa paseasca echipa nationala, si impreuna cu ea, si rugby-ul romanesc.

Poate ca in momentele dumneavoastra de solitudine, ati visat, privind spre viitor, victoriile cu Franta, Tara Galilor si Scotia, turneele din Anglia si Irlanda, si testul cu Noua Zeelanda.

Multi, foarte multi viseaza, dar foarte putini reusesc sa si implineasca.

Dumneavoastra ati reusit!

Si ati reusit, impunand o conduita a exigentei si excelentei, gratie careia ati castigat respectul comunitatii rugbystice.

Respectul nu este un dat. Respectul se castiga prin valoarea intrinseca si prin meritele proprii.

Valoarea recunoaste si respecta valoarea; competenta recunoaste si respecta competenta.

Valoarea reala si competenta au fost vectorii care au definit cariera dumneavoastra si pe care s-a bazat cladirea relatiilor cu jucatorii pe care i-ati avut in grija.

Si, in acest cadru potrivit, cultivand spiritul valorii autentice, i-ati facut pe jucatori sa devina increzatori si constienti de propria lor valoare.

Nu cred ca exista o recunoastere mai profunda decat recunoasterea exprimata de toti cei pe care i-ati antrenat si de toti cei cu care ati antrenat.

Adevarata pretuire vine din partea celor care, la randul lor, stiu sa pretuiasca, sa respecte si sa onoreze valorile reale, autentice.

Iar, dumneavoastra, domnule profesor Irimescu, prin tot ceea ce ati facut pentru rugby-ul romanesc, ati respectat si ati onorat profesia careia v-ati dedicat.

Profesia in care ati locuit, locuiti si veti locui, mereu.

Cu stima,

Eugen Cionga

Toronto

Galeria marilor jucatori romani: Ioan Bucan

Un ”stalp” din inima Moldovei

De la Pascani la Iasi

Ioan Bucan s-a nascut la 27 ianuarie, 1955, la Pascani, orasul asezat pe Valea Siretului, in inima Moldovei.

De acolo, din Tara Moldovei, s-au ridicat inaintasi de valoare ai rugby-ului romanesc, iar pilierii nu au facut exceptie. Inainte de a depana povestea lui Ioan Bucan, am sa amintesc doi dintre ei, fiecare constituind un simbol pentru generatia sa:

Gheorghe Drobota, nascut la Dolhasca, pilier-ul care a facut parte din exceptionala generatie a anilor ’60 si care a jucat in meciul, din 1961, de la Bayonne, incheiat la egalitate 5-5, si in meciul din 1962, la Bucuresti, in care l-a dominat pe faimosul Amedée Domenech, –  ”le Duc” cum il rasfata presa din Hexagon –  echipa noastra castigand cu 3-0.

Petru Vladimir Balan, cunoscut generatiilor tinere, nascut la Suceava, poreclit ”Ursul din Carpati” si care, in finala Campionatului francez din 2005, castigata de echipa sa, Biarritz, in fata echipei Stade francais, a fost singurul pilier care a jucat 80 de minute, plus prelungirile, infruntand pe partea sa – si dominand – doi internationali francezi de mare valoare: sud-africanul naturalizat Pieter de Villiers si Sylvain Marconnet! O performanta rara pentru un pilier in epoca rugby-ului profesionist.

Asadar, Ioan Bucan se trage din stirpea darza a ”razesilor” moldoveni.

Copilaria la Pascani nu a fost usoara, tatal sau, Aurel, fiind ceferist, iar mama sa, Natalia, casnica, avand grija sa se ocupe de cresterea celor trei baieti: Ioan, Emil si Dumitru Petru.

Dupa terminarea scolii primare si a gimnaziului in orasul natal, unde nu  avut niciun contact cu rugby-ul, adolescentul Ioan Bucan s-a inscris, in 1969,  la Scoala Profesionala CFR de la Iasi, locuind la internat.

Acolo, ”in dulcele targ al Iesilor”, pe malurile Bahluiului, a avut loc intalnirea care i-a deschis drumul catre rugby. Si anume, intalnirea cu profesorul de educatie fizica, Emil Crisan.

Suporterii rugby-ului cunosc faptul ca Emil Crisan, cel poreclit ”Amore”, a fost un mare pasionat al rugby-ului si un simbol al rugby-ului iesean.

Emil Crisan a fost acela care, remarcandu-l pe adolescentul timid din Pascani la orele de educatie fizica, i-a indrumat, cu hotarare, pasii catre rugby.

Acesta este marele merit al dascalilor: cand ochiul versat descopera in copilandrii nestiutori, calitati ascunse pe care nimeni altcineva nu le observa, si ii indruma, apoi, pe calea potrivita.

Ioan Bucan a avut sansa, de timpuriu, sa aiba parte de o asemenea intalnire – mai tarziu vor urma si altele – si, urmand sfatul profesorului sau, a devenit membru al echipei de juniori Unirea Iasi.

In perioada junioratului, calitatile fizice ale adolescentului din Pascani s-au dezvoltat treptat, ceea ce a facut ca, dupa terminarea junioratului, sa fie promovat, in 1974, la echipa ”mare” a Politechnicii Iasi.

In acel moment, antrenor era profesorul Pavel ”Lica” Vizitiu, care a hotarat ca tanarul abia iesit din juniorat sa evolueze pe postul de taloneur.

Asa incat tanarul din Pascani si-a inceput ”rodajul” intre Ioan Precul si Virgil Mihalascu, doi pilieri cu mare experienta.

Primul sau meci in Divizia A a avut loc la Iasi, impotriva echipei CSM Sibiu, al carei antrenor era Bebe Boboc.

Debutul a fost de bun augur, evolutia tanarului taloneur facandu-l pe Bebe Boboc sa il intrebe, dupa meci, daca nu ar fi interesat sa se transfere la Sibiu.

Ioan Bucan, insa, a ramas la Iasi, iar perioada de ”rodaj”, petrecuta intre Precul si Mihalascu a fost extrem de folositoare tanarului taloneur, deoarece i-a dat timpul necesar de a se familiariza cu linia intai si de a se pregati pentru viitorul sau post de pilier stanga.

Calitatile si progresul tanarului jucator al Politehnicii Iasi au fost remarcate si de Federatie, asa incat, in decembrie 1975, la doar 20 de ani, Ioan Bucan a fost invitat sa participe la un cantonament special pentru pilieri si taloneuri, organizat la Mangalia, unde – isi aminteste Ioan Bucan – ”au fost convocati 16 pilieri si 4 taloneuri”.

Acolo, l-a intalnit pentru prima data pe Mircea Ortelecan, cu care a impartit camera la hotelul cunoscut, pe vremea aceea, drept  Hotelul Siemens. Din acel cantonament, Mircea Ortelecan avea sa ii fie coleg de camera in toate viitoarele turnee ale echipei nationale.

Cantonamentul a fost organizat imediat dupa infrangerea clara suferita de echipa noastra, 12-36, la 23 noiembrie, la Bordeaux, in fata Frantei.

Facand o paranteza, imi amintesc ca in randurile suporterilor, meciul de la Bordeaux era privit cu incredere si mari sperante, avand in vedere ca echipa noastra sosea dupa acel extraordinar turneu in Noua Zeelanda, incheiat cu meciul egal, 10-10, in partida cu Junior All Blacks, condusa de Graham Mourie, viitorul capitan All Blacks.

Banuiesc ca infrangerea, surprinzator de neta, suferita la Bordeaux, si faptul ca linia intai a fost dominata, a constituit motivul principal pentru care antrenorii Valeriu Irimescu si Petre Cosmanescu au luat hotararea  de a convoca acest cantonament special pentru a-i testa pe cei mai buni si promitatori pilieri si taloneuri din tara.

Ioan Bucan isi aminteste si acum de seriozitatea cantonementului: ”Si acum imi aduc aminte ca, dupa un placaj pe care i l-am dat lui Dodo Muntean, mi-am spart capul. Faceam impingeri, unu contra unu, trei contra trei, jocuri cu placaje. Alergarea, de multi kilometri, se facea pe nisip. In concluzie, era ca o selectie naturala.”

Tanarul pilier iesean a facut o impresie buna antrenorilor, din acel moment el ramanand in atentia antrenorilor si devenind o prezenta constanta in lotul national.

Intalniri esentiale: doctorul Trosc si antrenorul Titi Ionescu

In sport, si nu doar in sport, exista intalniri esentiale, care pot avea o influenta covarsitoare in procesul de formare al fiecaruia.

Un jucator de rugby poate avea parte – in diferite momente ale parcursului sau – de asemenea intalniri care ii pot influenta, in mod crucial, atat formarea sa ca persoana cat si cariera sportiva.

Desigur, domnul Bucan este mult mai in masura decat mine sa se exprime in aceasta privinta.

Dupa parerea mea, bizuindu-ma pe evenimentele care au marcat parcursul sau in lumea balonului oval, imi permit sa afirm ca, dupa intalnirea cu Emil Crisan – amintita mai sus – cel care i-a deschis calea catre rugby, Ioan Bucan a avut parte de alte doua intalniri esentiale: cu doctorul Trosc si cu antrenorul Titi Ionescu.

Doua intalniri ale caror traiectorii s-au intersectat in momentul in care avea nevoie, mai mult decat oricand, de asemenea intalniri.

Numele doctorului Trosc este legat de un eveniment dramatic care a pus in cumpana cariera de rugbyst a tanarului din Pascani.

La 4 mai, 1977, la un meci din Cupa Romaniei, cu Rulmentul Barlad, desfasurat la Iasi, Ioan Bucan a suferit o accidentare grava: fractura de peroneu-tibie-maleola.

In plin fuleu, dupa ce a pasat balonul unui coechipier, cramponul montat aproape de varful ghetei s-a intepenit in gazon, piciorul stang a devenit, pentru o clipa, o parghie rigida, iar mijlocasul la gramada barladean, lansat in placaj, s-a pravalit peste picior, cauzand fractura.

Transportat la Spitalul de Urgenta din Tatarasi, gravitatea fracturii i-a facut pe doctori sa incerce sa ii salveze piciorul pentru a putea merge, cat de cat normal, fara a schiopata.

La 22 de ani, se parea ca sperantele tanarului pilier, de a mai juca, vreodata, rugby, se naruisera cu totul in acel meci cu Rulmentul Barlad.

Dupa primele ingrijiri si interventii, oasele nu se sudau cum trebuia, si, dupa mutarea  la un al doilea spital – Spitalul de Urgenta din Copou – Ioan Bucan a fost mutat, in cele din urma, la spitalul C.I Parhon.

Spitalul C.I Parhon fusese fondat in 1943 – numele fiind Spitalul Asigurarilor Sociale – si, conform istoricului de pe site-ul spitalului, era considerat, la vremea inaugurarii sale, drept cel mai modern spital din tara si unul  dintre cele mai moderne din Europa Centrala si de Est.

Acolo, la spitalul C.I Parhon, a avut loc intalnirea esentiala cu doctorul-chirurg Trosc.

Doctorul Trosc a operat din nou – a treia interventie chirurgicala – si a prins oasele intr-o ”menghina” speciala pentru a le suda in pozitia normala.

Au urmat trei luni petrecute in spital, tintuit in pat, trei luni chinuitoare, impovarate de asteptare, rabdare, indoieli, framantari si sperante.

Nimic nu putea fi grabit, nimeni nu putea sti, cu siguranta, ce efect va avea ″menghina″ doctorului Trosc si cat de bine se vor suda oasele.

Parintii il vizitau cand se puteau desprinde de gospodaria din Pascani, dar sprijin i-a fost Felicia Pop, studenta la Facultatea de chimie, pe care o intalnise in campusul universitar ”Tudor Vladimirescu”, si care, un an mai tarziu, avea sa ii devina sotie.

Lunile din spital au fost cele mai dificile luni traite, nu doar de un rugbyst, ci, in primul rand, de un tanar plecat la 14 ani din Pascani, care incepuse a-si cauta un drum in viata la Iasi si caruia rugby-ul ii intredeschisese o usa catre viitor.

Ii era, oare, sortit ca aceasta usa sa i se tranteasca in fata, pentru totdeauna?

Sansa sa a fost intalnirea cu doctorul Trosc.

Fara priceperea, maiestria si profesionalismul doctorului Trosc, tanarul care a iesit, dupa trei luni, pe portile  spitalului C. I Parhon, ar fi iesit, poate, vindecat, pe picioarele lui, dar nu ar mai fi pasit niciodata pe un teren de rugby.

Doctorul Trosc a fost acela care i-a redat lui Ioan Bucan, sansa de a continua cariera rugbystica, la nivel national si international si, in acelasi timp, sansa de a se realiza, pe plan uman si profesional, gratie rugby-ului.

Cealalta intalnire, care a avut o influenta hotaratoare in evolutia sa rugbystica, a fost cu antrenorul Titi Ionescu.

Titi Ionescu a sosit la Iasi, de la Constanta, in iarna anului 1975.

Asa cum bine se stie, dupa plecarea de la Dinamo la Constanta, Titi Ionescu avusese o contributie majora la constructia echipei Farul, care avea sa castige, de altfel, campionatul in primavara lui 1975, chiar dupa plecarea sa din orasul de pe malul Marii Negre.

Noul antrenor al iesenilor a intuit potentialul tanarului de 20 de ani si, de la inceput, l-a sustinut pe Ioan Bucan in pregatirea specializata a unui pilier.

Este binecunoscut faptul ca Titi Ionescu avea mare grija de jucatorii sai si, in contextul dramatic al accidentarii sale, Ioan Bucan a avut prilejul sa cunoasca caracterul antrenorului sau.

La iesirea din spital, Titi Ionescu a fost mereu alaturi, avand un rol enorm  in procesul de recuperare al jucatorului sau.

Dupa trei luni petrecute in spital refacerea era foarte dificila, dar, cu sprijinul lui Titi Ionescu, tanarul pilier a revenit pe gazon.

La antrenamente, alerga alaturi de jucatorul sau, care resimtind durerile, ar fi vrut sa se opreasca.

Dar nea Titi nu ma lasa, indemnandu-ma, mereu, …hai usor-usor, incet-incet… inca un pic, inca un pic…”

La fiecare alergare, la fiecare grimasa de durere, la fiecare scrasnet din dinti, la fiecare tentativa de a renunta – pentru ca piciorul era slabit si durerile inca persistau – antrenorul a fost alaturi de el.

„Fara nea Titi nu as fi putut trece peste acea teribila accidentare. Eu credeam ca nu voi mai putea juca rugby niciodata, dar nea Titi a fost mereu langa mine. Ma incuraja si  imi dadea incredere. Singurul om care a crezut în mine și în viitorul meu, pe plan sportiv. Mare om, mare antrenor, pe unde a trecut, a lăsat ceva in urma pentru rugby.”

A inceput sa joace in meciurile de campionat, perioade scurte, intrand in repriza a doua si jucand, in mod treptat, 10-20 de minute.

Apoi, Titi Ionescu care, impreuna cu Alexandru Palosanu, pe atunci antrenor la Cluj, era antrenor al lotului universitar, l-a inclus pe Ioan Bucan in Selectionata Universitara care urma sa sustina doua meciuri in Franta, la Rodez si Tulle,  intalnind in cel de-al doilea meci selectionata universitara a tarii gazda.

Tanarul pilier nu ar fi vrut sa plece pentru ca ”dupa accidentarea pe care o suferisem nu aveam incredere ca pot fi de folos echipei si ca pot juca la acel nivel”.

Dar, in acel moment, antrenorul sau il cunostea mai bine decat se cunostea el insusi, si stia mai bine decat jucatorul sau, rostul acestei convocari.

Deplasarea in Franta trebuia sa fie un moment al adevarului pentru tanarul sau pilier, care incerca sa revina dupa o accidentare atat de serioasa. Un asemenea meci putea arata, atat antrenorului cat si jucatorului, in ce masura vindecarea piciorului era completa.

Selectionata noastra a pierdut meciul, 10-36, cu studentii francezi, dar, in ciuda infrangerii, Titi Ionescu a avut dreptate in privinta pilier-ului sau. Ioan Bucan a jucat cele doua meciuri in Franta, iar testul cu ”universitarii” francezii a fost dovada revenirii pilier-ului iesean in arena.

Revenit din Franta, increzator in fortele sale, Ioan Bucan si-a continuat ascensiunea care avea sa il duca la cel mai inalt nivel al performantei sportive.

De la Stiinta Petrosani la Dinamo Bucuresti

Atmosfera din sanul echipei studentesti iesene, l-a facut pe Ioan Bucan sa se gandeasca serios la posibilitatea de a urma o facultate.

Mircea Ortelecan, colegul sau de camera de la cantonamentele si trial-urile Nationalei, a fost acela care l-a indemnat si incurajat pe Ioan Bucan sa vina la Petrosani si sa urmeze cursurile Institutului de Mine.

La fel, coechipierul si prietenul sau, Petre Florescu, fostul mijlocas la gramada, international, l-a indemnat sa plece spunandu-i ca plecarea la Petrosani era cea mai buna optiune pentru viitorul sau.

Hotararea a devenit si mai usoara atunci cand Titi Ionescu, care pleca si el la Petrosani pentru a prelua echipa Stiintei, l-a sfatuit sa il insoteasca in Valea Jiului.

Asa incat, incepand cu anul 1978, Ioan Bucan, devenind student al Institutului de Mine, s-a transferat de la Politehnica Iasi la Stiinta Petrosani.

Stiinta isi formase o gramada redutabila, capabila sa lupte de la egal la egal cu rivalele traditionale, Steaua, Dinamo, Grivita si Farul.

Linia intai era formata din Ioan Bucan, Mircea Ortelecan si Petre Dobre-Dorobantu, in timp ce in linia a doua se ”legau” Ion Aurel si Emil Drumea. Stoica Enciu era aripa de gramada, iar Florin Constantin ″inchidere″.

Titi Ionescu a ramas antrenor la Petrosani pana in 1980 cand Mihai Bucos a preluat echipa, fiind urmat de Gheorghe Baltaretu si, apoi, de Constantin Budica.

In perioada studentiei petrecute la Petrosani, intre 1978 si 1984, Ioan Bucan si-a consolidat cariera de pilier stanga, castigand experienta, progresand in mod vizibil, maturizandu-se si devenind, astfel, unul dintre pilierii selectionati, in mod constant, in echipa nationala.

In 1984, Ioan Bucan s-a transferat la Dinamo Bucuresti, acolo unde avea sa isi incheie cariera rugbystica.

Transferul la Dinamo a insemnat o etapa diferita in cariera sa, atat pe plan sportiv cat si pe plan profesional.

In perioada aceea, Dinamo, avandu-l ca antrenor pe fostul international Ion Tutuianu, se afla intr-un continuu ″duel″ cu Steaua, pentru castigarea campionatului national si numara in randurile sale jucatori de valoare.

Astfel incat, Ioan Bucan s-a reantalnit la Dinamo cu coechipieri de la Nationala: Mircea Paraschiv, Gica Daraban, Marian Aldea, Ion Constantin, Stelian Podarascu, Adrian Lungu, Stoica Enciu.

Pe plan profesional, transferul la Dinamo a insemnat intrarea in cadrul Ministerului de Interne, unde a lucrat, ca ofiter superior, pana la pensionare.

Echipa Nationala – ”Copile, sa te tii de rugby ca vei ajunge departe”

Din momentul in care a fost convocat, in 1975, la doar 20 de ani  – ca o speranta a postului de pilier – in  cantonamentul de la Mangalia, Ioan Bucan a ramas, permanent, in sanul lotului national, participand, in mod regulat la meciurile de trial, fiind selectionat timp de 12 ani si adunand 46 de selectii in echipa nationala.

Divagand putin, si pomenind de trial-uri – la care mergeam ca spectator, atunci cand erau anuntate in ziarul ″Sportul″ –  imi amintesc cat de importante si inversunate erau acele meciuri.

Mentionandu-i amintirile mele despre trial-uri, Ioan Bucan a completat:

″Meciurile de trial constituiau unul dintre cele mai importante criterii de selectie. Nimeni nu trisa la aceste meciuri. Rostul lor era de a cerne valorile si de a alege pe cei mai buni dintre cei mai buni. Desigur, exista riscul accidentarilor, dar lipsa temporara a unui posibil titular oferea sansa unui jucator care fusese aproape de selectie si el″.

Organizarea meciurilor de trial era o expresie a recunoasterii valorii fiecarui jucator.

Criteriul valorii reprezinta cel mai solid criteriu in selectia unei echipe, si acest lucru nu este valabil doar in sport.

Revenind la povestea noastra, rugby-ul s-a schimbat in mod semnificativ de atunci, din 1975; in acele vremuri, maturizarea pilierilor lua mult mai mult timp si era destul de rar ca un pilier sa debuteze la 20-21 de ani la nivel international si sa devina titular.

Atunci, in 1976, marele Gica Parcalabescu, care il urmarise in pregatirile lotului pentru meciul cu Franta, i-a spus: ”Copile, sa te tii de rugby ca o sa ajungi departe.”

Si, dupa cum arata istoria rugby-ului romanesc, ”copilul” de atunci a urmat intocmai sfatul lui nea Gica Parcalabescu, s-a tinut de rugby si a ajuns, intr-adevar, departe.

In 1976 a jucat in meciul cu Bulgaria, de la Burgas, incheiat cu scorul-record de 100-0, si a fost rezerva in splendida victorie impotriva Frantei,15-12, la Bucuresti.

Dar, ceea ce poate fi considerat drept debutul sau ca titular intr-un meci test, la doar 22 de ani, a fost meciul cu Spania, din aprilie 1977, desfasurat la Barcelona, in cadrul Campionatului FIRA.

Romania a castigat cu 22-12 si pilier-ul moldovean a avut satisfactia sa inscrie unul dintre cele doua eseuri ale echipei noastre, la capatul unei faze a carei amintire i-a ramas vie in memorie: ”Dupa o tusa castigata in 22-ul Spaniei, Mircea Ortelecan sarjeaza catre but, imi paseaza si marchez eseu.”

Dupa meciul de la Barcelona, a suferit accidentarea in meciul cu Rulmentul Barlad, accidentare care – asa dupa cum am mentionat deja – fara prezenta doctorului Trosc ar fi insemnat incheierea carierei rugbystice.

Revenirea la cel mai inalt nivel s-a petrecut treptat.

In 1978 Ioan Bucan s-a transferat la Stiinta Petrosani, iar in toamna a participat cu selectionata nationala, botezata Romania XV, la turneul din Anglia si Tara Galilor.

La  intoarcerea din turneu, a plecat la Zalau pentru stagiul militar de 9 luni– fiind student, era soldat TR (termen redus) – de unde, prin grija lui Titi Ionescu, mai primea invoiri pentru a juca in meciurile echipei sale de club.

Revenirea in echipa nationala s-a produs in toamna anului 1979, in turneul intreprins in Tara Galilor, dupa care a evoluat in meciul cu Franta, de la Montauban, pierdut cu 12-30. Acolo, l-a intalnit pentru prima oara in cariera pe Robert Paparemborde, pilier-ul dreapta francez si unul dintre cei mai valorosi pilieri din istoria rugby-ului, de care Ioan Bucan isi aminteste cu respect, numindu-l ″cel mai redutabil adversar″.

Succesele anilor ’80

A urmat, apoi, o perioada de 5 ani, care a fost presarata cu evenimente importante ale rugby-ului romanesc la care Ioan Bucan, alaturi de coechipierii sai, si-a adus, din plin, contributia.

In 1980, exceptionala victorie, 15-0, impotriva Frantei, victorie care reprezinta un moment glorios in istoria rugby-ului romanesc.

Tot in 1980 echipa noastra a intreprins un turneu, plin de succes, in Irlanda si Anglia.

In Irlanda, echipa noastra a castigat trei meciuri, cu selectionatele Limerick, Ulster si Connacht, a pierdut un meci cu Leinster, si a terminat la egalitate, 13-13 cu selectionata Irlandei, Ioan Bucan infruntand un adversar redutabil, in persoana lui Mick Fitzpatrick.

In meciul cu Ulster, la Belfast, pilier-ul nostru a marcat un eseu in forta, prin schema ″buldozerul″ care, bine executata, se dovedea a fi, de cele mai multe ori, de neoprit.

Turneul s-a incheiat in mod stralucit, cu o victorie clara impotriva echipei Leicester –  39-7 – un meci in care un alt mare jucator, Florica Murariu, a marcat 4 (patru!) eseuri!

Titlul din ziarul The Times, descrie, in mod sugestiv, meciul: ″Leicester suffer a demolition job″! In traducere libera: ″Leicester a fost complet demolata″.

In 1981, cel dintai meci-test cu faimosii All Blacks, meci pierdut cu 6-14, dar care a dovedit lumii intregi valoarea atinsa, in acel moment, de rugby-ului romanesc.

Suporterii nu pot uita, desigur, fazele din finalul meciului, cand inaintasii nostri au intrat in butul neo-zeelandez, dar arbitrul scotian Alan Hosie nu a acordat eseul.

Ai nostri au jucat la mana o lovitura de pedeapsa, in apropierea terenului de tinta neo-zeelandez, si au executat ”buldozerul”, schema reusita in meciul cu Ulster, si repetata cu asiduitate la antrenamente.

Imi amintesc faza cu pricina, care s-a desfasurat chiar pe partea tribunei unde stateam, vis-a-vis de tribuna oficiala.

Inaintasii se grupau cam la 10 metri de Mircea Paraschiv, cu Dinu, Bucan si Caragea – daca imi aduc aminte, acesta il inlocuise pe Marin Ionescu – in prima linie, porneau lansati catre linia de but, Paraschiv i-a pasat lui Bucan, iar intreaga gramada a intrat in but.

Eseu?

Ioan Bucan sustine si in ziua de astazi ca marcase eseu, dar, dupa cum bine se stie, arbitrul Hosie a considerat ca nu.

Referitor la faptul ca inaintasii romani intrasera de trei ori in terenul de tinta, Andy Dalton, taloneur-ul neo-zeelandez, a admis, in declaratiile aparute in ziarele neo-zeelandeze, ca „ o data ei [romanii] au fost, probabil, lipsiti de noroc″.

In 1982, victoria cu 13-9 asupra Frantei, condusa de Jean Pierre Rives, intr-un meci dramatic. Imi amintesc finalul fierbinte al meciului, eseul decisiv inscris de Mircea Paraschiv si presiunea francezilor din ultimele minute. Berbizier a jucat o lovitura de pedeapsa la mana, francezii cu incercat un maul ″rulant″, pentru a intra in forta in but, dar Bucan s-a lansat intr-un placaj decisiv in urma caruia balonul a fost blocat. Cred ca dupa aceasta faza, arbitrul a fluierat sfarsitul meciului.

Acest meci are o semnficatie speciala pentru Ioan Bucan, pentru ca jucase tot meciul cu o fisura de peroneu la piciorul drept. ″Am fost bandajat, incalzit bine si asa am jucat. Durerea a aparut dupa meci, mai ales in trenul de noapte, cand ma reantorceam la Petrosani″.

In  acelasi an, 1982, Nationala a intreprins un turneu in Zimbabwe, turneu in cadrul caruia a sustinut trei meciuri: un meci cu o selectionata provinciala, pe care a invins-o, cu usurinta, si doua meciuri-test cu selectionata tarii gazda, castigate, cu greu, cu 25-23 si 25-24.

Ioan Bucan a jucat in cele doua teste, meciurile au fost extrem de echilibrate, echipa gazda practicand un stil de joc sud-african, rapid si bazat pe un feroce angajament fizic.

Dar amintirile cele mai placute ale lui pilier-ului nostru sunt legate de calatoria pe raul Zambezi catre faimoasa cascada Victoria: ″o calatorie splendida, cu un vas elegant, intr-un peisaj superb″.

Momentele de varf ale Nationalei au continuat in 1983 si 1984 cu alte doua izbanzi de rasunet:

Victoria impotriva Tarii Galilor, 24-6, in noiembrie 1983 si 28-22, impotriva Scotiei, in mai 1984.

Anul 1987 a reprezentat un moment unic in cariera pilier-ului pornit din Pascani, el participand cu echipa nationala la prima editie a Cupei Mondiale, in Noua Zeelanda.

Ioan Bucan a evoluat in doua meciuri cu Zimbabwe, castigat cu 21-20, si cel cu Scotia, pierdut cu 28-55.

Iar amintirile din Insula de la capatul lumii s-au pastrat vii si proaspete pana in ziua de astazi:

″A fost o calatorie splendida, Noua Zeelanda este o tara de vis, iar comunitatea romaneasca de acolo ne-a inconjurat cu emotie si caldura. Ne-am simtit extraordinar de bine″.

O amintire speciala a pilier-ului nostru se refera la un fapt inedit, si anume:

Inainte de inceperea competitiei, celebrii All Blacks i-au invitat pe inaintasii nostri sa participe la o sedinta de antrenament pentru a exersa gramezile fixe! Probabil ca neo-zeelandezii pastrasera in amintire impresia extrem de favorabila produsa de inaintasii nostri in meciul din 1981 de la Bucuresti.

Nu pot incheia aceasta trecere in revista a carierei lui Ioan Bucan in echipa nationala fara a mentiona rolul jucat de Constantin Dinu-Capone in lansarea pe orbita internationala a pilier-ului moldovean.

Constantin Dinu-Capone era titularul indiscutabil al postului de pilier stanga, dar, pentru a-l ajuta pe mai tanarul sau coechipier sa isi construiasca o cariera de international, el a acceptat sa evolueze pe partea dreapta a gramezii, permitandu-i, astfel, lui Ioan Bucan sa devina titular pe partea stanga.

Iar Ioan Bucan nu a uitat si nu uita nici pana in ziua de azi:

Constantin Dinu-Capone a fost mentorul meu pe postul de pilier. Fiind mai mare decat mine, m-a invatat tot ceea ce stia despre tehnica postului. Fiind si el pilier stanga, ca si mine,  dar mult mai experimentat, a acceptat sa joace pilier dreapta ca eu sa pot juca pe stanga”.

Si in continuare:

”Cu privire la Capone, pot sa spun ca se poate scrie o carte. Un om, un familist si un jucator de exceptie. Dupa antrenament, lucram impreuna tehnica de post, forta, pozitia corecta a pilier-ului, spatele drept, flexat si ceafa puternica, in cazul in care gramada se prabuseste. Dupa meciuri, ne invita acasa la el, la Chitila, unde la o bere, stand sub nucul din fata casei, comenta lucrurile bune si rele din meci. Stateam pana spre seara, cand, eu si Mircea Ortelecan, aveam trenul de noapte spre Petrosani, pe la ora 11”.

Rugby-ul – intre sport si educatie

Din punct de vedere tehnic, fiecare pilier de calibru, pe langa calitatile generale, de baza – precum forta in gramada – se remarca prin niste calitati specifice.

Antrenorii si specialistii postului respectiv sunt cei mai in masura sa detalieze si sa aprecieze calitatile jucatorilor.

Eu imi ingadui doar sa fac urmatoarea apreciere:

In amintirile tanarului spectator ce eram in acei ani, imaginea lui Ioan Bucan iese in evidenta prin doua calitati distincte: mobilitatea si calitatea placajelor.

Viteza de deplasare in teren si placajele decisive au fost doua atribute care l-au impus pe Ioan Bucan in restransa ″confrerie″ a pilierilor de valoare.

Cariera lui Ioan Bucan reprezinta, dupa parerea mea, unul dintre cele mai potrivite exemple care infatiseaza influenta si rolul rugby-ului in procesul de formare al unui om.

″Cea mai frumoasa perioada din viata a reprezentat-o perioada in care am facut acest sport. Atunci m-am format ca om, prin munca depusa, rugby-ul m-a invatat ce inseamna munca in echipa, si sa dobandesti un inalt grad de intelegere″.

″Rugby-ul te invata sa ai o coloana vertebrala dreapta″, iar aceasta afirmatie este valabila atat la propriu (pentru un pilier) cat, mai ales, la figurat.

Pasul de la juniorii Unirii Iasi la seniorii Politehnicii a insemnat mult mai mult decat promovarea sportiva a unui junior in echipa ”mare”.

Pasul acesta a avut o semnificatie mult mai profunda asupra adolescentului sosit din orasul de pe malurile Siretului. Era un pas inainte in planul maturizarii sale si al largirii orizontului unui tanar aflat in pragul nevoii de a decide ce va face in viitor.

In vestiarul Politehnicii Iasi, tanarul sosit de la juniori a avut sansa, sa vada dintr-odata, un peisaj uman si educational diferit, dupa cum marturiseste chiar el: ”in vestiar erau studenti, ingineri, doctori, arhitecti, aveam niste modele, pentru viata si pentru viitor”.

Aceste modele l-au determinat sa ramana in rugby, sa respecte rugby-ul si sa isi continue drumul.

Si, mai mult decat atat, orizontul ce i s-a deschis, acolo, in vestiarul Politehnicii Iasi, i-a permis fratelui mai mare sa-i sfatuiasca si sa ii ajute pe cei doi frati mai mici, Emil si Dumitru-Petru.

Amandoi au urmat calea rugby-ului care le-a deschis orizontul catre realizarea profesionala, Emil absolvind Facultatea de Constructii, in timp ce, praslea, Dumitru-Petru, a absolvit Facultatea de Educatie Fizica si Sport.

La momentul potrivit in viata sa, rugby-ul i-a deschis lui Ioan Bucan o fereastra catre o priveliste la care, poate ca nici nu visase vreodata.

Era o priveliste frumoasa, care, poate ca in anumite momente, parea de neatins.

A privit-o, insa, cu indrazneala, hotarat sa reuseasca sa o transforme in realitate.

Nu a fost deloc usor, dar, bazat pe cele spuse, vazute si povestite, fiul de ceferist din Pascani a reusit!

Eugen Cionga

Toronto

Un monument al rugby-ului romanesc!

Constantin Dinu-Capone!

Un monument al rugby-ului romanesc!

Ecoul numelui sau, strabatand generatii si generatii, rasuna – viu si intens – in mitologia rugby-ului romanesc, precum sunetul prelung al unui corn de alama chemand coechipierii in arena strajuita de ”Has”-uri.

Constantin Dinu-Capone!

Nu l-am intalnit niciodata, dar l-am privit, de nenumarate ori, din tribune sau in transmisiile televizate.

Nu l-am cunoscut personal… si, totusi, Constantin Dinu-Capone a fost unul dintre cei ce m-a purtat pe taramul copilariei mele rugbystice, calatorind prin tinutul adolescentei si, mai apoi, al studentiei mele, retragandu-se, in cele din urma, in mod discret, din arena, la inceputurile maturizarii mele profesionale.

Constantin Dinu-Capone!

A jucat pentru doua echipe,  Grivita si Stiinta Petrosani .

Grivita a fost echipa sa de suflet, la care a inceput sa joace de copil si unde si-a incheiat exceptionala cariera , la Petrosani jucand intre anii 1968 si 1973, cand era student la Institutul de Mine.

Conform statisticilor a strans 69 de selectii in echipa nationala (eu aveam impresia ca avea 70 de selectii in Nationala, nu stiu daca meciul din 1977 cu Franta, dupa cutremur, a fost considerat meci-test), debutand in 1965, cand inca nu implinise 20 de ani, intr-un meci cu selectionata Republicii Federale a Germaniei, la Hanovra, si a jucat ultimul sau meci in 1983, impotriva selectionatei URSS, la Kiev, cand implinise 38 de ani!

De-a lungul celor 18 ani, petrecuti acolo, in” transeele” liniei intai, Constantin Dinu a fost o ancora solida a gramezii, contribuind, dupa puterile sale si impreuna cu coechipierii sai, la un spectaculos progres al echipei nationale, progres care a condus la cea mai fertila perioada din istoria rugby-ului romanesc!

Rugby-ul incepe in linia intai, acolo unde, in culoarul obscur al gramezilor, incepe sa se scrie istoria unui meci si acolo unde se poate decide, de multe ori, soarta sa. 

Constantin Dinu-Capone face parte din aceasta categorie a truditorilor, a celor care asuda si mineresc, din greu, in ”subteranele” gramezilor, inclestati in imbratisarile crancene ale liniilor intai.

Acolo, in umbra „subteranelor” gramezii, unde nu este loc pentru ”coreografia” delicata, spectaculoasa si plina de fantezie a liniei de treisferturi, departe de stralucirea luminilor rampei, departe de privirile spectatorilor, se concentreaza si se regaseste esenta jocului de rugby: spiritul de lupta, darz si plin de ardoare, exprimat printr-o dreapta masurare a fortelor, atat pe plan fizic, cat si pe plan tehnic.

Cei care evolueaza pe postul de pilier alcatuiesc o lume aparte, uniti intr-o confrerie pe care numai ei, cei ce joaca in linia intai, o inteleg pe deplin. O confrerie care nu cred ca se poate regasi in niciun  alt sport.

Cred ca nicio alta pozitie din rugby nu solicita o specializare a postului si o mai profunda impletire a trei calitati esentiale – tehnica, forta si inteligenta – decat postul de pilier.

Din acest punct de vedere, Constantin Dinu a constituit cel mai potrivit exemplu al reusitei unei asemenea combinatii.

Constantin Dinu-Capone!

Respectul nu este un dat. Respectul se castiga prin valoarea intrinseca si meritele proprii.

Valoarea autentica se confirma cu trecerea anilor, iar valoarea pilier-ului nostru a fost confirmata de-a lungul celor 18 ani de activitate, castigand respectul adversarilor si al coechipierilor, deopotriva.

Longevitatea sa la cel mai inalt nivel al performantei sportive, loialitatea, eforturile si sacrificiile sale, incununand o cariera exceptionala, toate acestea merita, cu prisosinta, admiratia si respectul tuturor celor care iubesc rugby-ului romanesc!

Fara a diminua in niciun fel meritele si valoarea atator jucatori de frunte ai rugby-ului nostru, imi ingadui sa afirm ca, pentru mine, Constantin Dinu-Capone reprezinta cel mai implinit si intregitor simbol al pilier-ului roman; un simbol care, de-a lungul anilor, a avut, parca, darul de a raspandi, in micul univers al rugby-ului nostru, un inefabil sentiment de perenitate.

Imi amintesc ca, atunci cand mergeam la meciurile Grivitei, pe Parcul Copilului – dupa ce plecase din tara – mi se parea ca prezenta sa se facea simtita chiar si atunci cand nu mai era in teren.

Constantin Dinu-Capone!

Inaintea turneului echipei noastre din 1975, in Noua Zeelanda, televiziunea tarii gazda a trimis un reporter in Romania pentru a realiza un film cu scopul de a prezenta aceasta echipa necunoscuta care sosea de undeva, din estul Europei si tocmai de dincolo de Cortina de Fier, dintr-o tara de care, probabil, multi neo-zeelandezi nici nu auzisera pana atunci.

Imi permit, asadar, sa il citez pe comentatorul neo-zeelandez, care, prezentandu-l intr-o secventa, in prim plan, pe Constantin Dinu a spus: „The French say he is so strong that he must eat horses for breakfast”. In traducere libera: „Francezii spun ca el [Dinu] este atat de puternic incat trebuie ca mananca [carne de] cai, la micul dejun”!

Elocventa descriere a fortei pilier-ului roman!

Constantin Dinu-Capone!

Cand Ioan Bucan a debutat in Nationala, el nu putea evolua decat pe postul de pilier stanga, post al carui titluar era Constantin Dinu-Capone.

Care a fost reactia acestuia in fata unui potential rival, cu zece ani mai tanar decat el, si care ii putea ameninta postul de titular?

Pentru a-l ajuta pe mai tanarul sau coechipier sa isi construiasca o cariera de international, Constantin Dinu-Capone a acceptat sa evolueze pe partea dreapta a gramezii, permitandu-i astfel lui Ioan Bucan sa devina titular pe partea stanga.

Cunoscatorii rugby-ului stiu foarte bine ca postul de pilier-dreapta este cu mult mai solicitant decat postul de pe stanga, necesitand calitati fizice si tehnice deosebite. Nu oricine poate face aceasta schimbare, peste noapte, si sa reuseasca sa evolueze, cu succes, pe ambele flancuri ale liniei intai.

Gratie experientei, fortei si tehnicii sale, Constantin Dinu-Capone a trecut, fara probleme, de pe stanga pe dreapta, ramanand la fel de redutabil pe ambele parti ale gramezii.

Iar Ioan Bucan nu a uitat si nu uita:

Constantin Dinu-Capone a fost mentorul meu pe postul de pilier. Fiind mai mare decat mine, m-a invatat tot ceea ce stia despre tehnica postului. Fiind si el pilier stanga, ca si mine,  dar mult mai experimentat, a acceptat sa joace pilier dreapta ca eu sa pot juca pe stanga”.

Si in continuare:

”Cu privire la Capone, pot sa spun ca se poate scrie o carte. Un om, un familist si un jucator de exceptie. Dupa antrenament, lucram impreuna tehnica de post, forta, pozitia corecta a pilier-ului, spatele drept, flexat si ceafa puternica, in cazul in care gramada se prabuseste. Dupa meciuri, ne invita acasa la el, la Chitila, unde la o bere, stand sub nucul din fata casei, comenta lucrurile bune si rele din meci. Stateam pana spre seara, cand eu si Mircea Ortelecan aveam trenul de noapte spre Petrosani, pe la ora 11”.

Mircea Ortelecan a jucat si el alaturi de Constantin Dinu, la Stiinta Petrosani si la Nationala:

”Constantin Dinu a devenit student al Facultatii de Mine Petrosani in anul 1968 si a terminat Facultatea la profilul de studii Topografie miniera, in iunie 1973. Am avut ocazia si cinstea sa joc alaturi de el, in prima linie, la Stiinta, in perioada 1970-1973, si la lotul National in meciurile cu Franta: 1972-Constanta, 1976-Bucuresti, 1977 la Paris si Clermont Ferrand, 1979-Montauban. Dinu Constantin are cele mai multe meciuri jucate cu Franta”.

Fostul taloneur al Nationalei a tinut sa sublinieze faptul ca Dinu poseda „o tehnica de post deosebita (forta de impingere, ”capac” la baloanele introduse in gramada pentru a-l ajuta pe tragator sa taloneze balonul). In primii ani de ucenicie in Divizia A, m-a ajutat sa-mi perfectionez tehnica de tragator.”

Si Mircea Ortelecan isi mai aminteste, cu nostalgie si placere, cand, in 1995, aflandu-se in Franta, ”am petrecut o noapte la Dinu acasa, depanand amintiri”.

Constantin Dinu-Capone!

Dupa retragerea din rugby-ul romanesc, Constantin Dinu a plecat in Italia, la Reggio Calabria, si apoi in Franta, la Cholet, Nantes si Paris.

Am avut placerea sa corespondez cu domnul Gérard Clausier, unul dintre fondatorii clubului Rugby Olympique Choletais, caruia ii multumesc pe aceasta cale, pentru sprijinul acordat in obtinerea informatiilor referitoare la perioada petrecuta de Constantin Dinu la Cholet.

Domnul Clausier, a carui viata s-a confundat cu acest club, l-a cunoscut foarte bine pe Constantin Dinu.

Sosit din Italia la Cholet in 1984, impreuna cu familia – sotia sa Coca, si copiii Bogdan si Ioana – Constantin Dinu-Capone a devenit antrenor-jucator al echipei de seniori a clubului.

Rugby Olympique Cholet i-a primit cu bratele deschise, si, dupa cum subliniaza Gerard Clausier, colegul sau ”Bernard Combeau a fost acela care a ajutat foarte mult familia Dinu. Coca Dinu s-a imprietenit cu Murielle Combeau, iar copiii, apropiati ca varsta, au devenit si prieteni”.

Prieteniile adevarate raman solide peste ani, iar Bernard Combeau mentine legaturi stranse cu familia Dinu si in ziua de astazi.

Constantin Dinu a evoluat ca antrenor-jucator pana in 1987, cand implinise 42 de ani!

Ce amintiri a lasat pilier-ul nostru la Cholet?

Imi permit sa ii dau cuvantul domnului Clausier:

” A fost unul dintre cele mai mari personaje pe care le-am cunoscut la Cholet: tehnic ca jucător, foarte dedicat pe teren, spirit pedagogic ca antrenor, prietenos și înzestrat cu un umanism natural și prietenos ieșit din comun. … să nu mai vorbim de umorul lui … un mare caracter!

Constantin a lăsat, cu adevărat, la Cholet o imagine de neuitat atât pe plan sportiv cat și pe plan  uman.”

Domnul Clausier isi aminteste doua evenimente marcante legate de Constantin Dinu:

Primul a avut loc in iunie 1992, cand clubul a sarbatorit 25 de ani de la infiintare:

 L-am invitat pe Constantin, dar si pe Jean-Michel Cabanier, care a fost de 26 de ori international francez, ca taloneur, participant la primul Grand Slam al Frantei, in Turneul celor V Natiuni,  si care fusese antrenor-jucator la R.O. Cholet din 1968 până în 1975. Ambii au raspuns favorabil invitatiei și au fost prezenti la festivitati. Întalnirea celor doua mari figuri ale rugby-ului international, „Constantin / Jean-Michel”, a fost un moment exceptional !… si week-end-ul a fost, de asemenea, exceptional !!!”

Al doilea eveniment este legat de un meci disputat de R.O Cholet, la Paris, in anii cand Constantin Dinu se stabilise la Paris.

”In timpul finalei Campionatului Francez Divizia ”Onoare”, care a avut loc in regiunea pariziana (nu-mi amintesc anul), i-am vazut pe Constantin și pe sotia sa, Coca,  intrand pe stadion. Constantin citise în presa că fostul ”său” club R.O Choletais juca nu departe de casa. A fost un super moment cu Constantin ”al nostru”!… Constantin, ca intotdeauna, surazator si prietenos!… Mai mult decat atat, spectatorii l-au recunoscut, a fost foarte solicitat … o mare fericire!”.

Iar domnul Clausier a incheiat cu nostalgie si bucurie: ” Dar, repet, ce amintiri a lăsat Constantin Dinu, atât ca jucător de rugby, cât și ca om… Quel grand Monsieur”!

Da, domnule Clausier, aveti dreptate: Un adevarat domn!

Constantin Dinu-Capone!

Stiu ca locuia la Chitila si ca lucra la uzinele Grivita.

Rugby-ul nu a fost niciodata un sport rasfatat de presa noastra, dar imi amintesc ca ziarul ”Sportul” a publicat un articol despre Constantin Dinu.

Nu imi mai amintesc detalii, dar imi amintesc fotografia – cu celebra mustata – care  insotea articolul si informatia – sper sa nu ma insele memoria – conform careia Constantin Dinu facea zilnic naveta intre Chitila si Bucuresti, trenul de dimineata fiind la ora 6:44 ( mi-a ramas aceasta ora in minte, dar, desigur, s-ar putea sa ma insel).

L-am mai vazut pe domnul Dinu, o singura data, dupa 1989, era pe la inceputul anilor ’90.

Mersesem la un meci, pe stadionul din Tei, coborasem, drumul in panta, ce ducea spre Complexul Tei, si ma oprisem la gardul terenului dinspre intrarea principala, vis-a-vis de tribune. Dupa o vreme, cand am intors capul l-am zarit pe Constantin Dinu-Capone, venit la stadion cu un grup de prieteni, urmarind meciul.

Imi amintesc, de parca a fost ieri,  ca purta o bereta ”ecosez”, in culori vii, cu pompon – in cel mai pur stil frantuzesc – combinatie care conferea siluetei sale vanjoase o nota de veselie si seninatate.!

Constantin Dinu-Capone!

Nu stiu daca si in alte tari rugby-ul s-a apropiat de poezie, dar gratie lui Tudor George-Ahoe, rugby-ul romanesc se poate mandri cu stihuri dedicate rugby-ului.

Iubitorii rugby-ului cunosc, cu siguranta, volumul „Sub semnul lui Hercule”  dedicat de Ahoe, rugby-ului.

Nu pot sa inchei acest articol fara a aduce in fata celor mai tineri o poezie din acest volum.

Titlul poeziei este: IUBESTE RUGBYUL – SPORTUL LUPTATOR! CUVANT CATRE UN FRAGED JUNIOR.

Poezia este dedicata lui Dinu Constantin, fiind datata 12 martie 1953.

In martie 1953, mai era o luna pana cand Constantin Dinu implinea 8 ani. Nu stiu daca ”fragedul junior” de atunci – caruia ii este dedicata poezia – era viitorul mare pilier de mai tarziu. Poate ca este o coincidenta de nume. Sau, poate ca nu, avand in vedere ca Tudor George i-a antrenat pe copiii Grivitei.

Vreau doar sa reproduc primele doua strofe:

”Iubeste sportu-acesta temerar,

Daca ti-i drag sa te avinti’nainte!

Sa ai o tinta-n viata

                                    tine minte!

Neirosindu-ti clipele-n zadar!

Ca pe Anteu, tarina sa te-alinte,

Sa-ti dea puteri si sprijin – la amar!

Caderile s-anime zboru-ti, iar!

Si-n cinstea alor tai, sa lupti fierbine!”

Superbele versuri scrise de Ahoe au aratat, atunci in martie 1953, calea pe care avea sa paseasca, in viitor, marele nostru pilier.

Constantin Dinu-Capone a iubit ”sportu-acesta temerar” de cand era ”fraged junior”;  i-a fost drag si s-a avantat, mereu, ’nainte!

Iar lupta?

Sa ne mai intrebam, oare, cum a luptat in arene, sub semnul lui Hercule?

Raspunsul este unul singur si il stim, foarte bine, cu totii:

Pentru cinstea alor sai, Constantin Dinu-Capone a luptat, intotdeauna, fierbinte!

Dragul nostru Constantin Dinu-Capone!

Am scris aceste randuri dedicate domnului Constantin Dinu-Capone cu inocenta copilandrului de ieri, cu admiratia adolescentului de mai tarziu, si cu emotia si respectul omului matur de astazi.

Constantin Dinu este si va fi, pentru totdeauna, un monument al rugby-ului romanesc!

Eugen Cionga,

Toronto

Stadionul „Tineretului”

Tinerete fara batranete…

Stadionul ”Federatie(i)”! Stadionul ”Tineretului”! Stadionul ”Arcul de Triumf”!

Tinerete fara batranete…

Acolo, peste drum de Manastirea Casin, arde, de mai bine de o suta de ani, flacara pasiunii rugby-ului romanesc.

Acolo, pe stadioanele de la Sosea, s-au concentrat, de-a lungul anilor, entuziasmul, devotamentul, loialitatea, talentul, destoinicia, priceperea, sudoarea si munca atator generatii de copii, parinti si antrenori care, impreuna, au impins rugby-ul romanesc inainte.

Stadionul ”Tineretului”!

Tinerete fara batranete…

Asa mi-l amintesc din momentul in care am deschis ochii asupra rugby-ului.

In vremea adolescentei mele – ca de altfel, si mai tarziu –  calatoria la Sosea, la stadionul Tinerertului, era un ritual duminical.

Imi amintesc ca luam autobuzul 34 de la capatul liniei, din Piata Muncii, pana la Piata Romana, de unde ma urcam in autobuzul 31 pentru a cobori la Arcul de Triumf.

Treceam prin fata intrarii in Herastrau si intram pe poarta dinspre Soseaua Kiseleff, ce se afla chiar pe locul unde se afla acum sediul Federatiei de Rugby, o poarta care era mereu deschisa, cel putin duminicile.

Odata ce paseai peste pragul portii, te intampina, parca, un mic univers proiectand o imagine singulara: pe toate terenurile se jucau, simultan, meciuri de copii si juniori.

Acolo veneau echipe din toate colturile tarii.

Intr-o vanzoleala, greu de descris, dar care nu deranja deloc, spectatorii se mutau de la un teren la altul, urmarindu-i pe cei mici si pe cei mari.

Nu stiu cum au simtit altii, dar, in ceea ce ma priveste, atunci cand intram pe poarta dinspre Arcul de Triumf, mi se parea ca, pentru cateva ore, paseam intr-o alta lume decat cea aflata de cealalta parte a portii.

Era o lume cu un farmec aparte, pe care, pe moment, nu reuseam sa il deslusesc si pe care nu mi-l puteam explica.

De unde izvora acest farmec viu, inefabil, mangaietor, care invaluia stadionul „Tineretului”?

Din amestecul de energie, entuziasm si pasiune al celor care umpleau tinutul rugby-ului de la Sosea?

Din prezenta generatiilor diferite – parinti, bunici, copii, adolescenti –  care se intersectau pe aleile strajuind terenurile, toti aflandu-se acolo pentru a-si impartasi pasiunea si respectul pentru rugby?

Din impletirea vitalitatii si energiei degajate de tinerii care zburdau pe terenuri cu pasiunea nostalgica, dar atat de vie, a veteranilor care priveau de pe margine?

Intrebari retorice, desigur, dar fiecare dintre cei care a pasit pe aleile si terenurile de acolo isi are propriul sau raspuns.

Acolo, pe „Tineretului”, aveam prilejul sa intalnesc o parte dintre seniorii rugby-ului romanesc, care degajau parfumul unei alte epoci – demult trecute – si al caror nume era strans legat de inceputurile rugby-ului nostru.

Mi se intampla, uneori, sa ii privesc pe acesti oameni ajunsi la senectute, intrebandu-ma:

Ce ganduri le vor fi trecut, oare, prin minte atunci cand ii priveau pe copiii din fata lor jucand pe aceleasi terenuri pe care jucasera si ei, cu ani si ani in urma?

Cu cata nostalgie vor fi privit ei pe tinerii din jur care nici nu erau nascuti cand ei, la randul lor tineri, jucau pe aceleasi terenuri !

Ce amintiri – mai mult sau mai putin rascolitoare – se vor fi ridicat la suprafata dintre faldurile aburite ale memoriei la (re)vederea terenurilor care fusesera martore la ispravile lor din tinerete ?

Isi vor fi amintit ei, oare, de eseurile marcate sau ratate?

De drop gol-urile si loviturile de pedeapsa transformate (sau nu) pe terenurile  ”Federatiei” ?

De bucuria victoriilor si amaraciunea infrangerilor?

Si asemenea intrebari retorice, ne fac sa intelegem, mai bine, semnificatia profunda si insemnatatea acestui tinut al rugby-ului:

Pentru ca, iata, aceste terenuri – la inceput ale „Federatiei”, apoi ale „Tineretului” si, acum, transformate sub insemnele „Arcului de Triumf” – pastreaza, si vor pastra mereu –  ca pe un tezaur pretios, amintirile atator si atator generatii de rugbysti romani. Iar aceasta inseamna: cultura, traditie, identitate.

Aceste terenuri au constituit, de-a lungul anilor, Academia rugby-ului romanesc, fara sa fi purtat acest nume si fara sa fi avut structura si dotarile Academiilor de astazi, dar care a asigurat baza rugby-ului nostru pentru multi ani.

Stadionul “Federatie(i)”, devenit apoi, stadionul “Tineretului”, si, mai tarziu, dupa schimbarile din 1989, stadionul “Arcul de Triumf”!

Tinerete fara batranete…

Acest stadion, a reprezentat, si reprezinta si astazi, cel dintai reper si, in acelasi timp, cel mai puternic simbol – arcuit peste vremuri – al istoriei,  identitatii si traditiei rugby-ului romanesc.

De-a lungul anilor, stadionul cunoscut sub cele trei nume ale sale, „Federatie(i)”,  „Tineretului” si „Arcul de Triumf”, a reprezentat, si reprezinta si astazi, o expresie a culturii rugbystice romanesti.

Acolo, in terenurile de la Sosea, a prins rugby-ul primele sale radacini in pamant romanesc si acolo a inceput zidirea temeliei rugby-ului nostru.

Acolo, pe terenurile de la Sosea, peste drum de Manastirea Casin, s-a „semnat” actul de nastere al rugby-ului romanesc.

Modernizarea stadionului nu trebuie sa „anuleze” un asemenea act si nici sa estompeze identitatea, cultura si traditia rugby-ului nostru.

Acest stadion face parte din patrimoniul rugby-ului romanesc, asa se cuvine sa ramana si trebuie sa fie protejat ca atare.

Eugen Cionga

Toronto

Galeria marilor rugbysti romani: Mircea Muntean

Nota: Am scris acest articol, dedicat lui Mircea Muntean, in 2011 si imi ingadui sa il public, din nou, acum in pragul Anului Nou. Imi face placere sa il prezint suporterilor rugby-ului nostru, la scurt timp dupa publicarea articolului dedicat lui Mircea Ortelecan. Explicatia re-publicarii articolului este simpla: mi s-a parut potrivit sa prezint, impreuna, aceste articole dedicate celor doi mari jucatori care au marcat prin evolutia lor rugby-ul nostru, in general, si perioada imensului progres realizat in anii ’70, in particular. Rivalitatea sportiva dintre acesti doi mari taloneuri, desfasurata sub semnul respectului reciproc, reprezinta, pentru mine, una dintre cele mai frumoase povesti ale rugby-ului nostru.

De la bun inceput, se cuvine sa lamurim numele corect al fostului taloneur al echipei nationale. Ani si ani de zile am fost convins ca numele sau era Munteanu. Istoriografia rugby-ului romanesc – ca si cea a rugby-ului international – l-a prezentat, intotdeauna, pe taloneur-ul echipei Steaua si al Nationalei, cu numele de Mircea Munteanu. Asa incat am fost de-a dreptul surprins sa aflu, atunci cand l-am contactat pentru scrierea acestui articol, ca, de fapt, numele sau este Muntean si nu Munteanu!

Mai precis, Mircea Sever Muntean! Sau, Dodo Muntean, asa cum este (re)cunoscut in lumea rugby-ului romanesc, Dodo fiind alintul numelui de botez, Dorel.

Si acum, dupa ce am indepartat buclucasa vocala care era in plus, sa purcedem la depanarea povestii celui cunoscut in lumea rugby-ului romanesc drept „Vulturul”.

„Intalnirea cu rugby-ul a fost ceva special”

Mircea Sever Muntean s-a nascut la 12 Octombrie 1952, la Petrila. In vremurile grele care au urmat reantoarcerii de pe front, tatal sau, sergentul Gheorghe Muntean, mot din Baita, a petrecut cativa ani, din 1950 pana in 1956, in Valea Jiului, trudind in minele Petrilei.  Dupa sase ani petrecuti in Vale, Gheorghe si Tudora Muntean au considerat ca Petrila nu oferea multe sanse de implinire copiilor lor, asa incat, in 1956, familia s-a mutat la Bucuresti.

Dodo Muntean a copilarit, impreuna cu cei doi frati, Bebe si Adrian, si sora sa, Olga, intr-o zona a Bucurestiului vechi, pe Strada Armeneasca Mica – o „bretea”din Calea Mosilor, in spatele fostului hotel Modern, pe care se aflau doar 4-5 case – jucandu-se pe strazile linistite din imprejurimi, Cernica, Mantuleasa, Sfintilor, acolo unde il ajutau, de Sarbatori, pe preotul bisericii.  Joaca continua, bineinteles, peste drum in curtea scolii Nr. 92, cunoscuta drept „Scoala Armeneasca” si ai carei elevi au fost pana la plecarea la liceu. Sportul le-a placut celor patru copii, dar numai Mircea si fratele sau mai mic, Adrian, au reusit sa se lanseze pe orbita sportului de inalta performanta.

Amandoi fratii si-au inceput, in mod serios, cariera sportiva la Dinamo, Mircea poposind pe terenul de rugby, de langa velodrom,  in timp ce Adrian a „plonjat” direct in bazinul poloistilor. Si fiindca am amintit de fratele sau mai mic, este interesant de mentionat faptul ca Adrian Muntean a facut parte dintr-o remarcabila generatie de poloisti, el evoluand alaturi de Dinu Popescu, Viorel Rus,  Adrian Nastasiu, Doru Spanu, George Gaita, Radu Mirea, intr-o echipa care avea sa domine polo-ul romanesc multi ani de-a randul.

Pana a ajunge la rugby, insa, fiul de miner din Petrila a incercat si alte sporturi. Ca mai toti copiii a fost atras, la un moment dat, de fotbal; dar balonul rotund nu a exercitat o influenta destul de puternica pentru a-l convinge sa continue.

Natura sa de luptator innascut l-a indreptat, apoi, catre  box si lupte greco-romane, el practicand, in paralel, ambele sporturi, la clubul Progresul. A fost o experienta interesanta care a durat un an si jumatate, si – cine stie – poate ca Dodo Muntean ar fi urmat calea unui Calistrat Cutov sau Stefan Rusu, daca nu ar fi descoperit rugby-ul.

„Intalnirea cu rugby-ul a fost ceva special. De la primul pas pe terenul de rugby, am stiut ca acolo voi ramane. Am fost atras ca de un magnet.” isi aminteste Mircea Muntean despre  contactul cu rugby-ul. Acolo, pe terenul „ de la sere”, langa velodromul din Parcul Dinamo, a descoperit  Dodo Muntean, rugby-ul. Iar primul sau antrenor, Gogu Ghiondea, a jucat un rol primordial in decizia sa de a ramane pe taramul Planetei Ovale.

„Mare sufletist”, nea Gogu reusea sa starneasca in copiii care ii treceau pragul, curiozitatea si, mai apoi, pasiunea, pentru un sport atat de diferit de tot ceea ce cunoscusera ei pana atunci. La sfarsitul meciurilor, ii „premia” pe cei care jucasera cel mai bine, cu bani pentru un suc si dulciuri, bani scosi din propriul buzunar. O incipienta si nevinovata forma de „profesionism” care avea darul de a rasplati darzenia  dovedita in teren.

Uimitor pentru tinerii jucatori era spiritul de competitie care domnea intre Gogu Ghiondea si fratele sau, Nicu Ghiondea, antrenor la Steaua. Nicu Ghiondea, fostul fundas al Stelei, cel care fusese mentorul marelui Alexandru Penciu, nutrea aceeasi formidabila pasiune pentru rugby ca si fratele sau. Partidele disputate intre echipele lor erau incinse, iar fiecare dintre cei doi frati avea ambitia de a castiga. Fratii Ghiondea au reprezentat o „familie care a dat mult acestui sport, iar noi toti care am trecut prin mainile lor, ne gandim cu respect si recunostinta la ei” marturiseste Mircea Muntean.

Clubul Sportiv Scolar – „cuibul” din care si-a luat zborul „Vulturul”

Elevul de la „Scoala Armeneasca”, ajuns licean la „Dimitrie Cantemir” si-ar fi continuat, probabil, promitatoarea cariera la Dinamo, daca o intamplare petrecuta in vacanta de vara a anului 1968, nu l-ar fi hotarat sa plece din Soseaua Stefan cel Mare. Intors la club dupa o convocare a lotului national de juniori, Dodo a constatat cu neplacuta surprindere ca echipa plecase la mare, iar biletul ce i se cuvenea fusese oferit altcuiva.

Orgoliul ranit al unui adolescent de 16 ani l-a facut pe Dodo Muntean sa considere aceasta atitudine birocratica ca pe o lipsa de recunostinta si ca pe o nedreptate, determinandu-l sa paraseasca, dezamagit, un club asa de mare ca Dinamo. „Este foarte important ca un copil sa vada ca promisiunile sunt respectate. Atunci, mi-am jurat mie insumi ca, daca voi ajunge vreodata antrenor, nu voi promite nimic nerealizabil unui copil sau jucator”. Iar generatiile de copii si juniori care au trecut prin mana antrenorului Mircea Sever Muntean, pot confirma faptul ca barbatul matur de azi a respectat, intotdeauna, promisiunea adolescentului de ieri.

Dupa plecarea de la Dinamo, Dodo Muntean a avut o clipa de indoiala – incotro sa se indrepte? Norocul a fost ca „domnul Cornel Munteanu, care stia tot ce misca in rugby-ul romanesc” a aflat de patanie, i-a oferit imediat tanarului jucator un bilet la mare, si „promisiunea ca voi ajunge jucator de  varf daca voi munci pe rupte alaturi de el si ca nu ma va dezamagi niciodata.” Si, dupa cum istoria rugby-ului romanesc arata foarte limpede, promisiunea si profetia lui Cornel Munteanu, din acea vara fierbinte a anului 1968, s-au implinit!

La Clubul Sportiv Scolar, sub bagheta lui nea Cornel, s-a produs „explozia” talentului tanarului hunedorean.  Iar progresul si maturizarea lui Dodo Muntean s-au datorat, in mare masura, priceperii antrenorului sau caruia i-a pastrat, intotdeauna, un respect profund.

„Magicianul Cornel Munteanu era, in aparenta, un om dur, putin morocanos, dar avea un suflet foarte bun si o imensa dragoste pentru acest sport. El a stiut, mai bine decat multi alti antrenori, sa scoata tot ce era mai bun de la elevii sai, impunandu-ne prin comportamentul si prestanta sa, sa ne autodepasim in mod continuu si sa abordam fiecare meci cu seriozitate maxima. Cornel Munteanu  a stiut sa sadeasca in noi si sa dezvolte atitudinea de invingatori.”

La Clubul Sportiv Scolar, Dodo Muntean a castigat doua editii ale campionatului de juniori: in  editia 1969-1970, CSS invinge Grivita Rosie cu 6-5, iar in editia 1970-1971 castiga, din nou, titlul, invingand Scoala Sportiva nr.2, cu 8-5.

El s-a dovedit a fi unul dintre cei mai talentati juniori ai generatiei sale, si in mod logic, a fost selectionat in echipa nationala de juniori. Impreuna cu nationala de juniori, Dodo Muntean a participat la trei editii ale Campionatului European, terminand pe locul 3, in 1969, locul 5 in 1970 si pe locul 3 in 1971, editie desfasurata in Maroc si la care liceanul de la „Cantemir” a fost capitanul echipei.

Atunci, in acea perioada a junioratului, agilitatea si indemanarea tehnica combinate cu forta, energia, dinamismul si viteza de reactie au facut sa se nasca porecla „Vulturul”, porecla care il va insoti de-a lungul intregii sale cariere.

Steaua, clubul de inima si suflet

Progresand in mod continuu, ajutat fiind de doi antrenori, Gogu Ghiondea si Cornel Munteanu, carora le-a pastrat si le pastreaza o amintire plina de respect, Mircea Muntean ajunsese, in 1971, unul dintre cei mai buni juniori ai tarii.

Evolutiile de la Clubul Sportiv Scolar, dar si de la echipa nationala de juniori, au trezit interesul marilor cluburi si, la terminarea junioratului,  „ puiul de Vultur” a trecut la Steaua, clubul la care avea sa isi desfasoare intreaga cariera de jucator, incheiata in 1988. O cariera absolut remarcabila de-a lungul careia a castigat 10 titluri de campion national, a devenit Maestru Emerit al Sportului in 1975 si s-a dovedit un component de baza al echipei nationale, adunand 53 de selectii.

Sosit la clubul militar, tanarul taloneur a avut sansa de a fi primit de un grup de jucatori experimentati care stiau sa cultive talentul noilor veniti, precum si de un antrenor, Petre Cosmanescu, care stia, cu inteligenta si intelepciune, sa combine talentul juniorilor cu experienta veteranilor. Gratie acestui mediu care incuraja cultivarea valorilor reale, adolescentul de-abia venit de la Clubul Scolar va prinde radacini solide, progresand in mod spectaculos. Ciornei, Ciobanel, Bucur, Serban, Giugiuc, Ghita Dan, Durbac, Postolachi, Radu Ionescu, Braga, Teleasa, Budica, Achim, jucatori de marca ai clubului Steaua, l-au ajutat si l-au „scolit”, in acelasi timp, pe fostul capitan al Nationalei de juniori.

Debutul sau in echipa „mare” a Stelei, s-a petrecut in 1972, intr-un meci cu Rulmentul Barlad. „A fost o lupta acerba la nivelul inaintarii – isi aminteste Dodo Muntean – iar jocul meu a fost apreciat atat de antrenorul Petre Cosmanescu cat si de cei de la Barlad”.

Acest meci a confirmat, din plin, calitatile sale deosebite, rasplatind, in acelasi timp, si  sperantele antrenorilor sai. Incet-incet, Mircea Muntean s-a impus, cu autoritate, devenind titularul postului de taloneur si un component de baza al echipei militare.

In anii 1975 si 1976, la Steaua se produce schimbul de generatii, aparand jucatori tineri, unii dintre ei viitori titulari ai echipei nationale: Nicolae Cioarec, Ion Pintea, Marin Ionescu, Octavian Corneliu, Ion Zafiescu, Eduard Suciu, Dumitru Alexandru, Laurentiu Codoi, Ion Enache, Sorin Fuicu si mult regretatul Florica Murariu.

Tranzitia s-a produs lin, fara probleme, deoarece, dupa cum subliniaza Mircea Muntean, „Petre Cosmanescu a fost un excelent strateg si a stiut sa faca foarte bine schimbarile de generatii.” De fapt, dominarea pe plan intern a rugby-ului romanesc, in anii ’70, de catre Steaua, s-a datorat tocmai priceperii lui Petre Cosmanescu de a integra, la momentul oportun, tinerii jucatori si de a pastra un echilibru valoric intre tineri si veterani.

Echipa nationala

Excelentele evolutii de la club il vor propulsa pe tanarul taloneur la echipa nationala. Mircea Muntean debuteaza in selectionata de seniori a Romaniei in partida disputata, la 27 octombrie 1973, la Heidelberg, cu  Republica Federala a Germaniei,  partida castigata cu 33-9.

Urmeaza, apoi, primul meci impotriva Frantei, la 11 noiembrie, 1973, la Valence, unde Romania a realizat un meci foarte bun. Ai nostri au pierdut cu 7-6, dupa ce arbitrul irlandez Pat D’Arcy a acordat eseul lui Bertranne, in ciuda faptului ca acesta nu reusise sa culce balonul in butul echipei noastre. Imi amintesc si acum fotografia publicata in Midi Olympique care il infatiseaza pe Bertranne, pe spate, cu balonul in brate, dar fara sa fi reusit sa il culce la sol.

Sa lasam, insa, arbitrajul deoparte si sa ne intoarcem la tanarul taloneur, debutant intr-un meci cu Franta. Muntean, care a evoluat intre doi pilieri cu experienta, Constantin Dinu-Capone si Mircea Ciornei, a jucat bine, ca de altfel intreaga inaintare, evolutia sa din partida cu Franta  aratand antrenorilor ca Mircea Muntean isi depusese o candidatura solida in privinta titularizarii pe postul de taloneur.

Un an mai tarziu, Mircea Muntean a facut parte din formatia care, la 13 octombrie, 1974, a invins Franta, pe stadionul 23 August, cu 15-10, Ion Marica inscriind eseul decisiv. Dupa doua saptamani, el va conduce, in calitatea de capitan de echipa, nationala de tineret care va invinge selectionata similara a Frantei, 13-3, intr-un meci disputat pe Parcul Copilului. In acel meci, Dodo Muntean a fost un adevarat lider al gramezii, „tineretul” nostru obtinand o victorie importanta in fata unei echipe din care faceau parte viitorii internationali francezi, Rives, Harize, Sangali, Romeu si Palmie.

Turneul in Noua Zeelanda

In 1975, are loc un eveniment care a constituit un reper important in cariera lui Mircea Muntean: turneul in Noua Zeelanda.

Turneul din Noua Zeelanda a insemnat pentru tanarul nascut la Petrila o experienta – nu doar rugbystica – unica. La 23 de ani neimpliniti, Muntean a avut sansa sa joace in tara faimosilor All Blacks si sa cunoasca o cultura deosebita, in care rugby-ul insemna mult mai mult decat un simplu sport.

Selectionata Romaniei a disputat 8 meciuri, a castigat patru,  a pierdut trei si a terminat la egalitate un meci, 10-10 cu Juniors All Blacks, condusa de viitorul capitan al All Blacks, Graham Mourie.

Echipa noastra a constituit o mare surpriza pentru gazde, producand o impresie excelenta prin forta si calitatea jocului. Printre cei mai buni jucatori remarcati de presa locala, s-au numarat Dumitru, Daraban, Dinu, Paraschiv, Pop, Bucos, Alexandru, Musat. Fara a minimaliza efortul si prestatia tuturor componentilor selectionatei noastre, trebuie subliniat faptul ca jucatorul care i-a entuziasmat, pur si simplu, pe neo-zeelandezi a fost Mircea Muntean. Ca si Alexandru Penciu si Viorel Morariu, laudati de presa locala in turneele din Marea Britanie, in 1955 si 1956, Mircea Muntean a fost jucatorul roman care a trezit admiratia gazdelor, in acest caz, fiind vorba, desigur, de presa neo-zeelandeza.

Acolo, in insula de la capatul lumii – „Tinutul norului alb si lung” – Dodo Muntean a etalat exceptionalele sale calitati datorita carora avea sa devina, pentru multa vreme, titularul postului de taloneur al echipei nationale: viteza de reactie, „explozia” in joc, agilitate, indemanare, forta de penetrare.

Mircea Muntean nu a avut un gabarit impresionant (1,75m, 84 Kg), dar el era capabil sa „dinamiteze” gramada adversa si, in acelasi timp, sa dinamizeze jocul gramezii sale prin viteza de reactie si plecarile explozive din mol-uri si aglomerari, plecari care, deseori, deschideau culoarele de atac ale inaintasilor. Muntean a cunoscut consacrarea internationala pe postul de taloneur; un taloneur care a jucat, intotdeauna, cu instinctul unui flanker, viteza unei aripi de treisferturi si indemanarea tehnica a unui centru.

Asemenea calitati nu puteau trece neobservate tocmai in tara All Blacks, recunoscuti pentru forta, mobilitatea si indemanarea inaintasilor.

Deocamdata, neo-zeelandezii nu aveau cum sa stie ca, odata cu avionul companiei Air New Zealand care, intr-o senina zi de iulie, sosise de la Sydney si rula  pe pista aeroportului din Auckland, aterizase si un „Vultur” al rugby-ului romanesc! Aveau sa afle, insa, in curand!

Pe plan colectiv, Mircea Muntean a atins apogeul, impreuna cu toti coechipierii sai,  in acel crancen meci cu Juniors All Blacks, disputat la Wellington, cand selectionata Romaniei a reusit un extraordinar rezultat de egalitate,10-10. Pe plan personal, apogeul fusese atins cu o saptamana inainte, in meciul pe care echipa noastra il sustinuse cu selectionata regiunii Southland, la Invercargill, si pe care il castigase, dupa o lupta acerba, cu 12-9.

Dupa ce jucase – excelent, de altfel – ca titular in primele cinci partide, Dodo Muntean a fost rezerva in meciul cu Southland, intentia antrenorilor fiind de a-l odihni pentru derby-ul cu Juniors All Blacks.  Asa incat, Mircea Ortelecan, un alt taloneur de mare valoare al rugby-ului nostru, a fost titular in meciul de la Invercargill.

Dupa doar 6 minute, aripa Ion Constantin s-a accidentat si atunci, antrenorii Cosmanescu si Irimescu l-au introdus in teren pe taloneur-ul Stelei care a evoluat ca aripa tot restul meciului. Un taloneur pe post de aripa!

Si a evoluat foarte bine, el fiind creatorul eseului echipei noastre. In minutul 56, cand gazdele conduceau cu 9-0, ai nostri au castigat tusa, Dumitru Alexandru a deschis treisferturile, Muntean a primit balonul pe aripa dreapta, a trecut de un adversar si apoi a executat un „deplace” perfect pentru pilierul Nicolae Baciu, care a prins balonul cu siguranta si a inscris eseul ce a declansat revenirea echipei noastre. Regretatul Raducu Durbac a reusit transformarea, apoi a transformat o lovitura de pedeapsa, egaland scorul, 9-9, pentru ca tot el sa inscrie drop-golul decisiv aducand victoria cu 12-9.

Evolutia lui Dodo Muntean in acel meci de la Invercargill a starnit admiratia fara rezerve a presei neo-zeelandeze care nu  a contenit cu laudele adresate taloneur-ului nostru. Iata cateva exemple:

Otago Daily Times: „Mircea Munteanu, taloneurul titular al Romaniei, a stralucit in alt rol cand echipa sa a sarbatorit ziua nationala a Romaniei (N.R.meciul se disputase pe data de 23 August, care pana in 1989 era sarbatoarea nationala) invingand Southland cu 12-9”. Si mai departe:  „Munteanu a parut ca acasa pe postul de aripa, si el a fost acela care a declansat revenirea Romaniei, dupa ce echipa sa era condusa cu 9-0 cu doar 24 de minute inainte de final”.

Dominion Post considera ca „ Munteanu a evoluat pe aripa ca si cum ar fi fost nascut sa joace pe acest post”.

Iar toate aceste laude au fost incununate de articolul lui Ron Palenski, cel care avea sa devina unul dintre cei mai reputati ziaristi neo-zeelandezi, publicat in The Timaru Herald. Referindu-se la Muntean, Palenski scrie ca „ Greu de crezut. El [Mircea Muntean] a purtat numarul 2 pe tricou, dar, dupa meci,  multa lume refuza sa creada ca el este de fapt taloneur.” Si, mai departe, Palenski il citeaza pe un oficial neo-zeelandez care, entuziasmat de evolutia taloneurului-aripa, a cautat si gasit termenii de comparatie tocmai in „Olimpul”  rugby-ului neo-zeelandez, declarand cu admiratie: „El (Mircea Muntean n.r) este o combinatie intre Grant Batty si Tane Norton.”  Grant Batty si Tane Norton!

Si pentru ca cititorii mai tineri sa inteleaga semnificatia si insemnatatea aceastei comparatii, mi se pare necesar sa prezint cateva informatii despre cei doi jucatori All Blacks, veritabile legende in Noua Zeelanda.

Grant Batty, poreclit „Vezuviul” pentru viteza si explozia curselor sale derutante, a fost una dintre cele mai mari aripi de treisferturi din istoria All Blacks. Iar Tane Norton a fost capitanul All Blacks si unul dintre cei mai valorosi taloneuri ai Noii Zeelande. Iata cu cine a fost comparat tanarul taloneur al echipei Steaua si al echipei nationale a Romaniei!

Cand am citit articolul lui Ron Palenski, mi-am amintit o alta comparatie care a trezit un dulce sentiment de mandrie. Cu 20 de ani in urma, in 1955, cu ocazia turneului echipei nationale in Marea Britanie, Alexandru Penciu fusese comparat de presa britanica cu un alt celebru All Black, fundasul Bob Scott!

La sfarsitul campaniei, gazdele l-au desemnat pe Mircea Muntean cel mai bun jucator al turneului. Dar admiratia neo-zeelandezilor nu s-a oprit aici. Impresionati de polivalenta tanarului jucator care putea evolua, cu succes, atat pe postul de taloneur cat si ca flanker, centru sau aripa, Mircea Muntean a primit oferta de a ramane si de a juca in Noua Zeelanda!

Sa il lasam, insa, pe Dodo Muntean sa povesteasca amanuntele acestei neasteptate propuneri:

„ Dupa primele meciuri, am simtit o atentie deosebita din partea staff-ului de primire neo-zeelandez. Pana pe la jumatatea turneului, ma tot intrebau prin translator daca mi-ar place sa joc la o echipa de acolo, spuneau ca am un stil asemanator celui neo-zeelandez. Apoi, o persoana din staff-ul lor, nu imi aduc aminte numele corect,  mi-a facut o oferta clara. Am incercat sa le spun ca la noi era alt sistem, iar familia ar avea de suferit. Ei mi-au explicat ca ma pot casatori acolo si, in acest caz, lucrurile nu vor fi asa greu de rezolvat. Acasa aveam, deja, jumatatea mea pe care nu vroiam sa o pierd pentru nimic in lume. Telul meu suprem a fost sa joc in echipa nationala; sincer sa fiu, mi-ar fi placut sa joc la una dintre echipele de acolo, dar nu am vrut sa renunt la echipa nationala. Am vorbit cu ambii antrenori, cu domnul Cosmanescu si cu domnul profesor Irimescu, despre oferta. Amandoi au avut aceeasi reactie: este viata ta, este decizia ta. Erau bucurosi ca un jucator roman are o astfel de cota; le simteam si emotia pricinuita de o eventuala decizie afirmativa din partea mea, gandindu-se, probabil, la reactia de acasa, dar au avut amandoi taria si verticalitatea morala sa ma lase sa decid singur.”  Si a decis singur, nu a ramas in Noua Zeelanda, intorcandu-se acasa si continund o cariera stralucita in echipa nationala a tarii sale.

Portile deschise catre Europa: Muntean – „Bulgarele de foc”

Turneul in Noua Zeelanda a constituit o aventura rugbystica – in sensul bun al cuvantului –  care a contribuit la maturizarea jucatorilor nostri. Si, cred eu, aceasta a fost valabil, in primul rand, pentru tinerii componenti ai lotului Romaniei de atunci, precum Mircea Muntean (23 de ani neimpliniti), Gheorghe Dumitru (23 de ani), Ion Constantin (23 de ani), Marian Aldea ( 23 de ani), Mircea Paraschiv (21 de ani) sau Dumitru Alexandru (22 de ani), jucatori care aveau sa devina titulari de nadejde ai echipei nationale.

Succesul turneului din Noua Zeelanda a deschis, si mai larg, echipei Romaniei, portile stadioanelor rugby-ului anglo-saxon oferind sansa de a juca impotriva unor cluburi si selectionate provinciale puternice si, mai tarziu, impotriva echipelor nationale. A urmat o serie de partide care au demonstrat valoarea crescanda a echipei nationale, marind prestigiul rugby-ului romanesc. Jucand cu adversari puternici, echipa Romaniei a devenit, ea insasi, mai puternica.

In 1976, Romania a invins Franta, 15-12, marcand trei eseuri si reusind sa intoarca, in mod spectaculos, rezultatul de la 0-12! Dodo Muntean nu a jucat atunci, fiind rezerva, antrenorii preferandu-l pe Mircea Ortelecan care, impreuna cu intreaga echipa, a realizat o partida extraordinara. De altfel, Dodo Muntean nu uita sa mentioneze faptul ca Mircea Ortelecan a fost cel mai puternic si respectat adversar al sau. Rivalitatea sportiva dintre cei doi Mircea a fost una dintre povestile frumoase ale rugby-ului romanesc!

Legaturile cu Marea Britanie se intetesc si in 1978 echipa nationala a fost invitata sa intreprinda un turneu in Tara Galilor si Anglia. Bilantul – patru victorii, un meci egal si doua infrangeri  intr-un turneu care a inclus opt partide disputate in 18 zile(!) – a reflectat evolutia buna a selectionatei noastre. Dupa meciul egal, 7-7, cu puternica echipa galeza, Swansea, momentul de varf al turneului l-a constituit meciul cu RFC Gloucester, un meci cu spectaculoase rasturnari de scor si cu un final dramatic. Mircea Muntean isi aminteste cu placere: „ Am condus cu 15-0, apoi cu 21-3, gazdele reusesc sa revina la 21-16, eu, sprijinit de gramada, reusesc sa inscriu un eseu, transformat de Bucos, si conducem cu 27-16. Apoi, Butler transforma 4 lovituri de pedeapsa si Gloucester preia conducerea cu 28-27. In ultimul minut, ne adunam toate fortele, atacam dezlantuit, si dupa o gramada la 40 de metri de butul englez, Bucos reuseste un drop splendid si castigam cu 30-28! Am terminat meciul extenuati, dar fericiti.”

In 1979 s-a produs mult asteptatul debut, la nivel de nationala, al Romaniei in Marea Britanie, ai nostri intalnind Tara Galilor, la Cardiff, pe celebrul Arms Park. Este important de amintit ca meciul de la Cardiff a fost precedat de patru victorii consecutive ale echipei noastre care invinsese, pe rand, Ebbw Vale, 12-0,  Pontypridd, 9-3, Selectionta de Nord, 38-15 si Selectionta de Vest, 15-11. In partida castigata in fata Selectionatei de Vest, Mircea Muntean a jucat foarte bine, reusind un superb contraatac cu Florica Murariu, la capatul caruia flanker-ul nostru a marcat eseul decisiv care a adus victoria echipei noastre.

Meciul cu reprezentativa Tarii Galilor a fost foarte strans, pe muchie de cutit. Echipa noastra a pierdut, 12-13, dar a jucat foarte bine, fiind la un pas de a obtine o victorie rasunatoare. Eseul marcat de Marin Ionescu, in urma unei faze „legate” de Gheorghe Dumitru si Mircea Muntean, este unul dintre cele mai pretioase eseuri ale rugby-ului nostru.

A urmat, apoi, turneul din 1980, in Irlanda si Anglia care a inclus si primul meci, la nivel international, cu selectionata Irlandei. In Insula de Smarald, ai nostri au castigat trei partide cu selectionate provinciale, pierzand unul:  la Limerick, echipa noastra a invins selectionata provinciei Munster cu 32-9, o selectionata foarte puternica care reusise, in 1978, sa ii invinga chiar pe All Blacks , cu 12-0; a pierdut cu Leinster, 10-24, castigand cu Ulster, 15-13 si Connacht, 28-9.

In meciul de la Limerick, Dodo Muntean a fost caracterizat de catre Peter West, corespondentul ziarului Times, „ a ball of fire in the open”! „Un bulgare de foc in joc deschis”! Talonerul nostru a impresionat, ca intotdeauna, prin viteza de reactie si „explozia” sprinturilor sale; o asemenea „explozie”, continuata de o pasa lunga si precisa, a creat eseul lui Marian Aldea, unul dintre cele cinci eseuri inscrise de echipa noastra.

Muntean a fost titular si in cea mai importanta partida a turneului, cea cu Irlanda, disputata la Dublin si incheiata la egalitate, 13-13, dupa un formidabil duel al gramezilor, iluminat de eseul lui Mircea Paraschiv.

O luna dupa reusita aventura irlandeza, in noiembrie 1980,  Mircea Muntean a avut ocazia sa evolueze intr-un meci memorabil care a intrat, deja, in legenda rugby-ului romanesc, reprezentand poate cea mai savuroasa si implinita victorie din istoria echipei nationale: 15-0 cu Franta, la Bucuresti! A fost momentul magic al rugby-ului romanesc!

Nu vom uita niciodaota atmosfera dinainta si din timpul meciului. Cand echipele au patruns pe teren, suporterii s-au ridicat in picioare, aclamand numele jucatorilor, al Romaniei, formand un cor urias si cantand, impreuna cu jucatorii, imnul national.”.

Meciul cu Franta din 1980 a insemnat cea mai clara victorie obtinuta, vreodata, de echipa noastra in fata selectionatei „Cocosului galic”. A fost o lupta apriga, extrem de dura, cu o crancena inclestare a gramezilor. Intreaga echipa a fost la inaltime, dar meciul s-a castigat la nivelul gramezii, inaintasii nostri avand o evolutie de-a dreptul exceptionala.

„Gramada noastra a functionat ca un ceas elvetian, ajutata mereu de restul echipei”.

Iar aceasta coerenta dintre gramada si linia de treisferturi a fost splendid ilustratata de faza eseului: placajul hotarat al lui Capone blocheaza contraatacul francezilor, balonul ajunge la regretatul Marian Aldea, un sprint decis, paralel cu tusa  („ Vulture”, am zburat perfect pe culoar – i-a strigat „Tataie” lui Dodo, dupa inscrierea eseului), o pasa perfecta catre Bors care sprinteaza si marcheaza la colt. Transformarea reusita de Ion Constantin, chiar de langa tusa, a pecetluit triumful echipei noastre.

Recunoasterea valorii echipei nationale, pe plan international, a condus la primul meci cu faimosii All Blacks, care a avut loc in 1981. „Meciul cu Noua Zeelanda a fost un meci crancen, dar scorul nu a reflectat situatia din teren” – povesteste Mircea Muntean, referindu-se, desigur, la celebra – pentru noi, romanii – faza din minutul 78, cand inaintasii nostri, jucand, la mana, o lovitura de pedeapsa la 5 metri, imping, de doua ori la rand, gramada neo-zeelandeza in terenul de tinta. „Jucam „buldozerul”, o schema tactica care ne reusea sigur, eseu clar, dar ramanem inmarmuriti, arbitrul dicteaza gramada la 5. Repetam schema, gramanda neo-zeelandeza este spulberata, eseu pe care arbitrul (scotianul Alan Hosie) nu il acorda.

In 1982, Romania a invins, din nou, Franta, 13-9, tot pe Giulesti, Mircea Muntean fiind titular la talonaj. Ca toate partidele cu Franta, si aceasta intalnire a constituit o lupta apriga, iar Dodo Muntean pastreaza o amintire vie a meciului de atunci „A fost o lupta dura a pachetelor de inaintasi, francezii au marcat un eseu prin Fabre, am fost condusi cu 9-6, insa alaturi de Dumitru, Murariu, Daraban, Bucan, Stoica, sustinuti de Ion Vasile, Lungu, Aldea si Paraschiv, am reusit sa intoarcem rezultatul prin eseul lui Paraschiv, inscris dupa o faza de toata frumusetea, cu doar doua minute inainte de finalul meciului.”

De altfel – marturiseste Mircea Muntean – meciurile cu Franta erau dintre cele mai dure. Se juca cu inversunare si incrancenare. „Dupa un asemenea meci, am avut un meci de Cupa cu Steaua. In primele secunde am placat un adversar, insa in urma contuziilor din partida cu Franta, mi-a crapata pielea capului si jumatate din scalp s-a „dezlipit”. Doctorul Paduretu era asa de panicat, dar eu nu intelegeam, vroiam sa imipuna repede un pansament si sa ma intorc pe teren. M-au dus la spital si mi-au pus 17 copci, de-abia atunci am inteles starea doctorului Paduretu”.

Un alt succes la care Mircea Muntean a contribuit din plin, a fost partida cu Tara Galilor, disputata in 1983, la Bucuresti. Romania a repurtat o victorie neta, 24-6, marcand 4 eseuri dupa o evolutie superba a intregii echipe. „Sincer, am crezut in victorie, nu insa la o asemenea diferenta categorica!”- marturiseste taloneur-ul echipei nationale. Gramada condusa de Dodo Muntean s-a impus de o maniera categorica facandu-l pe Steve Bale, trimisul special al ziarului Western Mail, sa isi intituleze corespondenta „Inaintasii nostri, pur si simplu, nu au rezistat”.

Stigmatul „rude in strainatate”

Lipsa de respect fata de criteriul valorilor reale, autentice, sacrificat in numele unor absurde si aberante doctrine ideologice, a fost unul dintre numeroasele pacate ale comunismului. Acest continuu exercitiu de sufocare a valorii s-a desfasurat – cu mai multa sau mai putina intensitate, in functie de presiunea politica a momentului –  in toate domeniile in societatea comunista. Sportul nu a facut exceptie, iar Mircea Muntean a simtit pe pielea sa efectele acestor masuri nedrepte.

In 1984,  fratele sau, Adrian, „a depus actele pentru reantregirea familiei sotiei sale”, solicitand plecarea definitiva in Italia. Drept urmare,  lui Mircea Muntean i s-a interzis sa insoteasca, intre 1984 si 1988, echipa nationala la meciuri in strainatate! El a fost selectionat pentru meciurile de acasa, dar nu a avut dreptul sa participe la meciurile din deplasare ale Nationalei. In lumea de atunci, emigrarea fratelui sau a avut un efect trist asupra carierei si vietii lui Dodo Muntean.

Desigur, in perioada regimului comunist au existat nedreptati si suferinte mai mari decat interdictia impusa unui sportiv de a evolua cu echipa nationala in strainatate. Dar nu despre a-l prezenta pe Mircea Muntean ca pe o victima a sistemului totalitar este vorba aici; ci, despre pasiunea imensa a unui tanar care isi gasise implinirea pe plan profesional, in rugby, si despre efectul unei judecati nedrepte asupra dorintei sale de a se implini in domeniul pentru care simtea o adevarata chemare. „Nu am resentimente fata de nimeni – marturiseste, dupa atatia ani, Dodo Muntean –  nu vreau sa apar acum ca o victima, dar asa au stat lucrurile atunci si cred ca trebuie sa fie cunoscute ca atare. Ceea ce nu intelegeau acele persoane care luasera hotararea de a nu ma lasa sa ies din tara, era faptul ca imi respectam enorm tara. Pare patetic, dar acesta este adevarul.”

Pentru Mircea Muntean plecarea in strainatate cu echipa nationala avea o semnificatie mai profunda decat prilejul de a cumpara lucruri care nu se gaseau, pe vremea aceea, in Romania. Fiecare meci insemna o imbogatire pe plan tehnic, uman si intelectual; fiecare meci insemna o treapta urcata pe scara realizarii profesionale.

Ucazul emis de zelosii aparatori ai puritatii ideologiei comuniste nu a frant aripile „Vulturului”. A fost, insa, o perioada dificila, marcata de momente traumatizante, rugby-ul reprezentand pentru  Mircea Muntean suprema implinire profesionala. „Eram selectionat, participam la toate cantonamentele cu lotul, iar cu o zi inainte de plecare sau chiar in dimineata deplasarii ma anuntau ca nu am viza” isi aminteste Dodo Muntean.

Stigmatul „sa ai rude in strainatate” l-a impiedicat pe cel mai valoros taloneur roman sa reprezinte echipa tarii sale in meciurile internationale, inclusiv la Cupa Mondiala din 1987. Neparticiparea la Mondialul din Noua Zeelanda, „a fost cel mai mare regret al meu, eram in mare forma, dar nu mi s-a permis sa plec la Cupa Mondiala”.

Un alt moment dificil s-a petrecut in 1988, inaintea plecarii la Milano, pentru meciul cu Italia din cadrul Campionatului European. „ Am fost intors inapoi de la scara avionului” – povesteste Mircea Muntean. „Cu ajutorul unei cunostinte, am reusit sa intru intr-o audienta la Comitetul Central, la generalul Ion Coman. Am intrebat, politicos, care este vina mea si i-am spus limpede ca, in asemenea conditii, omul Mircea Muntean nu il mai poate sustine pe sportivul Mircea Muntean. Seara, am primit acasa, pasaportul si un bilet de avion pentru a doua zi. Cand am ajuns la hotel, baietii erau la masa, am intrat in sala de mese – a fost un murmur, un moment de uimire, nimeni nu se astepta sa ma vada – si apoi intreaga echipa s-a sculat in picioare si a aplaudat. Nu ne-am spus niciun cuvant, dar in clipa aceea am simtit toata echipa langa mine. A fost, intr-un fel, pansamentul pentru sufletul meu plin de dezamagiri”.

Prin urmare, timp de aproape 4 ani, cel mai bun taloneur al Romaniei nu a mai putut participa la niciun meci al echipei nationale, desfasurat in strainatate. Antrenorii Petre Cosmanescu si Valeriu Irimescu, doi oameni de mare caracter, carora Dodo Muntean le-a pastrat si le pastreaza un respect adanc, l-au sustinut mereu in aceasta perioada dificila, insistand ca interdictia sa fie ridicata. Dar bunavointa si bunele intentii ale celor doi antrenori s-au lovit de rigiditatea si ingustimea dogmelor acelor vremuri.

Mircea Muntean a nutrit intotdeauna, si nutreste o stima deosebita pentru toti antrenorii care l-au ajutat sa progreseze de-a lungul carierei sale: Gogu Ghiondea, Cornel Munteanu, Petre Cosmanescu, Theodor Radulescu-Ragalie, Valeriu Irimescu, Mihai Naca. Tuturor acestor antrenori care au fost alaturi de el in momentele dificile ale carierei sale, si care au adus o contributie insemnata, nu doar la formarea sa ca jucator, ci, mai ales, la evolutia rugby-ului romanesc, Dodo Muntean le poarta recunostinta.

In special, lui Valeriu Irimescu: „Profesorul Valeriu Irimescu, este una dintre stelele galaxiei rugby-ului romanesc. O mare personalitate atat ca jucator cat si ca antrenor”.

Mircea Muntean apartine acelei rare categorii de jucatori care intrau pe teren hotarati sa lupte cu ardoare, respectand spiritul jocului, pentru a-si face datoria pana la capat, indiferent de adversarul pe care il aveau in fata.

Fiul motului din Baita a mostenit puterea de a trudi si de razbi prin munca, darzenia si taria de caracter, trasaturi ale parintelui sau, veteran de razboi care a minerit, din greu, in subteranele Petrilei.

Fiul motului din Baita a invatat, de copil, ca nimic nu se obtine fara sudoare, iar toate reusitele sale sportive si profesionale s-au datorat seriozitatii, harniciei, tenacitatii si puterii sale de munca.

L-am urmarit pe Mircea Muntean de nenumarate ori in anii ’70 si ’80, atat in meciurile de campionat cat si in cele internationale. Ceea ce m-a frapat intotdeauna a fost expresia de intensa concentrare si determinare, intiparita pe chipul sau si, mai ales, in privirea sa.

O privire ascutita, sfredelitoare, agera. O privire de „Vultur”.

Fara a nedreptati pe nimeni, fara a ignora si fara a diminua cu nimic meritele si contributia atator si atator jucatori care au pus umarul la progresul rugby-ul nostru, imi ingadui sa scot in evidenta rolul lui Mircea Muntean in cadrul generatiei exceptionale a anilor ’70. Prin atitudinea sa fata de rugby, prin constanta evolutiilor sale la cel mai inalt nivel al performantei sportive, prin abnegatia, loialitatea, seriozitatea, munca si talentul sau, prin imensa pasiune dovedita pentru rugby, Dodo Muntean a fost unul dintre pilonii pe care s-a sprijinit fundatia echipei nationale din acea epoca, echipa care ne-a daruit una dintre cele mai bune si fertile perioade din istoria rugby-ului romanesc.

In cartea lor „Storia dalle origini ad oggi”, autorii italieni Luciano Ravagnani si Pierluigi Fadda au alcatuit liste, pe posturi, ale celor mai buni jucatori din istoria rugby-ului. Spre mandria noastra, cartea ziaristilor italieni, prefatata de David Campese, mentioneaza si numele a cinci rugbysti romani: Constantin Dinu, Mircea Muntean(u), Florica Murariu, Radu Demian, si Alexandru Penciu.

Trecand in revista lista taloneuri-lor iti dai seama imediat ca Mircea Muntean se afla intr-o companie cu adevarat ilustra: neo-zeelandezii Andy Dalton, Sean Fitzpatrick si Tane Norton, galezii Bobby Windsor si Bryn Meredith, englezii John Pullin si Peter Wheeler, irlandezii Ken Kennedy si Ciaran Fitzgerald, scotienii Frank Laidlaw si Colin Deans, francezii Phillipe Dintrans si Alain Paco, sud-africanii Abe Malan si Uli Schmidt.

Cand l-am intrebat pe profesorul Valeriu Irimescu, antrenorul sau de la lotul national, cum l-ar caracteriza pe Dodo Muntean, raspunsul a venit repede, fara nicio urma de ezitare: ”Talentat, tenace, muncitor, Mircea Muntean poseda o tehnica deosebita – si nu doar aceea necesara unui taloneur – ceea ce ii ingaduia sa evolueze, cu succes, pe orice post.”  Iata, pe scurt, calitatile care l-au propulsat pe Mircea Muntean in elita rugby-ului romanesc.

Mircea Sever Muntean, unul dintre cei mai importanti exponenti ai generatiei anilor ’70, o generatie care a impins rugby-ul romanesc catre piscurile elitei mondiale, a fost, este si va ramane, pentru totdeauna, „Vulturul” liniei intai a echipei nationale a Romaniei!

Eugen Cionga

Toronto

Galeria marilor jucatori romani: Mircea  Ortelecan

Din Supuru de Jos in Aotearoa… si, de acolo, mai departe…

Copilarind la Chiesd

Mircea-Vasile Ortelecan s-a nascut la 11 septembrie 1949, in comuna Supuru de Jos, din judetul Satu Mare.

Atunci, in toamna anului 1949, erau vremurile neguroase ale instaurarii, cu forta, a comunismului, iar din cauza framantarilor politice si a greutatilor de zi cu zi, Octavian si Ana Ortelecan  au fost nevoiti sa mute familia intai la Carei, apoi la Sarmasag, stabilindu-se, in cele din urma, la Chiesd, in Salaj.

In perioada anilor ’50, zacamintele de carbune de la minele principale din regiune, Sarmasag si Bobota, se intinsesera atat de mult incat exploatarea subterana ajunsese pana la Chiesd, acolo  unde si-a gasit Octavian Ortelecan de lucru in mina de lignit. Satul era prea mic pentru a-i gazdui pe mineri, asa incat familia Ortelecan  a locuit in colonia miniera, situata la cativa kilometri de sat.

O copilarie petrecuta intr-o colonie miniera nu este ceva ce se uita usor.

Amintirile din copilarie au ramas, peste ani, vii si puternice: 

6 case duplex, un bloc cu 4 apartamente si 2 mansarde, o baraca cu 16 incaperi, Alimentara, birouri, o sala de clasa, 2 ateliere mecanice, siloz si un funicular” isi aminteste Mircea Ortelecan.

In Colonia miniera exista o singura clasa, asa incat viitorul taloneur al Nationalei, care a inceput scoala la 6 ani,  a fost coleg de clasa cu fratele sau si cu sora sa, amandoi mai mari.

Din clasa a patra, insa, elevii din Colonie au fost mutati la scoala din sat, care se afla la cativa kilometri de casa, asa incat, copiii familiei Ortelecan strabateau, pe jos, in fiecare zi, drumul la scoala si inapoi.

La mijlocul anilor ’50, vremurile erau tulburi, viata era grea, si in subteran si la suprafata; era grea, insa, doar pentru parinti.

Pentru copiii Chiesdului viata se scurgea altfel, ei nu simteau zbuciumul de fiecare zi al parintilor, singura lor grija fiind joaca. 

Melancolia amintirilor din copilarie mangaie sufletul la orice varsta si Mircea Ortelecan isi aminteste, cu nostalgie, de padurea din apropierea coloniei si de o „pasune imensa presarata cu peri si meri padureti ce apartinuse odinioara unui grof”. Padurea si pasunea, aflate la o aruncatura de bat, aveau sa fie locul de joaca al copiilor din colonia Chiesd.  

„Ne jucam de-a hotii si vardistii, ne faceam bordeie, arcuri si sageti, prastii, desfaceam rotile de la vagonetii de mina pentru camasa cu rulmenti. Primavara culegeam flori de pe o valcea, iar toamna, tot acolo, culegeam coarne. Vara mergeam in padure dupa hribe si craite, culegeam fragi si mure, si in afara de acestea cunosteam toate cuiburile de pasari”.  

Ce putea fi mai frumos pentru copiii Chiesdului de atunci?

Pentru copiii familiei Ortelecan, poate doar vacantele petrecute la bunica din partea mamei, care locuia in Chilioara, un sat aflat la 15 kilometri de colonie. Un drum pe care copiii, cei doi baieti si o fata il bateau cu piciorul. Dar, ce contau atatia kilometri pentru nepotii ce abia asteptau sa ajunga in casa bunicii?

Copilaria era frumoasa in Chiesd, dar farmecul si linistea copilariei au fost tulburate, brusc, in mod tragic, in martie 1961, cand tatal sau a pierit in urma unui tragic accident petrecut in mina.

Ramas orfan de tata la nici doisprezece ani, Mircea Ortelecan a inceput sa „impinga” in „gramada” vietii, mult mai devreme decat ar fi trebuit.

Viata devenea din ce in ce mai grea, mai ales pentru o vaduva cu trei copii. Dar Ana Ortelecan si-a crescut copiii cum a putut mai bine, cu taria, înțelepciunea si bunul simt al taranului roman, indemnandu-i sa invete si ajutandu-i sa isi faca un rost in viata.

Anii de scoala

Dorinta de a invata carte prinsese radacini adanci in sufletul fiului de miner din Chiesd, asa incat, atunci cand a venit vremea liceului, in 1962, Mircea  Ortelecan a  parasit colonia miniera si scoala din sat, plecand  la liceul „Simion Barnutiu” din Simleu Silvaniei.

Un liceu vechi, infiintat in 1919 si al carui prim director fusese profesorul de latina si istorie, Ioan Ossian, o personalitate a comunitatii greco-catolice si care avea sa sfarseasca – ca atatia alti intelectuali –  la Canal.

La inceput, viata la internat, desfasurata intr-o disciplina cazona, nu a fost usoara pentru adolescentul obisnuit sa zburde in livada de peri si meri padureti de la  marginea coloniei miniere. Dar, incetul cu incetul, viitorul taloneur al Nationalei s-a obisnuit cu rigoarea internatului dovedind, cu repeziciune, inclinatia sa atat catre invatatura cat si catre sport.

Contactul cu sportul a insemnat, la inceput,  handbalul, a continuat apoi cu atletismul –  saritura in inaltime si aruncarea greutatii – combinand, in acelasi timp, cu succes, efortul fizic cu efortul intelectual, devenind campion al liceului la sah.

Pentru adolescentul pornit din colonia miniera din Chiesd, dorinta de a invata carte nu s-a oprit in Simleu Silvaniei, iar in 1966, Mircea Ortelecan a trecut, cu succes, examenul de admitere la Facultatea de Mine din cadrul Institutului de Mine din Petrosani.

Asa a inceput un drum care avea sa il duca  pe copilul nascut in Supuru de Jos, departe… foarte departe, atat in sport cat si in cariera universitara.

Rugby-ul – la inceput de drum

In mod, poate, surprinzator, ascensiunea sa sportiva pe Planeta Ovala nu a inceput imediat dupa sosirea la Petrosani.

Cultivand pasiunea, capatata in liceu, pentru „sportul mintii”, Mircea Ortelecan a fost legitimat, pentru prima data, la Stiinta Petrosani, ca jucator de sah!

Au urmat, apoi, luptele.

In noiembrie 1966, Nicolae Sava, un coleg din anul III care practicase luptele la Galati, l-a cooptat in echipa de „greco-romane” a Institutului de Mine.

Tanarul nascut in Supuru de Jos a progresat foarte repede si, doar cateva luni mai tarziu, in mai 1967, la Lugoj, a devenit vice-campion national de juniori la categoria 75 Kg. Se parea ca, datorita acestui succes, studentul din anul I al Facultatii de Mine avea sa isi construiasca o cariera sportiva in lupte, el incepand sa participe, cu regularitate, la competitiile zonale si nationale.

In Valea Jiului, rugby-ul se bucura de o anumita traditie, pe vremea aceea, in Petrosani existand
doua echipe de rugby: Stiinta Petrosani in Divizia A si Institutul de Mine Petrosani (I.M.P) in Divizia B.

Intrarea lui Mircea Ortelecan in rugby-ul de performanta nu a urmat traseul obisnuit „copii-juniori-seniori”. Primul contact cu rugby-ul a avut loc in  toamna anului 1968 cand, la rugamintea catorva colegi de grupa, care jucau rugby la echipa Institutului, in Divizia B, el a participat la un antrenament al echipei de rugby. Antrenamentul a avut loc intr-o zi de vineri, etapa de campionat desfasurandu-se duminica.

Tanarul luptator a facut, fara indoiala, o impresie foarte buna, deoarece, dupa pregatirea tehnica de vineri, Nae Iliescu, antrenorul Divizionarei B, cel care, in acelasi timp, era si jucator activ la Stiinta, l-a introdus pe Mircea Ortelecan in teren, in meciul de campionat disputat duminica urmatoare, acesta evoluand, timp de o repriza, pe postul de taloneur!

Dupa acest debut-fulger, si de bun augur, luptatorul de greco-romane a devenit titular al postului de taloneur al echipei I.M.P! A fost o perioada foarte frumoasa, desfasurata intr-o atmosfera pe masura, intr-o echipa formata numai din studenti ai Institutului care formau un grup sudat sub semnul spiritului universitar si al pasiunii pentru rugby.

Timp de doi ani, in 1968 si 1969, Mircea Ortelecan a practicat, in paralel, luptele si rugby-ul. Antrenamentele de la lupte l-au ajutat enorm pe tanarul taloneur, in primul rand in privinta pregatirii fizice, el jucand titular, etapa de etapa, in campionatul Diviziei B.

Evolutiile sale excelente in cadrul echipei Institutului de Mine, au trezit, imediat, interesul celor de la Stiinta Petrosani, echipa care, la vremea aceea, se numara printre formatiile de frunte ale Diviziei A. Drept urmare, in iarna anului 1970, Vasile Rusu, fostul international din linia a doua si care era antrenorul Stiintei, l-a inclus in lotul mare, el participand, astfel, la cantonamentul de iarna desfasurat la Baile Herculane.

Modul in care s-a pregatit in cantonament i-a impresionat atat de mult pe antrenori, incat, incepand cu primul meci din retur, cu Farul Constanta, Mircea Ortelecan a devenit, la doar 20 de ani si 6 luni, titular pe postul de taloneur.

Asa a inceput remarcabila ascensiune in lumea balonului oval a studentului care pasise pe un teren de rugby cu doar doi ani inainte!

In vara anului 1970, a avut loc o schimbare a antrenorilor, antrenor principal devenind Theodor Radulescu, fostul pilier international.

Dupa atatia si atatia ani, Mircea Ortelecan vorbeste cu respect despre Theodor Radulescu, antrenorul „care a avut o contributie deosebita in formarea mea ca jucator de rugby”. Prezenta sa la Petrosani a ajutat mult echipa, pe toate planurile, Theodor Radulescu fiind un antrenor care „ a impus o pregatire fizica deosebita, o pregatire tehnica pe posturi si compartimente si o disciplina tactica in joc, aspecte ce se vor simti in evolutiile si rezultatele viitoare ale echipei”.

Valea Jiului devenise un centru important al rugby-ului romanesc – sa nu uitam ca alaturi de Petrosani, se juca rugby si la Lupeni – iar Institutul de Mine oferea celor interesati sansa studiilor universitare si pregatirea pentru o meserie care le putea ancora viata dupa incheierea carierei rugbystice.

Si, in acest context,  mi se pare interesant sa trec in revista numele unor jucatori de marca ai rugby-ului nostru care, de-a lungul anilor, au imbracat tricoul Stiintei Petrosani:

Constantin Dinu-Capone, Vasile Rusu, George Graur, Mihai Bucos, Enciu Stoica,Victor Marinescu,, Sergiu Bargaunas, Marian Burghelea, Valeriu Falcusanu, Florin si Stefan Constantin, Teodorin Tudose,  Ioan Bucan.

Sosirea unor jucatori de asemenea calibru a ridicat, in mod evident, potentialul valoric al echipei, iar rezultatul a fost crearea unui rezervor de jucatori care a permis Stiintei sa se numere, in anii urmatori, in mod constant, printre cele mai bune echipe ale tarii.

In editia 1971-1972 a campionatului national, Stiinta a avut o evolutie excelenta terminand pe locul I la sfarsitul turului.

Era pentru prima data cand o echipa din provincie dovedea ca are forta si valoarea de a intrerupe monopolul si dominatia echipelor bucurestene, Grivita, Steaua si Dinamo.

In cele din urma, titlul a fost castigat de Universitatea Timisoara.

Este interesant de amintit ca in meciul de la Timisoara, Stiinta a condus cu 9-6 la pauza, cedand, insa, in cea de-a doua repriza cand a evoluat in 14 jucatori, avand un jucator eliminat.

Desigur, pierderea titlului a constituit o dezamagire pentru echipa din Valea Jiului; in schimb, pentru rugby-ul romanesc editia 1971-1972 a insemnat confirmarea saltului valoric al echipelor din provincie. Pentru ca atunci, la inceputul anilor ’70, s-au ridicat echipele din Petrosani, Timisoara, Barlad, Iasi si Constanta.

Revenind la Petrosani, imi face placere sa prezint echipa de atunci:

Mihai Bucos;Petre Truta, Mircea Radulescu, Abribula Niazil, Constantin Rosca; Sergiu Bargaunas/Emil Neagu; Victor Marinescu/Valeriu Falcusanu; Ion Moromete, Florin Constantin, Ion Lomota;Tudor Ionescu, Ion Moroe; Dan Talpa, Mircea Ortelecan, Constantin Dinu-Capone.

Dupa cum aminteam mai sus, numerosi internationali au trecut pe la Petrosani, contribuind la progresul echipei, fiecare dintre ei avand, mai tarziu, propria sa traiectorie rugbystica si profesionala.

Ceea ce mi se pare demn de subliniat este faptul ca Mircea Ortelecan a ramas la Petrosani intreaga sa cariera, ramanand loial unei singure echipe: Stiinta Petrosani!

In cei nouasprezece ani si jumatate petrecuti cu Stiinta – el s-a retras in 1989 – Mircea Ortelecan a evoluat in aproximativ 400 de meciuri!

Cariera de international

Primul contact cu Nationala l-a constituit convocarea sa la meciurile de trial din 1971.

Mircea Ortelecan a sosit la Nationala, intr-un moment in care generatia unor taloneri valorosi din perioada anilor ’50-’60 – Paul Iordachescu, Nicolae Capusan, Viorel Onutu, Valeriu Iorgulescu – se afla pe drumul retragerii, si se simtea nevoia formarii unor taloneuri tineri.

Dupa meciurile de trial din 1971, Mircea Ortelecan a debutat in echipa nationala, la 1 mai 1972, in meciul cu Marocul, meci in care a inscris primul eseu al echipei!

Debutul a fost mai mult decat convingator si studentul din Petrosani a fost titular in toate celelalte meciuri ale echipei nationale: cu Cehoslovacia, Republica Federala a Germaniei si cu Franta, meci disputat la Constanta.

In 1972, selectionata Cornwall-Devon a efectuat un turneu in tara noastra, consemnandu-se, astfel, reluarea legaturilor cu rugby-ul englez, dupa o nedorita pauza de 16 ani,  .

Mircea Ortelecan a fost titular in meciul castigat cu 22-16, iar in luna octombrie a participat la turneul intreprins de echipa nationala in Anglia, la invitatia selectionatei Cornwall.

Daca anul 1972 s-a incheiat cu bine, anul 1973 a insemnat, insa, si prima accidentare serioasa. Intr-un meci desfasurat la Timisoara, cu Universitatea, in urma unui placaj al lui Eduard Preiss, Mircea Ortelecan a suferit o entorsa la genunchi combinata cu o intindere de ligamente si atingerea meniscului.

Dupa doua luni, el a revenit la Stiinta, dar refacerea nu fusese totala, si fiecare meci se incheia cu dureri din cauza lichidului acumulat la genunchiul accidentat.

Nefiind refacut pe deplin, in meciurile Nationalei cu Spania si Maroc, locul sau la talonaj a fost luat de Florin Popovici.

Tot din cauza acestei accidentari, tanarul taloneur din Petrosani a ratat si turneul in Argentina, in care au plecat Florin Popovici si Valeriu Iorgulescu.

Din toamna anului 1973, prin aparitia la talonaj al unui alt mare jucator, Mircea-Sever Muntean, a inceput, dupa parerea mea, una dintre cele mai frumoase si intense – in plan sportiv – competitii intre doi dintre cei mai de seama taloneuri ai rugby-ului nostru, care au marcat, prin calitatile lor,  decada 1970-1980.

Doi taloneuri cu stiluri de joc diferite:

„Dodo” Muntean se remarca prin viteza si schimbarile de picior in joc deschis, in timp ce Mircea Ortelecan era considerat, dupa spusele sale, un jucator de pachet”.

Dupa turneul nesatisfacator din Argentina, Valeriu Irimescu – la randul sau, un mare jucator si antrenor –  abia reantors din Franta, a devenit antrenor al echipei nationale.

Domnul Irimescu, dupa sezoanele petrecute la P.U.C si Angoulême, devenise un fin cunoscator al rugby-ului de nivel international, si a cautat sa imbogateasca mijloacele de exprimare in teren ale echipei nationale, incercand sa imprime un stil de joc variat, deschis, in viteza.

In acest context, Dodo Muntean a fost preferat la talonaj, el evoluand in toate partidele – cu exceptia meciului cu Polonia in care titular a fost Mircea Ortelecan- pana la meciul cu Franta din 1976.

In memorabila partida din ’76, incheiata cu splendida victorie 15-12, antrenorii nostri – in dorinta de a contracara forta gramezii franceze – l-au titularizat la talonaj pe Mircea Ortelecan, care a format, impreuna cu Iancu Bacioiu si Constantin Dinu-Capone o linia intai foarte puternica, dominandu-si rivala directa, alcatuita din Armand Vacquerin- Alain Paco- Robert Paparemborde.

Aceasta splendida victorie impotriva Frantei, si, mai ales, maniera in care a fost realizata, constituie unul dintre momentele de varf ale carierei lui Mircea Ortelecan.

Alaturi de cele 5 meciuri disputate impotriva Frantei, un alt reper important in cariera lui Mircea Ortelecan l-a constituit turneul echipei nationale in Noua Zeelanda, in 1975.

In vederea unui asemenea turneu, pregatirea fizica constituia un factor crucial, testul Cooper fiind, la vremea aceea, o componenta esentiala a acestei pregatirii.

Mircea Ortelecan isi aminteste: „In iunie 1975 eram in practica la Baia Mare cu studentii, unde in fiecare zi alergam 8 ture de teren (3200m). La inceput, aveam nevoie de 16 minute pentru a alerga 3200m, iar dupa 10 zile de pregatire, am ajuns la baremul de 12 minute”.

Testele fizice de la Bucuresti au fost trecute cu usurinta, iar dupa cantonamentul de la Snagov, echipa nationala a pornit catre Aotearoa, insula de la capatul lumii.

In Noua Zeelanda, Mircea Ortelecan a jucat in meciurile cu Southland, la Invercargill, si cu South Canterbury, la Timaru, in celelalte partide evoluand Dodo Muntean.

Amintiri din Noua Zeelanda?

„Noua Zeelandă este o ţară de vis, cu munţi mai înalţi decât vârful Moldoveanu (257m4), de la noi, cu vulcani activi şi lacuri de munte, cu o faună şi floră deosebită. Astfel muntele Cook are în jur de 3700 m, iar din faună, o raritate în lume, pasărea Kiwi-pasărea care nu zboară.”

Mircea Ortelecan isi aminteste cu placere de invitatia de a participa la ”marae”, locul sacru de adunare al populatiei maori, fiordurile din Insula de Sud, balenele esuate pe plaja de la Gisborne, iesirea, cu un remorcher, in Pacific, precum si de intalnirea cu romanii din Palmerston North, unde au fost primiti cu sarmalute in foi de vita si mamaliga!

Proaspete si vii sunt amintirile despre Ivan Vodanovici, fostul pilier si antrenor al All Blacks, care i-a insotit pe jucatorii nostri de-a lungul turneului.

Vodanovici, fost pilier şi apoi antrenor All Blacks, de fiecare dată când plecam la antrenament, le arăta pilierilor poziţia pentru grămadă. Pentru taloneri  era de părere să talonăm cu piciorul 4 de la intrarea  în culoar. Inainte de un antrenament Vodanovici şi-a aruncat căciuliţa să îmi arate cum se talonează şi că mersul balonului în grămadă este mai rapid printre picioarele pilierului. Noi eram obişnuiţi să talonăm, cu piciorul 3, fiind mai aproape de culoar”.

De-a lungul carierei sale de international, Mircea Ortelecan a strans 20 de selectii in echipa nationala, dintre care 5 au fost impotriva Frantei.

In total, el a jucat in 34 de meciuri la nivel international, luand parte la cateva dintre cele mai importante turnee ale Nationalei: in Marea Britanie, in 1972 si 1978, Noua Zeelanda, in 1975, Tara Galilor in 1979 si Irlanda in 1980.

Meritele sale sportive au fost recunoscute si rasplatite prin acordarea titlului de Maestru Emerit al Sportului, in 1979.

Mircea Ortelecan – imaginea autentica a rugbyst-ului amator

Inainte de a incheia aceasta  incercare de a prezenta portretul unui mare rugbyst, o figura reprezentativa a rugby-ului nostru, as vrea sa scot in evidenta un aspect care rotunjeste si incununeaza cariera sa.

Dupa parerea mea, Mircea Ortelecan a reprezentat, de-a lungul intregii sale cariere rugbystice, un adevarat exemplu al statutului de jucator amator al unui rugbyst roman de inalt nivel.

Intreaga evolutie a lui Mircea Ortelecan a constituit cel mai potrivit si autentic exemplu care a ilustrat, in mod elocvent, conditia esentiala a amatorismului in rugby-ul de inalta performanta in anii ’70.

Calatoria sa pe Planeta Ovala reflecta o imagine clara a unei reusite combinatii intre cariera unui rugbyst amator si cariera unui profesionist in meseria pe care si-a ales-o si pe care a practicat-o cu succes.

In timpul studentiei, intre 1966 si 1971, Mircea Ortelecan a evoluat in cele doua echipe din Petrosani: echipa Institutului de Mine si Stiinta Petrosani.

Traiectoria sa ulterioara a demonstrat ca el a fost un student-rugbyst inainte de a fi un rugbyst-student.

In 1971, dupa absolvire – terminand al 5-lea din 102 absolventi – a fost repartizat la Institutul de Mine si a continuat ascensiunea pe plan rugbystic ajungand component al echipei nationale.

La vremea exceptionalei victorii obtinute in fata Frantei, in 1976, 15-12 la Bucuresti, Mircea Ortelecan era asistent titular la catedra de Topografie a Institutului de Mine.

In 1981, dupa ce a reusit la examenul de Sef de Lucrari, a inceput sa predea studentilor din anul V, ceea ce l-a determinat sa renunte la turneul echipei nationale in Scotia, pentru ca participarea la turneu l-ar fi impiedicat sa isi sustina cursul in fata studentilor.

Acesta a fost momentul in care Mircea Ortelecan, – in spiritul unui profund respect fata de rugby si profesie – a renuntat la echipa nationala, pentru a urma cariera universitara.

In  anul 2002, a devenit conferentiar la Universitatea din Cluj-Napoca, pentru ca in 2006 sa devina profesor universitar, la specialitatile Geodezie si Cartografie, la Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara din Cluj-Napoca, cu doctoratul obtinut in Geodezia, Topografie si Fotogrammetrie.

Nu pot vorbi in numele domnului Ortelecan, dar, imi permit sa afirm ca ”mortarul”  care a unit si cimentat cele doua cariere, sub semnul unei duble impliniri, a fost alcatuit din pasiunea, devotamentul si respectul demonstrate in ambele domenii!

Cand l-am intrebat ce a insemnat rugby-ul pentru domnia-sa, a raspuns:

”Rugby înseamnă muncă, abnegaţie, corectitudine, demnitate, prietenie şi toleranţă”.

Mircea Ortelecan a impins in „gramada” vietii, pe ambele fronturi, cu pasiune, devotament si respect.

A impins in „gramada” vietii cu rabdare, tenacitate si darzenie, tocmai din Supuru de Jos, ajungand pana in Aotearoa…si, de acolo, mai departe….

Pentru noi, deocamdata, doar amintirile…

Imi ingadui sa revizuiesc un articol pe care l-am scris in 2015, cu prilejul implinirii a 35 de ani de la victoria obtinuta in fata Frantei.

In aceasta luna, pe 23 noiembrie, se implinesc 40 de ani de la acea splendida si memorabila victorie: 15-0 cu Franta.

Rugby-ul romanesc nu mai este, de multa vreme, acolo unde s-a aflat candva…acolo unde a meritat, din plin, sa se afle.

In vremurile de acum, pentru noi a ramas, deocamdata, doar nostalgia mangaietoare a unor amintiri care se cuvin a fi pastrate, mereu vii, in cronicile rugby-ului romanesc …

Noiembrie acela a fost altfel…

Da, acel noiembrie al anului 1980 a fost altfel…cel putin pentru rugby.

Amintiri, emotii, sperante…

Ca de fiecare data cand avea loc la Bucuresti, meciul cu Franta polariza atentia intregii comunitati a rugby-ului romanesc.

Ani de-a randul partida cu Franta a constituit singura ocazie care oferea rugby-ului nostru sansa de a progresa cu adevarat; singura unitate de masura care permitea o evaluare reala a nivelului la care se afla, in diferitele etape ale dezvoltarii sale, rugby-ul romanesc.

Din iunie 1960, atunci cand invinsesem, pentru intaia oara selectionata „cocosului galic”, meciul cu Franta deschisese, in fata rugby-ului romanesc, o poarta catre arenele rugby-ului „mare”. O poarta, prin deschiderea careia echipa Romaniei a stiut sa paseasca. cu temeritate, cutezanta, demnitate, respect si spirit de sacrificiu.

In acel noiembrie, interesul pentru meciul cu Franta era enorm.

De la inceputul anilor ’70, valoarea echipei nationale crescuse in mod constant.

Turneul din Argentina din 1973, turneul din Noua Zeelanda in 1975, superba victorie impotriva Frantei in 1976, turneul din Marea Britanie in 1979, toate acestea contribuisera la o crestere valorica nemaiîntâlnită in istoria rugby-ului romanesc.

Si a sosit toamna anului 1980… si, odata cu ea, meciul cu Franta, un meci care avea sa constituie zenitul atins pe curba performantei de catre o exceptionala generatie de jucatori, impreuna cu antrenorii lor.

Veneau suporteri din toata tara si imi amintesc cluburi scolare din provincie debarcand in Bucuresti pentru a asista la partida cu Franta.

Crancene au fost multe dintre bataliile desfasurate de-a lungul anilor.

Dar, acel noiembrie al anului 1980 a fost altfel…cu totul si cu totul altfel.

Un stadion arhiplin…un vuiet continuu al  bucuriei de a participa la un eveniment special.

O atmosfera electrizanta, alimentata de „curentul” de inalta tensiune al pasiunii rugbystice.

Parea ca toata energia rugby-ului romanesc se canalizase, in acel moment, in „potcoava” Giulestiului.

Amintiri, emotii, sperante…

Toti speram ca ii vom invinge pe francezi.

Visam, speram, dar nimeni nu stia ce avea sa se intample…

In tribune flutura banner-ul cu zimbrul infruntand cocosul galic cu aripile larg desfasurate.

Speram… dar nimeni nu banuia ceea ce avea sa urmeze in acea dupa-amiaza de noiembrie: un moment de gratie, o pagina luminoasa in istoria rugby-ului romanesc, scrisa si sigilata in istoria rugby-ului romanesc de o generatie exceptionala de jucatori impreuna cu antrenorii lor.

Da, totul a fost altfel acea dupa-amiaza de noiembrie …

Cu doua saptamani inainte, Franta pierduse in fata Africii de Sud, 15-37, la Pretoria, meciul in care debutase tanarul (22 de ani), pe atunci, Serge Blanco.

Tot la Pretoria debutase si un alt tanar, Jean Paul Wolf (20 de ani), despre care imi amintesc ca era considerat – mai ales datorita gabaritului sau (1,91, 110 Kg),  impresionant pentru vremea aceea – ca o mare descoperire si speranta a rugby-ului francez.

La Pretoria, Wolf debutase ca pilier, dar la Bucuresti a jucat in linia a doua, Michel Cremaschi evoluand ca pilier stanga.  

Pe Giulesti, insa, tanara speranta a „Cocosilor” s-a evidentiat, in exclusivitate, prin duritatile sale neavand absolut nicio o alta contributie la jocul echipei sale.

Amintiri, emotii, sperante…

Imi amintesc dramatismul intalnirii, ardoarea si ferocitatea luptei, incrancenarea ciocnirilor, brutalitatile si reactiile mai putin ortodoxe ale francezilor care nu puteau accepta o infrangere la zero in fata verilor latini, considerati, totusi, invatacei in ale rugby-ului.

Imi amintesc scanteile ce ieseau din gramezile ordonate si din aglomerari.

Mi-l amintesc pe Gheorghe Dumitru cu pumnii inclestati, gata de o lupta pe care nu o dorea si pe care nu el o provocase.

Mi-l amintesc pe Constantin Dinu iesind dintr-o gramada ordonata cu o rana sangeranda pe obrazul aproape tumefiat.

Si tribunele!

Sa invaluise „potcoava” Giulestiului intr-o energie care se „alimenta”, in mod continuu, direct de la sursa de „inalta tensiune” a luptei crancene din teren…iar tribunele vuiau, vuiau, vuiau fara incetare!

Era o atmosfera fabuloasa…

Mi-l amintesc pe Gheorghe Dumitru calcat de catre Wolf intr-o aglomerare, lovitura de pedeapsa acordata de arbitrul  galez Alun Richards si pe care Ion Constantin a transformat-o de dincolo de centrul terenului.

Mi-l amintesc pe Dinu-Capone stand cu spatele la butul francez,  cu mainile in solduri, neavand, parca, taria sa urmareasca transformarea.

Putea, insa, sa se intoarca si sa priveasca linistit plutirea balonului printre bare pentru ca in acea dupa-amiaza de noiembrie  totul era altfel…

Doar Ion Constantin era acelasi; iar el, „Penalty King”,  nu avea cum sa rateze tocmai atunci in acele clipe triumfatoare ale rugby-ului romanesc.

Da, noiembrie acela a fost altfel…cu totul altfel.

Imi amintesc placajul decisiv al lui Dinu-Capone, continuat de cursa lui Marian Aldea pe aripa stanga, pasa decisiva catre Pompilie Bors si sprintul „inchiderii” noastre catre eseul care avea sa aduca atata fericire in tribune si dincolo de ele.

Imi amintesc o fotografie a lui Bors din Midi Olympique, care avea – daca nu ma inseala memoria – un  subtitlu retoric, scris  in cel mai pur stil frantuzesc: Unde l-au gasit acesti diavoli de romani pe Bors?

Multi ani mai tarziu, Mircea Muntean avea sa imi povesteasca cum, dupa inscrierea eseului,  „Tataie” Aldea i-a strigat, fericit:  „Vulture, am zburat perfect pe culoar”.

Da „Tataie”, in acea dupa-amiaza de noiembrie ai zburat perfect pe culoar…

Si toti ceilalti, impreuna cu Marian Aldea, au zburat perfect pe culoarul care i-a condus catre o victorie memorabila, in acea dupa-amiaza de noiembrie cand totul fusese altfel…

A fost o atmosfera fabuloasa…

Visul devenise realitate, iar „potcoava” Giulestiului era invaluita intr-un imn al unei imense bucurii care nu vroiam sa se incheie.

Oamenii primeau, fericiti, darul rugbystilor lor, revarsandu-si bucuria – o bucurie de o natura singulara pe care nimic si nimeni altcineva nu le-ar fi putut-o darui – peste cenusiul grijilor de fiecare zi.

Da, noiembrie al acelui an 1980 a fost, intr-adevar, altfel…cu totul si cu totul altfel.

Eugen Cionga

Toronto

Tri Nations: El historico triunfo de Los Pumas!

Argentina-Nueva Zelanda 25-15 (16-3)

In aceasta zi de 14 noiembrie, lumea rugby-ul ar trebui sa vorbeasca in limba spaniola!

El historico triunfo!

Pentru noi, romanii, traducerea este foarte usoara: triumful istoric!

Pentru prima data in istoria rugby-ului, Argentina a invins Noua Zeelanda. O victorie clara, indiscutabila, fara semne de intrebare, fara indoieli, fara decizii controversate ale arbitrului.

Si nu este momentul sa vorbim despre slabiciunile neo-zeelandezilor, de greselile si erorile lor sau despre lipsa de inspiratie si creativitate in teren. Toate acestea au facut parte din joc, dar aceasta este problema Noii Zeelande si nu a Argentinei.

Sa nu „ciobim” meritele exceptionale ale „Pumelor” in aceasta zi glorioasa pentru rugby-ul argentinian prin a scoate in evidenta slabiciunile All Blacks.

Este momentul sa vorbim despre selectionata Argentinei.

O selectionata care jucase ultimul sau meci-test in urma cu aproape13 luni, sau, mai precis, la 9 octombrie 2019, in cadrul Cupei Mondiale, atunci cand Pumele invinsesera selectionata Statelor Unite cu 47-17, la Kumagaya Stadium.

O selectionata care, in timpul pregatirilor din acest an, a avut jucatori si antrenori care s-au imbolnavit de Covid-19.

O selectionata care si-a parasit tara zbatandu-se –  ca si multe alte tari – in dramatica lupta impotriva virusului teribil care zguduie intreaga lume, pentru a-si continua pregatirile in Australia; acolo unde, dupa doua saptamani de carantina, au putut sa se antreneze, impreuna, dupa multe luni de intrerupere.

O selectionata in cadrul careia – dupa cum declara Mario Ledesma la conferinta de presa- unii dintre jucatori nu si-au vazut familiile timp de patru luni.

Prin urmare, laudele se cuvin selectionatei „Pumelor”!

Acest moment apartine, in intregime, Argentinei si asa trebuie sa fie gravat in istoria rugby-ului.

Aceasta victorie reprezinta  un success extraordinar pentru Los Pumas, pentru rugby-ul argentinian, dar si pentru intreaga natiune.

Privirea lui Pablo Matera

La fiecare meci al „Pumelor” oricine observa, cu usurinta, imensa mandrie a jucatorilor care poarta tricoul tarii lor.

Este o mandrie sincera, autentica insotita de o pasiune la fel de autentica.

O mandrie nepervertita  de gesturi gratuite si artificiale, necautand niciun moment false efecte patriotice, bombastice, ieftine, pentru camerele de luat vederi, pentru politicieni si pentru presa.

Si tocmai aceasta maniera sincera de a-si exprima mandria, vibranta, de a juca pentru tara lor – demonstrata atat in cazul victoriilor cat si al infrangerilor – a facut ca „Pumele” sa castige admiratia si respectul tuturor de-a lungul si de-a latul Planetei Ovale.

Revedeti doua momente ale acestui meci care, dupa parerea mea, simbolizeaza cum nu se poate mai bine, cele spuse mai sus. Amandoua il au in prim plan pe Pablo Matera, capitanul selectionatei Argentinei.

Revedeti dialogul dintre Pablo Matera si arbitrul australian Angus Gardner, cu prilejul fazei din minutul 3, cand, dupa ce Shannon Frizell l-a „mangaiat” pe fata pe Marcos Kremer – gest, de altfel, inadmisibil – Matera a intervenit ferm in apararea coechipierului sau.

Atunci cand arbitrul Gardner i-a indicat lui Matera ca se asteapta din partea lui sa demonstreze „leadership”, capitanul „Pumelor” a raspuns cu fermitate: „Nu pot sa vad cum unul dintre jucatorii mei este palmuit…acesta nu este respect…eu joc pentru tara mea”.

Aceasta a fost atitudinea demna, ferma si plina de mandrie a unui lider, care s-a dovedit capabil sa isi conduca coechipierii in teren.

Al doilea moment se refera la faza din minutul 74:

All Blacks atacau cu furie, amenintand butul argentinienilor, Richie Mo’unga a fost placat, iar Pablo Matera i-a smuls balonul din brate, fortand un „turnover”.

A fost un „turnover” decisiv intr-o faza periculoasa pentru echipa sa, dar ceea ce v-as ruga sa urmariti este privirea lui Matera, strangand in brate balonul de-abia recuperat.

O privire plina de cutezanta si, in acelasi timp, incrancenata, amplificata de miza, presiunea, duritatea si ardoarea luptei.

O privire exprimand hotararea unui capitan de echipa, pe deplin increzator in fortele sale si ale coechipierilor sai, hotararea nestramutata a unui lider, convins in acele clipe, ca isi poate conduce echipa catre o victorie istorica.

O privire incrancenata, atintita, in primul moment, catre adversari, sfredelind, prin cutezanta sa, zidul invizibil al invincibilitatii All Blacks, care era pe cale sa se risipeasca, atunci, acolo, in fata lui si a coechipierilor sai.

Intreg tumultul si concentrarea intensa, acumulate de-a lungul inclestarii de pana atunci, erau adunate in privirea lui Matera care nu a lasat,insa, sa rasune niciun strigat de satisfactie.

Acel moment a parut a fi o „explozie” incandescenta, dar muta, petrecuta inlauntrul sau, si care a ramas zavorata in ascutimea si tacerea privirii lui Pablo Matera.

Aceasta imagine a lui Pablo Matera a constituit un moment fascinant ale acestei inclestari rugbystice, un moment simbolic al acestui meci si care va ramane incrustat, pentru totdeauna, in memoria mea afectiva.

Dar oricat am admira mandria si pasiunea argentinienilor, aceste doua  remarcabile trasaturi de caracter nu sunt suficiente pentru a castiga un meci, mai ales in fata Noii Zeelande.

Argentinienii au controlat jocul, atat din punct de vedere defensiv cat si ofensiv, din primul pana in ultimul minut, gramada si-a impus superioritatea, iar victoria lor a fost absolut meritata.

Nicolas Sanchez a inscris toate punctele echipei sale – un eseu, transformare, sase lovituri de pedeapsa – iar performanta sa mi-a adus aminte de marele sau predecesor, Hugo Porta, care in1982, inscrisese toate punctele selectionatei Americii de Sud in victoria obtinuta in fata Springboks, 21-12.

Punctele marcate de Sanchez au fost rodul efortului intregii echipe, si o mentiune speciala se cuvine apararii.

Apararea argentiniana, extrem de bine organizata, a blocat, din fasa, numeroasele incercari ofensive ale neo-zeelandezilor. De-abia in minutul 53, a reusit Sam Cane sa inscrie primul eseu al echipei, cel de-al doilea fiind marcat de Caleb Clark in minutele de prelungire.

In ciuda celor doua eseuri, All Blacks nu au aratat, aproape in niciun moment de-a lungul meciului, ca pot castiga. Blocati si sufocati de presiunea defensiva a Pumelor, ei nu au reusit sa (re)gaseasca resursele creative pentru a  schimba balanta jocului.\

Acest triumf istoric reprezinta un prag depasit cu mandrie, si un moment de gratie in istoria rugby-ului argentinian.

Ramane de vazut cum vor „Pumele” juca in meciurile urmatoare.

Faptul ca i-au invins, pentru prima data pe All Blacks, nu inseamna, insa, ca au devenit,cu aceasta unica victorie, mai buni decat All Blacks.

Savurand acest imens succes, argentinienii stiu foarte bine ca, de-acum inainte stacheta s-a ridicat foarte sus, iar ei trebuie sa demonstreze ca se pot mentine, in mod constant, la inaltimea „marilor puteri”.

Pentru orice echipa care tanjeste sa faca parte din grupul natiunilor de mare traditie si de elita ale rugby-ului si care doreste sa ocupe un loc stabil alaturi de aceste natiuni – cele cinci natiuni europene si cele trei natiuni din Emisfera sudica – a dovedi constanta la cel mai inalt nivel ramane cea mai mare provocare pentru Los Pumas.

O umilinta pentru All Blacks? De ce?

Avand in vedere semnificatia acestui succes, victoria Argentinei a starnit, in mod evident, ecouri de-a lungul si de-a latul Planetei Ovale.

Ceea ce m-a frapat, insa, a fost modul in care marea majoritate a presei mondiale a caracterizat acest meci, inainte de toate, ca pe o surpriza imensa si o infrangere umilitoare pentru All Blacks.

Marturisesc ca am observat, cu tristete si dezamagire, cum unele dintre relatarile presei –  pline de sarcasm si ironii ieftine – au parut a sarbatori, in primul rand, infrangerea All Blacks, mai mult decat victoria „Pumelor”.

De ce o umilinta?

Cei care socotesc infrangerea All Blacks o umilinta si o imensa surpriza, ar trebui sa isi aminteasca ca Pumele au fost, de cateva ori, foarte aproape de a-i invinge pe All Blacks.

In 1985, rezultatul a fost egal, 21-21, un meci in care faimosul Hugo Porta a marcat trei lovituri de pedeapsa si trei drop goluri. In ultimul minut, Pumele au beneficiat de o gramada ordonata, cu introducerea lor, aproape de linia de but. Gramada argentiniana a inceput sa avanseze centimetru cu centimetru, „inchiderea” Ernesto Ure avea balonul in brate, eseul parea inevitabil, dat, din pacate, Ure a scapat balonul „inainte”, faza dupa care arbitrul a fluierat sfarsitul meciului.

In 2001, Pumele conduceau cu 20-17, dar in minutele de prelungire, Felipe Contempomi nu a reusit sa „prinda” tusa, „uvertura” Andrew Mehrtens si fundasul Ben Blair au lansat un ultim contraatac disperat, incheiat , in mod spectaculos, cu eseul victorie inscris de Scott Robertson, All Blacks castigand cu 24-20.

Prin urmare, cei care se bucura pentru infrangerea suferita de All Blacks, socotind-o umilitoare si ca pe o mare surpriza, diminueaza meritele exceptionale ale selectionatei „Pumelor”in acest meci de referinta pentru rugby-ul argentinian.

Pacat!

Revenind la Argentina:

Sa apreciem si sa sarbatorim clipa de triumf a „Pumelor” si a rugby-ului argentinian!

La conferinta de presa, Mario Ledesma a caracterizat aceasta victorie si semnificatia pe care o poate avea pentru Los Pumas,  in cea mai potrivita maniera:

„De-a lungul timpului, copiam ce faceau altii. Acum suntem diferiti, si suntem mandri cu adevarat ca suntem diferiti”.