Iata numele unui jucator roman tradus in cele mai importante doua limbi ale Planetei Ovale!

Traim intr-o epoca in care unele cuvinte, prea des folosite in imprejurari nepotrivite s-au tocit, s-au uzat, devenind instrumente de propaganda, pierzandu-si intelesul initial si capatand accente demagogice.

Nu as vrea ca cele ce urmeaza sa fie interpretate din acest punct de vedere, si, cu cele mai bune intentii, imi ingadui sa afirm ca rugby-ul romanesc merita sa isi construiasca propriul sau panteon si  propriile sale legende.

Nu cu accente ieftine, triviale si patriotarde, lipsite de substanta si continut, ci, cu bun simt, cu masura, responsabilitate si dorinta sincera de a respecta, a recunoaste si a pretui competenta, valorile reale, autentice, si contributia lor la propasirea rugby-ului romanesc.

Aura legendei trebuie sa se teasa numai in jurul celor care merita aceasta onoare.

Asadar, in acest spirit, imi permit sa afirm ca Alexandru Penciu face parte din legendele rugby-ului romanesc.

In plan personal si afectiv, Alexandru Penciu face parte din mitologia copilariei mele.

Pe maidanul din Bariera Vergului, ascuns in spatele blocurilor de pe fostul bulevard numit, inainte de 1989, Bulevardul Muncii, actualul Bulevard Basarabia, peste drum de Parcul care, in vremurile de atunci, purta numele de „23 August”, fotbalul era, desigur, sportul cel mai iubit. Voinescu, Constantin, Ion Ionescu, Dumitriu II, Pircalab, Datcu, erau idolii nostri, ai copiilor care bateam mingea in fiecare zi, visand si sperand ca vom ajunge, candva, sa jucam la Steaua, Dinamo sau Rapid.

La noi in casa, insa, nu fotbalul era sportul-rege, ci rugby-ul. Pentru tatal meu, reperul sportiv fundamental al acelor vremuri era  prima victorie impotriva Frantei ,11-5 la Bucuresti, in 1960. Urmau, apoi, Bayonne (5-5), Bucuresti (3-0) si Toulouse (6-6).

Eram prea mic pentru a intelege imensa bucurie generata de acele rezultate, semnificatia lor, precum si impactul profund pe care aveau sa-l exercite asupra dezvoltarii rugby-ului romanesc. Ma aflam, inca, sub vraja balonului rotund, dar, intre Pircalab, „sageata Carpatilor” si Datcu, portarul echipei Dinamo, cei doi favoriti ai copilariei mele, se strecurase un nume pe care tatal meu il rostea cu admiratie: Penciu!

Auzindu-l atat de des, numele acesta mi s-a intiparit in minte, iar, treptat, pe masura ce descopeream rugby-ul, Pircalab si Datcu isi „pierdeau” locul de frunte in universul sportiv al adolescentului de mai tarziu.

Alexandru cel Mare! Alexander the Great! Alexandre le Grand!

Intr-o formatie in care inaintasii condusi de Viorel Morariu erau temuti de Crauste, Domenech, Moncla si ceilalti titani ai rugby-ului francez, Alexandru Penciu era „regele treisferturilor”. Evoluand ca aripa si fundas in echipa nationala, din 1953 pana in 1967,  Penciu a iluminat prin talentul sau o generatie exceptionala care a facut  rugby-ul romanesc cunoscut in Europa.

Alexandru Penciu s-a nascut la Bucuresti, la 1 Noiembrie, 1932, intr-o familie in care cultura sportului era la loc de cinste. Verii sai, Traian si Dumitru Picu au jucat rugby, primul, flanker, iar cel de-al doilea, pilier. Verisoara sa, Alexandra Penciu, a facut parte din lotul national de gimnastica, alaturi de Elena Leustean, Sonia Iovan, Elena Dobrovolschi.

A copilarit in cartierul Oborului, acolo de unde au aparut si alti sportivi de marca ai Romaniei. Viitorul fundas al Nationalei de rugby a crescut impreuna cu fratii Nunweiller si cu Gheorghe Constantin, „profesorul” de mai tarziu. Ca multi alti mari jucatori de rugby, el nu a ajuns direct pe Planeta Ovala. A inceput cu fotbalul si aceasta nu-i de mirare din moment ce Nelu Nunweiller si fratii sai locuiau doar la o statie de tramvai de casa familiei Penciu.

A continuat, apoi, cu inotul. Rugby-ul a ramas ceva necunoscut pana in ziua in care Traian Picu, varul sau si viitorul flanker international, l-a adus la rugby.  Asa a debutat Alexandru Penciu, in sezonul 1946-1947, la clubul Petrolul, intr-un meci impotriva echipei C.A.M, antrenata de Cornel Munteanu.   Apoi, a evoluat timp de trei ani, 1949, 1950, 1951, la PTT, la juniori si la seniori, unde a jucat alaturi de Telu Diamandi si Feri Covaci, fostul international, care era si antrenor.

In 1952, Alexandru Penciu se transfera la CCA, echipa antrenata de Puiu Argesiu, si aici incepe cariera celui care va deveni cel mai mare jucator de treisferturi din istoria, de pana acum, a rugby-ului romanesc. O cariera care va dura, sub culorile echipei nationale si ale clubului militar, pana in 1967 si respectiv, pana in 1968.

De multe ori, sansa unui tanar jucator o constituie intalnirea cu o personalitate care poate exercita o influenta decisiva asupra evolutiei sale . Marea sansa a tanarului de 20 de ani a fost intalnirea cu Nicolae Gheondea, fundasul de atunci al echipei militare.  „Nicu Gheondea – marturisea Alexandru Penciu, cu nostalgie, in corespondenta noastra din 2007 –  m-a invatat secretele rugby-ului. Datorita lui am putut realiza ceea ce am realizat in cariera mea”.

Si astazi,, in vara acestui an, dupa atatia ani, domnul Penciu povesteste cu un amestec de nostalgie, respect si afectiune, cum l-a invatat Nicu Gheondea sa loveasca balonul, „insurubandu-l” in aer pentru a pluti cat mai departe. „Eu nu as fi ajuns jucatorul care am devenit mai tarziu fara Nicu Gheondea” – marturiseste

Superba dovada de recunoștința arcuita peste timp intre un jucator de exceptie si mentorul sau!

Talentul exceptional al tanarului fundas il propulseaza rapid in prima echipa CCA unde, dupa retragerea lui Nicu Gheondea, devine titular. Aproape imediat, debuteaza si in echipa nationala, in 1953, la Festivalul Mondial al Tineretului.  Dinamovistul Buda fiind titular pe postul de fundas, Alexandru Penciu evolueza pe aripa stanga. De altfel, in partida cu Franta, in 1957, in care Vannier a reusit celebrul sau drop-gol, Romania a jucat, practic, cu trei fundasi, Buda fiind dublat de aripile Barascu si Penciu pentru a contracara forta ofensiva a francezilor.

Dupa accidentarea lui Buda, insa, tanarul jucator de la CCA se impune si la Nationala fiind, vreme de 10 ani, titular indiscutabil pe postul de fundas.

Turneul din Marea Britanie: asa s-a nascut legenda

In 1955, selectionata Romaniei a intreprins primul turneu in Marea Britanie, intalnind trei echipe de renume: Swansea, Cardiff si Harlequins. Evolutia excelenta a echipei antrenate de Nicolae Padureanu i-a surprins pe britanici, formatia noastra invingand pe Swansea, 19-3, pierzand, greu, in fata faimoasei echipe din Cardiff, 3-6, si terminand la egalitate cu Harlequins, 9-9, chiar pe Twickenham.

Alexandru Penciu a fost jucatorul care, impreuna cu Viorel Morariu, a produs o profunda impresie asupra inventatorilor rugby-ului. In aceasta campanie „britanica”, a inceput sa se teasa legenda celui mai valoros fundas din istoria rugby-ului romanesc.

In partida cu puternica echipa galeza Cardiff, disputata pe celebrul stadion Arms Park, talentul tanarului fundas roman a „explodat” intr-o superba demonstratie de tehnica, viteza si indemanare! Prin loviturile sale de picior si, mai ales, prin intercalarile sale in linia de treisferturi, fundasul nostru a castigat inima si respectul spectatorilor galezi. Intr-o faza care a facut sa tremure apararea adversa, Penciu a pornit din butul sau intr-o cursa irezistibila, sprintand in urmarirea propriei sale lovituri de picior,  ”ramasand” balonul si fiind blocat, in extremis, de aripa galezilor!

Corespondentul ziarului „The Times” l-a socotit pe Alexandru Penciu „stralucitor” in timp ce Ron Griffiths, cronicarul ziarului  South Wales Evening Post,  a subliniat faptul ca „…pentru Alexandru Penciu meciul a constituit un alt triumf (note mea: dupa meciul anterior castigat, 19-3, la Swansea). El a castigat inimile spectatorilor, combinand jocul defensiv foarte sigur cu un stil agresiv care a rivalizat cu cel al marelui Bob Scott… El a fost eroul meciului…”.

Ziaristul R.T. Gabe evidentia in cronica sa publicata in Western Mail&South Wales News ca „Jucatorul care a produs cea mai puternica impresie a fost fundasul roman A.Penciu care a fost idolul tribunelor. In afara puternicei lovituri de picior, el poseda tehnica lui Bob Scott fundasul selectionatei All Blacks”. Iar John Billot, alt ziarist al cotidianului galez,  a intarit opinia colegului sau afirmand ca „ Romanii pot fi multumiti cu faptul ca poseda in tanarul de 21 de ani  Alexandru Penciu un „Bob Scott de buzunar”, el fiind cel mai bun jucator al meciului”!

Si pentru a-i face sa inteleaga pe mai tinerii cititori semnificatia acestei comparatii, imi ingadui o scurta divagatie pentru a-l prezenta pe Bob Scott.

Robert William Henry Scott a fost unul dintre cei mai mai mari fundasi din istoria rugby-ului neo-zeelandez. Evoluand in perioda 1946-1954,  el a fost poreclit „The Master” (Maestrul), fiind deseori comparat cu faimosii sai predecesori Billy Wallace si George Nepia, fundasul „Invincibililor” All Blacks care au intreprins faimosul turneu in 1924-1925.

Prin urmare, unul dintre cei mai valorosi fundasi All Blacks, Bob Scott, a constituit termenul de comparatie folosit de ziaristii britanici pentru a evidentia clasa lui Alexandru Penciu! Clasa unui fundas roman!  Si, sa nu uitam, aceasta se intampla in 1955 cand Romania de-abia incepuse sa faca primii pasi ai reantoarcerii in arenele rugby-ului european.

Asadar, meciul de la Cardiff a insemnat nasterea legendei marelui jucator roman.

Atunci, in dupa amiaza zilei de 7 septembrie 1955, fundasul echipei Romaniei care pasea pe gazonul stadionului Arms Park era Alexandru Penciu. La sfarsitul celor 80 de minute si la capatul unui meci fabulos, cel care parasea terenul, ca fundas al Romaniei, era Alexander the Great!

Splendida „schimbare” de nume! Splendida „transformare” a tanarului fundas roman!

Alexandru Penciu a facut parte si din selectionata care a vizitat Anglia in anul urmator. In 1956, Romania a disputat trei partide, terminand la egalitate doua partide, 6-6 cu Leicester si cu Bristol, si obtinand o victorie, 10-6 cu Gloucester.

Meciurile cu Franta – confirmarea valorii

Daca turneele din Marea Britanie au reprezentat semnele aparitiei unui jucator absolut deosebit, meciurile cu Franta au insemnat confirmarea valorii sale.

Cariera lui Alexandru Penciu a fost strans legata de meciurile cu selectionata Frantei si, in special, de seria celor patru partide in care echipa noastra nu a pierdut in fata „Cocosilor”. Patru meciuri in care Romania nu a pierdut in fata lui Crauste, Moncla, Domenech, Boniface, Dupuy, Lacaze!

Evident, zenitul acestei serii magnifice l-a constituit marea victorie, 11-5, obtinuta la Bucuresti, pe 5 iunie 1960, in care Penciu a marcat 8 din cele 11 puncte ale echipei noastre, doua drop-goluri si transformarea eseului lui Barbu.

In anul urmator, echipa noastra terminat la egalitate, 5-5, la Bayonne, intr-un meci in care Alexandre le Grand a transformat eseul lui Viorel Morariu si l-a dominat net, dupa parerea lui Gerard  de Ferrier, cronicarul ziarului Le Monde, pe Claude Lacaze, fundasul Frantei. Obiectivitatea ziaristului francez – un fundas roman sa il eclipseze pe adversarul sau francez! – nu a facut altceva decat sa sublinieze valoarea incontestabila a fundasului nostru.

De altfel, ziaristul francez a subliniat, in cronica sa, faptul ca Penciu a fost „cel mai bun jucator al oaspetilor”.

In 1962, la Bucuresti, Romania invingea, pentru a doua oara, Franta, 3-0, gratie unei lovituri de pedeapsa transformate de Alexandru Penciu.

Un an mai tarziu, echipa noastra se „incapataneaza” sa nu piarda si reuseste un egal, 6-6, la Toulouse, Penciu inscriind un drop gol, adaugand, astfel, trei puncte eseului marcat de Puiu Dragomirescu.

Meciul de la Nantes (3-11, in 1967), in care Penciu a inscris cele 3 puncte ale echipei noastre a constituit ultimul meci in Nationala. Dupa partida de la   Nantes, dupa 32 de selectii sub culorile „Tricolorului”, marele fundas se retrage, la 35 de ani, din echipa nationala sub tricoul careia stralucise atatia ani.

Dar Alexandru Penciu nu a stralucit doar in meciurile echipei nationale. Cu echipa sa de club CCA/Steaua, Alexandru cel Mare a castigat de cinci ori campionatul si de patru ori Cupa Romaniei.

Imi ingadui sa reproduc doar doua dintre fazele memorabile – extrase din tolba de amintiri a fundasului stelist – care au bucurat ochii si sufletele suporterilor romani:

Eseul dintr-o partida cu Dinamo, pe Parcul Copilului, cand receptionand o lovitura imprecisa a lui Giugiuc, mijlocasul dinamovist, Penciu si-a pacalit adversarii mimand o incercare de drop gol, lansandu-se apoi intr-un contraatac surprinzator, slalomand printre adversari si inscriind eseu la capatul unei curse splendide.

Drop-ul marcat, de la 55 de metri, intr-un meci decisiv cu Grivita Rosie, prin 1963 sau 1964 (este mult de atunci!), disputat pe vechiul stadion Ghencea, in conditiile unui vant lateral foarte puternic care facea imposibila orice transformare. Penciu a  lansat balonul nu catre buturi, ci, lateral, impotriva vantului, care a purtat, apoi, balonul printre zveltele „suliti” ale „H”-ului! Steaua a castigat cu 6-0 devenind, astfel, campioana nationala.

Povestea acestui drop gol mi-a amintit de o transformare mult mai cunoscuta pe plan international si devenita celebra in istoria rugby-ului; mai cunoscuta si celebra pentru ca este legata de Don Clarke, fundașul All Blacks, si de meciul-test Noua Zeelanda-Franta, care a avut loc la Wellington, in august 1961, pe Athletic Park.

In acest al doilea test, Don Clarke a transformat eseul lui Kel Tremain, de langa tusa, pe o adevarata vijelie insotita de un vant carea batea cu aproape 130 km/h! Clarke a lansat balonul paralel cu linia de 22 m, vantul impingandu-l apoi printre stalpii verticali, transformarea aducand victoria Noii Zeelande cu 5-3.

Perioada Rovigo – Primul „Grande straniero”

Dupa retragerea din activitatea interna si internationala, Alexandru Penciu pleaca, la solicitarea clubului Rovigo, in Italia. La 29 Noiembrie 1969, el soseste la Rovigo, la clubul Tosimobili, unde activeaza ca jucator-antrenor in perioada 1969-1973. Alexandru cel Mare devenea, astfel, primul „grande straniero” sosit la Rovigo! In 1973 se intoarce in tara, dar in 1974 pleaca, din nou, la Rovigo, clubul italian organizandu-i un meci de adio. Atunci, Alexandru Penciu se hotaraste sa „ramana” stabilindu-se in Italia, impreuna cu sotia, Eugenia, si fiica sa, Alexandra.

Alexandru Penciu in 2004

Drept urmare, ideologia stramba a acelor vremi a decis ca numele unuia dintre cei mai valorosi jucatori romani sa fie sters, pur si simplu, din istoria rugby-ului romanesc.

Dupa o scurta escala in Canada, la Montreal, in 1978, Alexandru Penciu petrece doi ani, intre 1978 si 1980, ca antrenor la Oyonnax, in Franta. In 1980 se reantoarce in Italia, antrenand la Mantova, Villadose si stabilindu-se, in cele din urma, la Belluno, ca antrenor, acolo unde traieste si astazi. El s-a ocupat, in principal, de pregatirea copiilor si juniorilor, cautand sa formeze viitori jucatori pe care sa se poata baza rugby-ul italian, ocupandu-se, inainte de a se retrage, de de pregatirile formatiei Under-15  din Belluno.

Alexandru Penciu face parte din categoria personalitatilor care au imbogatit domeniul in care au activat.

In perioada in care Alexandru Penciu a pasit in lumea rugby-ului romanesc, un fundas de valoare era considerat cel care combina, in mod eficient, trei calitati: un bun plasament defensiv, siguranta in prinderea si controlul balonului lansat de adversari prin lovituri de urmarire, si un joc de picior precis care cauta sa „prinda” tuse cat mai lungi si cat mai departe de „22”-ul propriu.

Combinatia acestor trei factori constituia tiparul clasic al fundasului din acele vremuri.

Alexandru Penciu a fost, insa, un intemeietor in rugby-ul romanesc, fiind primul fundas care s-a intercalat in sarjele ofensive ale liniei de treisferturi, adaugand o dimensiune fundamentala, in plan ofensiv, postului reprezentat de purtatorul tricoului cu numarul 15.

Acesta este, de altfel, privilegiul marilor jucatori: de a rasturna tipare, de a crea si de a inventa, pe teren, faze si gesturi nemaivazute pana la ei, si care nu le apartin decat lor.

Acestei categorii rare de jucatori ii apartine Alexandru Penciu, un jucator fara pereche.

Si, inainte de a incheia, doar atat:

Domnule Penciu,

Multumiri pentru tot ceea ce ati daruit rugby-ului romanesc!

Eugen Cionga – Toronto

Post-Scriptum.

Am publicat aceste randuri in Noiembrie 2007, cand domnul Penciu implinea 75 de ani si il reiau, astazi, cu mici modificari.

Am scris aceste randuri, in primul rand, in semn de respect pentru Alexandru Penciu, cel mai mare jucator de treisferturi din istoria, de pana acum, a rugby-ului romanesc, si care reprezinta un reper important in istoria sportului cu balonul oval de la noi.

Un jucator care, din cauza faptului ca a parasit tara in 1974, a fost sters, pentru o vreme, din istoria rugby-ului nostru.

In pofida nedreptatii impuse de o ideologie stramba, el a continuat sa existe in constiinta iubitorilor si suporterilor rugby-ului nostru, chiar si atunci cand numele sau fusese radiat din istoriografia rugbyului.

Daca statistica controlata de regimul comunist l-a sters, temporar, din catastifele ei, istoria afectiva a rugby-ului romanesc nu l-a uitat niciodata.

Am scris aceste randuri dintr-un profund respect pentru generatiile care au reprezentat trecutul rugby-ului romanesc. Respectul pentru trecut atrage si respectul pentru prezent si viitor.

Prezentul si viitorul nu se pot construi, in mod onest si responsabil, fara a cunoaste trecutul, fara a invata din lecțiile trecutului, cu luminile si umbrele sale, si fara a-i respecta valorile. Iar una dintre aceste valori este Alexandru Penciu.

Sa nu ii uitam pe marii jucatori de altadata, sa ii cinstim si sa-i pretuim, asa cum se cuvine, pentru meritele si contributia lor, pentru valoarea lor si pentru loialitatea demonstrata fata de rugby-ul romanesc.

Am scris aceste randuri si pentru generatiile mai tinere care sa realizeze ca Romania a avut un fundas de clasa mondiala care a impresionat pana si pe inventatorii rugby-ului.

Epilog – Pentru cei care sunt si pentru cei care nu mai sunt

Asadar, iata ca am ajuns la sfarsitul acestei calatorii virtuale prin care am incercat sa reconstitui – atat cat a fost posibil dupa atata vreme – aventura rugbystica a echipei nationale in Noua Zeelanda, in august 1975.

Cu permisiunea celor care citesc aceste randuri, voi continua cu o marturisire in privinta motivelor care m-au determinat sa scriu aceasta serie de articole – au existat mai multe, toate fiind importante pentru mine – pe care imi ingadui sa le impartasesc si cititorilor:

A existat un motiv sentimental.

Pastrez si acum, incrustate in memoria afectiva a adolescentului ce eram atunci, pe la inceputul anilor ’70, momentele in care, deschizand ochii asupra rugby-ului, am asistat la aparitia unei generatii exceptionale care avea sa scrie un capitol fundamental in istoria rugby-ului nostru.

Desigur, fiecare dintre noi a trait si simtit in mod diferit perioada la care ma refer. Poate ca unii au fost multumiti, altii poate ca nu.

Amintirea mea vie este ca traiam intr-o lume stramba, in chingile unui sistem care radia o atmosfera neguroasa, impusa de o ideologie opresiva. O atmosfera in care rugby-ul, ca si alte sporturi, oferea suporterilor o bucurie – fie ea pasagera si trecatoare, fiindca dupa 80 de minute ne intorceam, fiecare, la grijile de fiecare zi – dar o bucurie aparte, intensa, pe care sistemul in care traiam nu dorea si nici nu o putea oferi.

Dar, dincolo de motivul personal si sentimental, au existat motivatia si dorinta de a scrie despre un eveniment care a avut o importanta capitala in dezvoltarea ulterioara a rugby-ului romanesc si despre care – cel putin din cate cunosc eu – s-a scris, totusi, destul de putin.

Imi permit sa repet ideea cu care am inceput aceasta serie de articole:

Scopul acestor articole nu a fost si nu este acela de a evada din prezent, de a ne ancora in trecut si de a trai din amintiri.

Scopul a fost de a nu uita.
Scopul a fost de a nu uita si, mai mult decat atat, de a pretui, asa cum se cuvine, meritele acestei generatii.

Si, in acelasi timp, de a aduce in atentia tinerilor de astazi contributia esentiala si rolul major pe care l-a avut generatia anilor ’70 in dezvoltarea rugby-ului romanesc.

Aceasta nu inseamna ca generatia anilor ’70 detine, in mod exclusiv, „drepturile de autor” asupra progresului rugby-ului romanesc. Nu, nicidecum.

Fiecare generatie de rugbysti a contribuit, in felul sau si dupa puterile sale, la progresul general, iar meritele unei generatii nu exclud, sub nicio forma, meritele celorlalte generatii.

Aceasta generatie a anilor ’70, nu ar fi existat fara generatia exceptionala a anilor ’50-’60.
Dupa cum, generatia anilor ’90 nu ar fi existat fara generatiile anterioare.

Fara a emite sentinte in privinta judecatilor de valoare, imi ingadui sa afirm urmatoarele:

Dupa parerea mea, ceea ce a fost, este si va fi important pentru fiecare generatie – indiferent de domeniu – este de a avea intelepciunea, onestitatea, viziunea, competenta si – mai presus de orice – un profund simt al responsabilitatii in a prelua si cultiva traditiile create de generatiile anterioare.

Si continuand ideea de mai sus, a cultiva o traditie inseamna a transmite, in cazul rugby-ului, un sistem,solid de la o generatie la alta, de la cei mai buni catre cei mai buni.

Din acest punct de vedere, turneul din Noua Zeelanda a avut, in opinia mea, o importanta covarsitoare in ceea ce priveste progresul care a urmat, un progres treptat, realizat intr-o maniera solida si coerenta, si care a condus la intarirea rugby-ului romanesc cel putin in perioada urmatorilor 10 ani.

Si subliniind importanta acestui turneu, sa ne gandim putin cum caracteriza Ron Palenski – un reputat ziarist neo-zeelandez – turneul „fermecatorilor oaspeti romani”:

„In contextul turneelor de rugby, ei erau novicii rugby-ului mondial vizitand veteranii.”

Si asa era!

Un grup de rugbysti aproape necunoscuti in lumea anglo-saxona – veniti de undeva de departe, de dincolo de Cortina de Fier, dintr-o tara despre care nu se stiau prea multe – sosisera intr-o tara in care rugby-ul era sport national, si chiar mai mult decat atat.

Cand ma refer la intarirea rugby-ului romanesc, nu ma refer doar la echipa nationala.
Rugby-ul nostru avusese parte – si inca avea, in acea perioada – de cativa antrenori de juniori de mare clasa pentru care meseria constituia o pasiune profunda si care îndepliniseră un rol crucial in formarea generatiilor de juniori. Iar unii dintre participantii la turneu erau juniorii plamaditi si formati in mainile destoinice ale acestor mesteri-antrenori atat de capabili si atat de competenti.

Nu sunt eu cel mai in masura sa fac o afirmatie precum cea care urmeaza, dar imi permit sa afirm ca reusita turneului din Noua Zeelanda a injectat o doza de incredere si motivatie la toate nivelele rugby-ului nostru contribuind, totodata, si la impulsionarea, imbunatatirea si organizarea structurilor rugby-ului la nivelul juniorilor.

Cred, de asemenea, ca turneul din Noua Zeelanda a avut darul de a declansa procesul de cristalizare al identitatii echipei nationale, de castigare a increderii in propriile forte si in propria valoare, de a transforma sperante in certitudini, indoieli in incredere, nesiguranta in coerenta, ducand la formarea si intarirea unor repere pe care echipa nationala nu le poseda, probabil, inaintea calatoriei in Noua Zeelanda.

In urma acestui turneu, „barometrul” valoric in conformitate cu care marile puteri evaluau echipa nationala, si-a schimbat, in mod semnificativ, coordonatele, in sensul ca meciul anual cu Franta nu a mai fost considerat ca unic etalon valoric.

Sa ne gandim ca in anii urmatori contactele cu rugby-ul britanic s-au intensificat, iar recunoasterea progresului si valorii rugby-ului romanesc a facut ca echipa nationala sa joace impotriva Tarii Galilor, Scotiei, Irlandei si Angliei.

Ori, in mare masura, echipa care se lansa pe aceasta formidabila orbita a rugby-ului international, isi avea radacinile in lotul care efectuase turneul in Noua Zeelanda.

In mod logic, echipa nationala a continuat procesul de „forjare” in fiecare meci din anii urmatori, dar nucleul fusese constituit, in mare parte, in campania din insula de la capatul lumii.

In incheiere, marturisesc ca imi este greu sa folosesc cuvantul „omagiu” si sper ca cei care fac parte din generatia mea – o generatie dinainte de 1989 – vor intelege retinerea mea.
Pentru multi din generatia mea, cuvantul ”omagiu” isi pierduse in totalitate sensul originar, devenind o expresie a imposturii, a slugarniciei absolute si un simbol al fanatismului si mesianismului ideologiei comuniste, toate expuse, in mod sfidator, in vitrinele librariilor si pe ecranele televizoarelor.

Este posibil ca cititorii nascuti dupa 1989 sa nu inteleaga reticenta mea si paragraful de mai sus.
Este mai bine pentru ei ca nu au trait in perioada aceea si poate ca parintii lor le vor explica, pe indelete – daca sunt interesati – ce semnificatie capatase acest cuvant in vremurile de atunci.

Pe de alta parte, servilismul si pervertirea valorilor autentice, atat de comune in acele vremuri, cu toate cicatricile lasate si care brazdeaza inca sufletele noastre, nu trebuie sa ne impiedice sa revenim la matca adevaratului inteles al acestui cuvant.
Redand cuvantului seva, prospetimea si sensul intelesului sau originar, nepervertit, si curatat de orice pata a trecutului, am scris aceasta serie de articole ca pe un omagiu adus jucatorilor si antrenorilor care au participat la acel turneu de referinta si care va ramane un reper solid in istoria rugby-ului romanesc.

Un omagiu pentru generatia acelor ani, generatie care a avut o contributie esentiala la propulsarea rugby-ului romanesc pe o orbita la care nu visase ca va ajunge vreodata.

Un omagiu… pentru cei care sunt si pentru cei care nu mai sunt:

Raducu Durbac.
Ion Simion.
Ion Constantin.
Gheorghe Varga.
Gheorghe Nica.
Marian Aldea.
Petrica Motrescu.
Mihai Nicolescu.
Mihai Bucos.
Dumitru Alexandru.
Mircea Paraschiv.
Sergiu Bargaunas.
Constantin Fugigi.
Enciu Stoica.
Alexandru Pop.
Gheorghe Dumitru.
Gheorghe Daraban.
Pompilie Bors.
Dumitru Musat.
Constantin Dinu.
Nicolae Baciu.
Vasile Turlea.
Mircea-Sever Muntean.
Mircea Ortelecan.
Petre Cosmanescu.
Valeriu Irimescu

Tuturor celor care sunt ci celor care nu mai sunt, doar atat: Multumim!

Sfarsit
Surse bibliografice:
1.0 The New Zealand Herald – August 1975.
2.0 The Dominion – August 1975.
3.0 The Otago Daily Times – August 1975.
4.0 Ron Palenski – New Zealand Press Association.
5.0 Lynn McConnell – Frank Oliver – One of the hard men of All Blacks rugby.
6.0 Bob Howitt – New Zealand Rugby Greats.
7.0 Dumitru Manoileanu – Rugby Mica Enciclopedie.
8.0 Dimitrie Callimachi, Geo Raetchi – Cei 15 din Carpati.

In sfarsit, fata in fata cu Junior All Blacks!

30 August, Athletic Park, Wellington
Romania – Junior All Blacks 10-10 (0-10)

Romania: Raducu Durbac; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Dumitru Alexandru, Petrica Motrescu; Mihai Bucos, Mircea Paraschiv; Alexandru Pop, Pompilie Bors Constantin Fugigi; Gheorghe Daraban, Gheorghe Dumitru; Dumitru Musat, Mircea .Muntean, Vasile Turlea. Rezerve: Mircea Ortelecan, Sergiu Bargaunas, Marian Aldea, Mihai Nicolescu, Ion Simion, Enciu Stoica.
Romania: 2 eseuri: Ion Constantin, Dumitru Alexandru; 1 tr. Mihai Bucos.

Junior All Blacks: K.Fawcett; H.Blair, T.Twigden, M.Watts; N.Purvis; D.Rollerson, D.Loveridge; P.Carroll, G.Mourie, S.Conn; P.Oliver; G.Coleman; J. O’Connor, K.Bloxham, R.Newlands. Rezerve: L.Greene, B.McPhail, A.Ireland, P.Olsen, P.Eggleton, J. Wootton.
Junior All Blacks: 2 eseuri Graham Mourie; 1 Tr. K. Fawcett.

Iata-ne, deci, ajunsi impreuna cu echipa nationala, la ultimul meci din cadrul calatoriei in Noua Zeelanda!

O calatorie care incepuse la Gisborne, localitate situata in partea nordica a Insulei de Nord si se incheia la Wellington, capitala tarii, situata in Insula de Sud.

La primirea care avusese loc la Gisborne, domnul John Lorraine Sullivan, presedintele Federatiei Neo-Zeelendeze de Rugby (New Zealand Rugby Union) ii intampinase pe oaspetii veniti de peste mari si tari, cu marturisirea ca se straduise, din greu, sa invete cateva cuvinte in romaneste.
Banuiesc ca „profesor” ii fusese domnul George Aliprantis, translatorul care avea sa insoteasca echipa noastra de- a lungul turneului.

S-a dovedit ca straduinta sa daduse roade pentru ca domnul Sullivan a intampinat delegatia noastra rostind, apasat,de trei ori ,in romaneste: Bine ati venit1Bine ati venit! Bine ati venit!

Si bineveniti au fost jucatorii si antrenorii nostri, ei producand, din prima zi, o impresie favorabila, ceea ce l-a facut pe Ron Palenski sa scrie ca „..ei s-au dovedit a fi una dintre cele mai populare echipe de cand Noua Zeelanda a gazduit un turneu al unei echipe straine, in 1882”!

Si, observand atitudinea deschisa si prietenoasa a jucatorilor nostri, precum si dorinta lor de a invata cat mai multe despre Noua Zeelanda, domnul Palenski a facut urmatoarea remarca: „Atat de dornici sa invete au fost romanii, incat cel mai ocupat personaj in acest turneu a fost translatorul, George Aliprantis, de meserie inspector in industria carnii din Wellington.”

Prin urmare, turneul debutase pe 6 august, cu meciul impotriva selectionatei Poverty Bay si avea sa se incheie pe 30 august, cu meciul impotriva selectionatei Junior All Blacks.

Inainte de a prezenta detalii despre acest ultim meci, mi se pare interesant sa zabovesc putin asupra catorva amanunte premergatoare intalnirii de pe Athletic Park.

In saptamana meciului, plouase fara incetare la Wellington, ceea ce avea sa influenteze, in mod semnificativ, desfasurarea meciului.

In timp ce Junior All Blacks au fost supusi, joi, 28 august, de catre antrenorul Eric Watson, unui antrenament dur, desfasurat pe o ploaie torentiala si care a durat o ora si jumatate, echipa noastra s-a odihnit la hotel.

Antrenorii programasera un antrenament pentru ziua de vineri, 29 august, care a fost, insa, anulat, pentru a da ocazia jucatorilor sa se odihneasca.

Prin urmare, jucatorii nostri nu au efectuat niciun antrenament in vederea meciului de sambata 30 august, ceea ce i-a mirat foarte tare pe neo-zeelandezi.

Intrebat de ziaristi, domnul Russ Thomas, ofiterul de legatura din partea Federatiei Neo-Zeelandeze, care a insotit echipa noastra de-a lungul turneului, a declarat: „ Ei nu sunt obisnuiti sa joace doua meciuri pe saptamana si sa se antreneze in celelalte zile. Ei considera ca s-au pregatit suficient.”

Cum prezenta presa neo-zeelandeza meciul Romania- Junior All Blacks?

The Dominion: „Nu incape indoiala ca romanii poseda capacitatea de a invinge selectionata Junior [All Blacks], dar bilantul de patru victorii si trei infrangeri inregistrat in fata unora dintre cele mai bune selectionate provinciale ale tarii, creeaza impresia generala ca ei reprezinta o echipa enigmatica. Desi au dovedit ca poseda tehnica paselor si a maul-ului, ei au fost prea des preocupati sa foloseasca jocul de picior.”

The Dominion: „In cele sapte meciuri impotriva selectionatelor provinciale, romanii au inscris doar noua eseuri”.

The Dominion: „Meciul de astazi a starnit un interes ridicat in randul publicului, se asteapta ca 25 000 de spectatori sa asiste la meci”.

Si, in continuare, iata o stire aparuta in ziarul The Dominion care ne face placere, si care ar parea neobisnuita in orice alta tara, dar nu in Noua Zeelanda:
„ Capitanul echipei, Alexandru Pop, si-a sarbatorit ieri [29 august, nota mea], ziua de nastere, implinind 30 de ani. Printre cateva mesaje de felicitari, s-a numarat si o telegrama din partea Primului Ministru [al Noii Zeelande, nota mea], domnul Rowling”!

Apreciind amabilitatea si atentia gazdelor, mi-am permis sa adaug un semn de exclamare la sfarsitul acestei stiri, deoarece, pentru noi, suporterii romani, este neobisnuit ca prim ministrul unei tari sa il felicite pe capitanul unei echipe nationale de rugby, aflate in turneu in tara sa, cu ocazia zilei de nastere!

Dar, ne aflam in Noua Zeelanda, nu-i asa?!

Si am sa continui prezentand cateva declaratii interesante, aparute in ziarul Otago Daily Times, apartinand lui Eric Watson, antrenorul selectionatei Junior All Blacks si, la vremea aceea, unul dintre cei trei membrii ai comitetului de selectie al All Blacks.

Eric Watson ( declaratii dupa meciul cu selectionata Southland):
• „Romanii au o echipa puternica…nu le place sa piarda, dar nu au etalat, inca, o performanta completa de-a lungul celor 80 de minute”.
• „Comparand cu standardele Noii Zeelande, mi se pare ca ceea ce le lipseste putin este disciplina. Cateodata se pare ca sunt cinci capitani [ai echipei] pe teren”.

• „In privinta unui meci-test cu All Blacks, cred ca este o chestiune de viitor. In cea mai buna forma, cred ca All Blacks ar castiga la scor impotriva Romaniei, posibil la 40 de puncte diferenta”.

Dupa cum bine se stie, domnul Watson a fost contrazis sase ani mai tarziu, cand in testul de la Bucuresti, All Blacks au castigat cu 14-6, departe de diferenta de 40 de puncte sugerata de antrenorul neo-zeelandez.

Dar sa revenim la declaratiile domnului Watson:

• „Ei [romanii] s-au comportat bine in meciul castigat impotriva selectionatei Southland considerand ca Southland a jucat destul de bine. Dar, in comparatie cu selectionatele de varf din Noua Zeealanda, romanii nu sunt o echipa foarte organizata.”

• „ Romanii nu cred in rucking. Ei considera ca acest aspect al jocului este brutal si deschide portile jocului neregulamentar.”

• „Ei [romanii] sunt foarte buni in maul-uri, in special la transmiterea balonului mijlocasului la gramada. Acesta este un sector al jocului in care isi folosesc foarte bine forta fizica.”

• Echipa a facut dovada unui anumit fler, dar este dezamagitor sa constati ca irosesc posesia balonului prin jocul de picior.”

• „Romania va fi o echipa greu de invins si noi [Junior All Blacks] trebuie sa ne impunem stilul de joc si sa dominam la nivelul inaintarii.”

Cum au raspuns ai nostri declaratiilor domnului Watson?

Valeriu Irimescu a declarat in Otago Daily Times ca „nu este nici suparat si nici dezamagit de remarcile domnului Watson” „Este doar un joc psihologic” a adaugat antrenorul nostru.

In acelasi timp, insa, domnul Irimescu a recunoscut ca echipa a dat dovada de o anumita lipsa de disciplina in teren, dar ca aceasta era o problema de care echipa era constienta si cautau sa gaseasca o solutie impreuna.
De asemenea, domnul Irimescu si-a exprimat parerea de rau ca, din cauza accidentarilor, nu putea alinia cea mai puternica formatie in meciul cu Junior All Blacks.

In privinta unei „ infrangeri la 40 de puncte diferenta in fata All Blacks”, viitorul antrenor federal a raspuns zambind: „Franta nu ne-a invins niciodata la o asemenea diferenta. Iar aceasta depinde foarte mult de echipele pe care Noua Zeelanda si Romania le-ar alinia intr-un asemenea meci”.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, doar intr-un singur meci, disputat pe data de 15 decembrie, 1957, la Bordeaux, Franta ne invinsese cu 39-0, dar de atunci si pana la declaratia domnului Irimescu trecusera 18 de ani de progres pentru rugby-ul nostru.

Referindu-ne la accidentari, lipsa lui Constantin Dinu-Capone, component de baza al gramezii, a atarnat, probabil, cel mai greu in echilibrul selectionarii celui mai puternic „15”.
Din fericire, Ion Constantin, Gheorghe Daraban si Dumitru Musat s-au refacut dupa accidentarile din meciul cu Southland, confirmand decizia inteleapta a antrenorilor de a nu-i forta in partida precedenta cu South Canterbury.

In tabara „Juniorilor” All Blacks, trei dintre jucatorii de baza, Graham Mourie, Doug Rollerson si Ken Bloxham fusesera bolnavi cu cateva zile inainte de meci, dar isi revenisera si aveau sa intre pe teren.

De remarcat ca aceasta selectionata „Junior” numara in randurile sale noua jucatori care, in viitor, aveau sa imbrace – unii de mai multe ori, altii doar o singura data – tricoul All Blacks: Kit Fawcett, Neil Purvis, Dave Loveridge, Graham Mourie, Doug Rollerson, Tim Twigden, Murray Watts, Ken Bloxham, Stu Conn.

Dintre acestia, insa, doar trei – Graham Mourie, Dave Loveridge si Doug Rollerson – aveau sa se dovedeasca a fi jucatori de baza ai selectionatei All Blacks.

Dupa cum bine se stie, Graham Mourie avea sa devina unul dintre cei mai respectati capitani All Blacks din istoria rugby-ului neo-zeelandez.

Dave Loveridge avea sa devina un exceptional mijlocas la gramada, fiind asezat de presa neo-zeelandeza pe piedestalul celor mai valorosi specialisti ai postului, alaturi de Chris Laidlaw si Sid Going.

Doug Rollerson avea sa devina si el membru al All Blacks evoluand timp de cinci ani in selectionata tarii sale.

Toti acesti trei jucatori au facut parte din selectionata All Blacks care a efectuat turneul in Romania, in 1981, Loveridge si Rollerson evoluand in meciul-test cu echipa noastra, care a avut loc pe stadionul „23 August”.

Revenind le Wellington, pe Athletic Park:

Meciul s-a desfasurat pe o vreme friguroasa si pe un teren greu, inmuiat, care devenise mocirlos in urma ploilor din timpul saptamani. Ploaia si vantul rece sufland din Nord, au facut ca doar 12000 de spectatori sa fie prezenti in tribune.

Gazdele au dominat prima repriza in care au marcat doua eseuri, ambele prin Graham Mourie, capitanul „Juniorilor” si viitorul capitan All Blacks.

Faza primului eseu a pornit, in minutul 10, de la o tusa la 5 metri de butul nostru, desfasurata pe partea stanga in directia de atac a selectionatei neo-zeelandeze.

Aripa Hugh Blair, a repus balonul catre spatele tusei, Fugigi a reusit,, in primul moment, sa prinda balonul alunecos, dar, din pacate, l-a scapat, permitandu-i lui Graham Mourie sa il culeaga si sa il culce in terenul de tinta.

Al doilea eseu a pornit tot dintr-o tusa care, de aceasta data, s-a jucat pe partea dreapta.

Mircea Muntean a executat o repunere scurta, dar balonul a fost devait catre David Loveridge, acesta a deschis, prin plonjon, linia de treisferturi, balonul a circulat pe traseul Rollerson-Purvis-Twiggen, fundasul Kit Fawcett, intercalat, a lansat o lovitura de urmarire scurta, aripa Blair a cules balonul pe care i l-a pasat, rapid, cu o mana, lui Twigden, acesta lui Mourie capitanul „Juniorilor” sprintand catre eseu si scapand de incercarea de placaj a lui Nica.

Ai nostri, insa, nu s-au lasat mai prejos si au marcat doua eseuri in urma unor faze foarte bine construite.

In cea de-a doua repriza, echipa noastra a egalat foarte repede, in mai putin de 10 minute.
Ion Constantin a marcat primul eseu, netransformat, iar, dupa alte cateva minute, Dumitru Alexandru a inscris eseul gratie caruia – transformat fiind de Mihai Bucos – a facut ca scorul sa devina egal: 10-10.

Imi face placere sa descriu, in amanunt, fazele celor doua eseuri:

Faza primului eseu:
• Gramada ordonata in apropierea butului neo-zeelandez, introducere Mircea Paraschiv. Terenul este atat de mocirlos incat jucatorii par a fi „imbaiati” in noroi, iar numerele de pe tricouri aproape ca nici nu se disting.
• Vasile Turlea, pilier-ul stanga si Dumitru Musat, pilier-ul dreapta sunt ridicati in linia intai, dar Daraban, Dumitru, Bors, Pop si Fugigi continua sa impinga formidabil, avansand pas cu pas, iar ai noștri pastreaza controlul balonului.
• Mircea Paraschiv il deschide, pe partea dreapta, pe Mihai Bucos, pasa de pe picioare lui Raducu Durbac, intercalat, pasa lui Dumitru Alexandru (centru in acest meci) care, lansat, se apropie de but si , inainte de a fi placat, ii paseaza lui Ion Constantin; acesta, inca bandajat la mana stanga in urma accidentarii din meciul cu Southland, sprinteaza decisiv si marcheaza, in forta, un superb eseu la colt, in ciuda placajului „inchiderii” Peter Carroll. Scorul devine:4-10.

Faza celui de-al doilea eseu:
• Gramada ordonata, la 10 metri de butul neo-zeelandez, introducere Mircea Paraschiv.
• Inaintasii nostri imping, din nou, formidabil, dand, pur si simplu, peste cap gramada adversa.
• Mircea Paraschiv il deschide pe Mihai Bucos, acesta patrunde pe un culoar liber, evitand placajul lui Rollerson, ii paseaza lui Dumitru Alexandru care plonjeaza in but! Eseu transformat de Mihai Bucos: 10-10!

Dupa aceasta demonstratie de forta, echipa noastra a jucat pentru a nu pierde, ceea ce i-a surprins pe neo-zeelandezi.

Iata cateva din reactiile presei locale:

The Dominion:
• „Dupa ce au anulat deficitul de 0-10, de la pauza, aproape fara niciun efort, gratie jocului deschis, romanii au revenit la tactica jocului de picior pentru restul meciului”.
• „Pentru cei 12000 de spectatori, aceasta tactica a fost de neanteles, dar căpitanul echipei Alexandru Pop si-a aparat jucatorii. El a declarat ca echipa a fost constienta ca putea castiga meciul, dar s-a decis sa nu riste deoarece balonul era dificil de controlat si jucatorilor le-a fost teama ca orice greseala putea sa coste scump, asa dupa cum se intamplase in meciul cu selectionata Manawatu”.

The New Zealand Herald:

Titlul articolului lui T.P McLean din The New Zealand Herald este elocvent: „Romanii irosesc sansa de a termina intr-o nota triumfala”.

Si mai departe:
• „ In total, ei [romanii] au inscris 11 incercari, cu mult mai putine decat le-ar fi permis potentialul de care dispun si, in mod ciudat, au marcat 89 de puncte, primind exact acelasi numar de puncte”.

The Otago Daily Times:
• „Romanii au fost superiori celor mai multe selectionate neo-zeelandeze in privinta tehnicii de maul si a indemanarii demonstrate in executarea paselor atat de catre linia de treisferturilor cat si de catre inaintasi. Jucatorii de treisferturi, cand reuseau sa se dezbare de mentalitatea defensiva, erau stralucitori”.
o In fata acestor – neobisnuite,pentru noi, suporterii romani – laude la adresa treisferturilor, domnul Cosmanescu, bine ancorat in realitatile rugby-ului romanesc, a raspuns cu mult bun simt si intr-un spirit foarte realist: „ Nu as vrea sa spun ca suntem mai buni la nivelul liniei de treisferturi, dar aceste comentarii au venit din partea antrenorilor si selectorilor din tara dumneavoastra.”

Asadar, dupa o luna de zile cu un program de-a dreptul istovitor, echipa noastra disputand 8 meciuri de-a lungul a 25 de zile, cate doua meciuri pe saptamana, miercuri si sambata, a terminat cu urmatorul bilant: patru victorii, trei infrangeri si un meci egal!

Acest ritm de desfasurare a meciurilor era ceva cu totul si cu totul neobisnuit pentru echipa nationala.

Niciodata in istoria rugby-ului nostru, echipa nationala nu avusese ocazia sa participe la un turneu in care sa joace opt meciuri, cate doua meciuri pe saptamana intr-o luna!
De multe ori, este dificil sa apreciezi si sa evaluezi, asa cum se cuvine, din pozitia de spectator, eforturile jucatorilor si ale antrenorilor.

Un spectator urmareste doar „produsul finit” prezentat pe teren, fiind, de cele mai multe ori, complet detasat si nestiutor de ceea ce se intampla in spatele „usilor inchise” ale universului sportiv si uman al unei echipe.

Nu am fost nicioadata implicat in intimitatea echipei nationale, dar, de-a lungul acestei calatorii virtuale, alaturi de echipa nationala, in Noua Zeelanda, imi permit sa apreciez si sa scot in evidenta efortul exceptional al jucatorilor si al antrenorilor care au pregatit si au participat la acest turneu de mare anvergura, turneu care, pentru rugby-ul romanesc, s-a incheiat cu un succes.

Unul dintre efectele imediate ale succesului echipei nationale in acest turneu a fost faptul ca s-a pus in discutie invitarea unui antrenor neo-zeelandez in Romania.

Inainte de plecarea spre tara, domnul Ovidiu Marcu, conducatorul delegatiei, a declarat ca la întoarcerea acasa, Federatia Romana de Rugby va lua in considerare invitarea unui antrenor neo-zeelandez.
„Daca acest plan va fi aprobat, domnul Vodanovici va fi cel invitat.”
Eu nu imi amintesc ca domnul Ivan Vodanovici sa fi ajuns vreodata in Romania – asta nu inseamna, insa, ca nu ar fi ajuns – presupun, insa, ca planul cu invitatia respectiva nu a fost aprobat.

Un alt aspect care a fost discutat a fost cel referitor la un scurt turneu al All Blacks in Romania.

Din discutiile cu domnul John Lorraine Sullivan, presedintele New Zealand Rugby Union, s-a vehiculat ideea unui turneu de trei meciuri in Romania, luandu-se in considerare fie perioada dinaintea turneului All Blacks in Franta, in 1977, fie perioada de dinaintea turneului All Blacks in Marea Britanie, in 1979-1980.

Domnul Cosmanescu, in stilul sau echilibrat, a declarat inaintea plecarii: „Cand ne vom intoarce acasa, vom continua sa aprofundam ceea ce am invatat si nu va trece multa vreme pana vom fi gata sa jucam cu All Blacks.”

Domnul colonel a avut dreptate, si, dupa cum bine se stie, All Blacks au ajuns in Romania, sase ani mai tarziu, in 1981.

Va urma

O infrangere neasteptata

27 August, Fraser Park, Timaru.

Romania – South Canterbury 4-12 (4-6)

Romania: Raducu Durbac;  Marian Aldea, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv; Alexandru Pop, Enciu Stoica, Constantin Fugigi; Pompilie Bors Gheorghe Dumitru; Vasile Turlea, Mircea .Ortelecan, Nicolae Baciu. Rezerve: Mircea Muntean, Sergiu Bargaunas, Mihai Bucos, Valeriu Irimescu, Ion Simion, Enciu Stoica.

Romania:  1 eseu: Petrica Motrescu;

Nota: Gheorghe Daraban era anuntat in presa neo-zeelandeza ca titular in linia doua, alaturi de Gheorghe Dumitru. Daraban se accidentase, insa, in meciul precedent si nu a intrat pe teren la Timaru. Nu am gasit nicio referinta care sa indice cine a jucat in linia a doua. Banuiesc ca Pompilie Bors ar fi putut trece in linia doua, iar Enciu Stoica in linia a treia. De asemenea, de notat ca pe lista de rezerve nu figura niciun pilier, Dinu si Musat fiind indisponibili!

South Canterbury: D.Nicol;I. Palmer, G.Thomsen, M.Roberts, A.McLaren; G.Hannan, S.Johnson;P.Hewitson,G.Strachan, S.Geddes; W.Anderson; R.Sharpe; P.Welsh, M.Hobbes, N.Dennison. Rezerve:: K.Tarrant, N.Richrads, R.Heron, G.Young, P.Grant, G.Cleverly.

South Canterbury: 3 l.p D.Nicol; 1DG D.Nicol.

Meciul cu South Canterbury a fost cel de-al saptelea meci al turneului si, prin urmare, ultimul dinaintea intalnirii cu Junior All Blacks.

In avancronica meciului, ziarul Otago Daily Times nota: „ In pregatirea meciului cu Junior All Blacks, romanii isi doresc victoria, dar, in acelasi timp, ei nu vor sa isi asume prea multe riscuri in obtinerea vei. Meciul cu Junior All Blacks reprezinta prioritatea lor cea mai importanta si, de aceea, s-ar putea ca spectatorii sa nu fie martorii unui efort total din partea romanilor”.

Evident, nu imi arog dreptul de a sustine ca stiu care era starea de spirit in sanul echipei si cum a fost pregatit acest penultim meci al turneului.

Am sa incerc, insa, atat cat este posibil, sa ma pun in locul jucatorilor si antrenorilor nostri pregatind meciul de la Timaru.

Citind paragraful de mai sus, parerea mea este ca ziarul neo-zeelandez a surprins, in linii mari, atmosfera din tabara noastra si, probabil, perspectiva prin care era privit meciul cu South Cantebury.

Pe scurt:

O victorie ar fi fost frumoasa, dar mai important era meciul cu Junior All Blacks.

Inaintea meciului de la Timaru, echipa noastra castigase patru partide si pierduse doua.

Prin urmare, chiar daca pierdeau meciul cu South Canterbury, turneul putea fi considerat un succes, evolutia generala a echipei producand o impresie extrem de favorabila asupra gazdelor.

Nu incape nicio indoiala, jucatorii si antrenorii nostri au tratat si au pregatit fiecare meci cu seriozitate si atentie maxima, fiind constienti ca fiecare meci constituia o treapta pe care echipa trebuia sa o urce pe scara progresului.

Cand ti se ofera sansa de a pleca intr-un asemenea turneu, tocmai la capatul lumii si a juca intr-o tara in care societetea respira rugby prin toti porii, nu iti permiti nici sa minimalizezi importanta unui meci si nici sa il tratezi cu superficialitate.

Dupa ce creasera o puternica impresie in tara care ii daduse lumii rugby-ului pe All Blacks, jucatorii si antrenorii nostri doreau sa incheie turneul cu o evolutie cat mai buna in partida cu Junior All Blacks.

De altfel, aceasta era si perceptia gazdelor, Eric Watson, antrenorul selectionatei Junior All Blacks si unul dintre cei trei membri ai comitetului de selectie al All Blacks, declarand: „Stiu ca romanii privesc [acest meci; nota mea) ca pe cel mai important meci al turneului”.

Dar, dupa sase meciuri crancene, echipa noastra incepuse, deja, sa plateasca pretul accidentarilor care subtiasera, in mod clar, echilibrul unei echipe neobisnuite sa joace cate doua meciuri in fiecare saptamana.

In meciul cu Waikato, se accidentase Raducu Durbac, iar Constantin Dinu- Capone si Gheorghe Varga, serios accidentati in meciul cu Marlborough, devenisera indisponibili pentru restul meciurilor.

In meciul cu Southland, se accidentasera Ion Constantin, Gheorghe Daraban si Dumitru Musat, care nu aveau sa joace in meciul cu South Canterbury.

Sa ne gandim ca lotul nostru numara trei pilieri de „meserie”: Constantin Dinu-Capone, Vasile Turlea si Nicolae Baciu, in timp ce Dumitru Musat care plecase, initial, ca jucator de linia doua, putea evolua, la nevoie, ca pilier.

Drept urmare, in meciul cu South Canterbury, cum Dinu suferise o fractura a bratului, iar Musat se accidentase la cap in meciul cu Southland (necesitand cinci copci), echipa noastra nu avea rezerva de pilier, Dumitru Musat trebuind sa fie menajat in vederea meciului cu Junior All Blacks.

In privinta lui Gheorghe Daraban, intentia antrenorilor a fost ca el sa joace la Timaru, dar,conform relatarilor presei locale, Daraban, care suferise o lovitura la coapsa in meciul cu Southland, s-a retras chiar inainte de inceperea meciului.

Gica Daraban se bucurase de aprecieri laudative din partea gazdelor, iar in privinta deciziei de ultim moment al antrenorilor nostri de a-l menaja, Otago Daily Times nota: „ [Daraban] a suferit o accidentare la coapsa in meciul cu Southland, a primit ingrijiri medicale in aceasta saptamana, dar, inca nu se poate misca fara dureri, iar daca ar juca [cu South Canterbury] si s-ar accidenta, din nou, acesta ar fi un adevarat dezastru pentru romani in meciul cu Junior All Blacks”.

De altfel, domnul Cosmansescu isi exprimase ingrijorarea si dezaprobarea fata de modul „robust” in care inaintasii selectionatei Southland jucasera in meciul anterior, considerand ca tocmai aceasta maniera de joc fusese cauza accidentarilor celor trei jucatori.

Meciul a fost, in general, mediocru si lipsit de spectaculozitate.

Titlul cronicii din Otago Daily Times este edificator in acest sens: „South Canterbury castiga un meci mediocru”.

Singura sclipire a meciului a apartinut lui Petrica Motrescu care, in minutul 15, a marcat singurul eseu al intalnirii dupa o faza  foarte bine construita:

Inaintasii nostri au castigat balonul in tusa, au organizat un mol, au lansat apoi, linia de treisferturi , iar Mihai Nicolescu, jucand in pozitia de centru, a intarziat pasa pentru a-i atrage pe aparatori, reusind astfel sa il „decaleze” pe Petrica Motrescu care, dupa o superba cursa de la jumatatea terenului, a marcat la colt!

Ziarul Otago Daily Times a observat cu mirare si nedumerire: „ A fost uimitor ca acest eseu, inscris dupa 15 minute si care a pus Romanina in avantaj, nu i-a convins pe oaspeti sa deschida, in mod regulat, centrii si aripile.”

Slabita, insa, de accidentari, gramada noastra a fost dominata atat in „ordonate”, facand, de mai multe ori, pasul inapoi,  cat si in aglomerari.

Cu toate acestea, Mircea Ortelecan a castigat singurul balon pe introducerea adversarilor.

Gazdele au dominat la nivelul intaintarii, si, in special in „rucks”, dar nu au reusit sa marcheze niciun eseu, fundasul Doug Nicol marcand toate punctele echipei sale, prin trei lovituri de pedeapsa si un drop gol.

Jucatorii nostri au fost dezamagiti de rezultat, dar la sfarsitul meciului, Alexandru Pop a declarat in Otago Daily Times: „ Am venit Noua Zeelanda sa invatam, dar sunt multumit de felul in care am jucat in tuse si in gramada”.

Cronica din The Dominion a fost mult mai transanta apreciind ca acesta a fost unul dintre cele mai slabe meciuri ale echipei noastre. Si mai departe: „ Bazat pe forma etalata ieri, Romania va avea un munte de urcat in fata Junior All Blacks in meciul de sambata”.

Sa fi avut, oare, dreptate, ziarul neo-zeelandez?

Va urma

Despre rugby, de dincolo de Atlantic…Nostalgia rugby-ului de altadata:Calatoria de la capatul lumiiTurneul echipei nationale in Noua Zeelanda in 1975 (VII)In memoriam Raducu Durbac.23 August, Rugby Park, Invercargill.Romania – Southland 12-9 (0-9).Romania: Raducu Durbac; Ion Constantin, Marian Aldea, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv; Enciu Stoica, Pompilie Bors, Constantin Fugigi; Gheorghe Daraban, Gheorghe Dumitru; Dumitru Musat, Mircea .Ortelecan, Nicolae Baciu. Rezerve: Mircea Muntean, Vasile Turlea, Sergiu Bargaunas, Mihai Bucos, Valeriu Irimescu, Ion Simion..Romania: 1 eseu: Nicolae Baciu; 1 Tr. Raducu Durbac; 1 l.p Raducu Durbac; 1DG Raducu Durbac.Southland: 1 eseu Leo Boyle; 1Tr George Valli; 1 l.p George Valli.Imi permit sa incep acest articol impartasind cateva ganduri despre Raducu Durbac.S-a intamplat ca Romania sa intalneasca selectionata Southland chiar pe data de 23 august, ziua in care – coincidenta fericita! -Raducu Durbac, fundasul Naționalei, implinea 31 de ani!Iar sarbatorirea zilaie sale de nastere a fost cu atat mai frumoasa cu cat echipa noastra a castigat meciul cu 12-9!Accidentat in cel de-al doilea meci al turneului, cel cu Waikato, meci care avusese loc pe 9 august, fundasul echipei nationale si-a marcat revenirea pe teren, intr-o maniera spectaculoasa, contribuind, in mod decisiv, la victoria echipei noastre.Raducu Durbac cel care in meciul cu Poverty Bay ii impresionase pe ziaristii neo-zeelandezi prin „plasamentul sau exceptional” si prin „jocul sau de picior fenomenal”, a realizat la Invercargill unul dintre cele mai bune meciuri ale carierei sale.Gazdele au condus cu 9-0 pana in minutul 47 cand pilier-ul Nicolae Baciu a inscris singurul eseu al meciului pe care fundasul nostru l-a transformat: 6-9.
Cateva minute mai tarziu, arbitrul a acordat o lovitura de pedeapsa, iar Durbac s-a hotarit sa incerce sa mai aduca trei puncte echipei noastre.Care a fost rezultatul?Pentru a raspunde, imi ingadui sa dau cuvantul ziarului Otago Daily Times: „Radu Durbac, care isi sarbatorea ziua de nastere, implinind 31 de ani, a reusit, curand dupa ce transformase eseul, o magnifica lovitura de pedeapsa de la mai mult de 60 yarzi (55 de metri!) egaland scorul”. Si astfel scorul a devenit egal: 9-9!Dar „misiunea” fundasului echipei Steaua si al echipei nationale nu se incheiase inca.Si am sa continui, descriind faza decisiva cu ajutorul unui citat, tot din Otago Daily Times:„Scorul a ramas egal pana cu doar noua minute inainte de sfarsitul meciului, cand, in urma unei gramezi ordonate, Durbac a primit balonul si a reusit un dropgol de la 35 yarzi(32 metri) aducand punctele victoriei”! Iar drop gol-ul lui Raducu Durbac a stabilit scorulfinal: 12-9!Nu l-am intalnit niciodata, si, prin urmare, nu am avut ocazia de a-l fi cunoscut personal pe Raducu Durbac. Ca multi alti suporteri, insa, l-am „intalnit” de nenumarate ori, urmarindu-l, din tribune, in meciurile din campionatul national si in meciurile nationalei.Imi amintesc meciul cu Franta din 1974, castigat cu 15-10, meci in care, dupa ce Jean Francois Gourdon marcase un eseu la colt ducand scorul la 10-3 in favoarea oaspetilor, Durbac a transformat eseul lui Ion Marica si a reusit doua lovituri de pedeapsa, înscriind 8 din cele 15 puncte, si asigurand, astfel, victoria echipei noastre!Nu stiu care au fost gandurile si simtamintele sale despre acest turneu, dar, reconstituind turneul echipei noastre in Noua Zeelanda, de-a lungul caruia Raducu Durbac a avut o evolutie excelenta, cred ca acest turneu a constituit – datorita, mai presus de orice, contactului cu o cultura rugbystica nemaintalnita pana atunci, dublata de experienta umana care a insotit acest contact – un moment de varf in cariera fundasului echipei nationale.Marturisesc, cu toata sinceritatea, ca in timpul scrierii acestei serii de articole, mi s-au perindat prin fata ochilor imagini ale jucatorilor nostri, fragmente si crampeie de faze din meciuri trecute.Cei care l-au cunoscut indeaproape, coechipieri si prieteni, sunt intr-o pozitie mult mai potrivita decat mine sa vorbeasca, pe indelete, despre Raducu Durbac.Eu nu pot spune decat atat:
Imaginea mea despre Raducu Durbac, imagine pastrata in memoria afectiva a spectatorului ce eram in acele vremuri, reflecta, in mod pregnant, doua trasaturi: temeinicie si seriozitate.Tragica sa disparitie, ca si cea a tuturor celor cazuti in zilele tulburi ale lui decembrie 1989, in care toti vinovatii de atunci au ramas pana acum vinovati fara vina, aramas, ramane si va ramane o rana deschisa, si nu doar pentru rugby-ul romanesc.Am scris randurile de mai sus intru amintirea lui Raducu Durbac.Meciul de la Invercargill.Si, in continuare, cateva detalii despre meciul de la Invercargill.Mi se pare interesant sa prezint cititorilor maniera in care prefata presa neo-zeelandeza meciul:Titlul avancronicii din Otago Daily Times: „Romania va avea, astazi, o sarcina dificila”.The Dominion: „Romanii au auzit de Oliver”.The New Zealand Herald: „Oliver este jucatorul de care se tem romanii”.Dupa cum se observa, doua dintre titlurile de mai sus mentioneaza numele unui jucator Oliver.Cine era, deci, acest Oliver care inspira teama?Incercand o scurta caracterizare, am sa folosesc o terminologie folosita des in epoca rugby-ului amator:Frank Oliver, jucator de linia a doua, apartinea acelei categorii definite, simplu, drept „hard men”. Adica un „dur” care, in epoca rugby-ului amator, atunci cand nu existau reluari video si arbitrii acceptau ceea ce nu accepta astazi, daca simtea ca el, sau coechipierii sai, erau nedreptatiti, isi facea singur dreptate.Si pentru ca cititorii sa inteleaga cat mai bine, am sa povestesc urmatoarea intamplare dintr-un articol al ziaristului neo-zeelandez, Lynn McConnell:Intr-un meci Canterbury-Southland, Wayne Boynton, centrul lui Southland, sprinta catre butul advers, inscrierea eseului parand a fi doar o formalitate. In echipa adversa, evolua Alex Wyllie, un alt „hard man” al rugby-ului neo-zeeladez.
Wyllie nu l-a putut placa, in mod regulamentar, pe Boynton, dar, in schimb, l-a culcat la pamant lovindu-l cu bratul, in timp ce acesta sprinta, in plin fuleu, catre terenul de tinta.O brutalitate atrage dupa sine o alta brutalitate, asa incat Frank Oliver, care luase parte la tusa in urma careia Southland lansase atacul, a traversat terenul si i-a aplicat lui Wyllie „the most superb punch”! Wyllie, si el un „hard man”, nu a cazut, dar i -au tremurat genunchii si a trebuit sa se sprijine de unul dintre stalpi.Evident, niciunul dintre jucatori nu a fost eliminat de pe teren.La vremea meciului cu Romania, Frank Oliver nu era, inca, All Black. El avea sa devina, insa, in anul urmator debutand in meciul-test cu Africa de Sud, care a avut loc la Johannesburg.Frank Oliver a imbracat de 43 de ori tricoul All Black, evoluand in 17 meciuri-test si purtand brasarda de capitan in 4 dintre acestea.Este interesant de scos in evidenta faptul ca Frank Oliver era tatal taloneur-ului Anton Oliver, care, la randul sau, a fost si el capitan al All Blacks.Una dintre amintirile mele despre inaintasii All Blacks din acea perioada, inclusiv despre Frank Oliver, este legata de al doilea test Franta-Noua Zeelanda, disputat la 19 noiembrie 1977, la Paris. Si cum aceste amintiri dezvaluie un aspect foarte interesant in privinta tacticii rugbystice, imi permit sa divaghez de la turneul echipei noastre, pentru a povesti urmatorul episod:Franta castigase primul test, 18-15, la Toulouse, dupa ce Noua Zeelanda condusese la pauza cu 10-6 si cu 13-6 in cea de-a doua repriza,. Imi amintesc ca neo-zeelandezii au ratat cinci sau sase lovituri de pedeapsa din pozitii favorabile, in timp ce Jean Pierre Romeu a reusit un drop gol si a transformat loviturile de pedeapsa care au adus victoria Frantei. Francezii aveau o inaintare foarte puternica si – in acelasi timp – foarte dura, cu Cholley-Paco-Paparemborde in linia intai si Palmié-Imbernon in linia a doua, in rolurile principale. Echipa Frantei, condusa in teren de Jacques Fouroux, era foarte omogena, francezii castigasera Turneul celor V Natiuni, realizand, intr-o maniera absolut impresionanta, cel de-al doilea „Grand Chelem” din istoria rugby-ului galic, folosind, de-a lungul turneului aceiași 15 jucatori, si neprimind niciun eseu in cele patru meciuri! O performanta, într-adevăr, rara!In cele doua meciuri-test, Franta a aliniat aproape aceeași echipa a „Marelui Slem”, cu cateva exceptii notabile: Jean Pierre Rives, Jean Pierre Bastiat, Jean Luc Averous si Dominique Harize.„Le cinq de devant” – nucleul de baza al gramezii – ramasese insa, neschimbat.
In schimb, All Blacks sosisera in Franta cu o echipa in plina schimbare, renuntand la cativa jucatori de mare clasa: Sid Going, Ian Kirkpatrick, fostul capitan al echipei, Kent Lambert, Grant Batty si Tane Norton.Capitanul echipei era Graham Mourie, cel care era pe cale sa devina unul dintre cei mai apreciati capitani All Blacks, si pe care ai nostri il intalnisera in meciul cu Junior All Blacks.Unul dintre sectoarele jocului in care inaintasii francezi i-au contrat pe All Blacks – atat prin mijloace corecte cat si mai putin corecte – in meciul de la Toulouse, a fost tusa; mai precis, maul-urile formate in urma tuselor. Foarte afectati de aceasta infrangere, precum si de dominarea gazdelor in maul-uri, in vederea celui de al doilea test, inaintasii All Blacks au pus la punct o tactica novatoare, care avea sa se dovedeasca foarte eficienta, si anume: tusele scurte „in doi”, avandu-i in prim plan pe Andy Haden, linia a doua, si flanker-ul Lawrie Knight.Imi amintesc ca aceasta noua tactica fusese pregatita in cel mai mare secret, de un grup restrans, compus din antrenorul Jack Gleeson si trei jucatori, Andy Haden, Lawrie Knightsi Kevin Eveleigh, aceasta din urma fiind cel care venise cu ideea „tusei in doi”. Si pentru a nu deconspira planul de joc, schema tactica nu era repetata la antrenamente, ci, in mare secret, intr-un scuar de langa hotelul Lutetia unde erau cazati neo-zeelandezii!Imaginati-va, dragi cititori, ca tactica a fost dezvaluita taloneur-ului Andy Dalton si celorlalti jucatori doar la ora 10 dimineata, in ziua meciului!Aceasta tactica i-a surprins pe francezii, permitand neo-zeelandezilor sa evite maul-urile si duritatea lui Cholley et.co., si sa domine un sector important al jocului, imprimand un ritm mult mai rapid, care le convenea de minune, ei castigand in final cu 15-3 gratie unui eseu marcat de Stu Wilson. Maniera in care All Blacks au schimbat registrul tactic de la o saptamana la alta, a demonstrat inca o data, resurselele extraordinare ale rugbystilor neo-zeelandezi, precum si formidabila capacitate de a se adapta conditiilor impuse de adversar.Ceea ce vroiam, insa, sa mentionez a fost faptul ca in testul de la Paris, infruntand niste „duri” precum Cholley, Palmié si Imbernon, Frank Oliver a jucat tot meciul avand o coasta rupta!Revenind la meciul nostru din 1975, intr-un scurt articol aparut chiar in ziua meciului, The New Zealand Herald ii prevenea pe ai nostri: „Inca de la sosirea lor, li s-a reamintit romanilor ca gramada [selectionatei] Southland este, pe teren propriu, una dintre cele maiputernice din tara, si ca Oliver este cel mai puternic membru al gramezii”.
Iar Otago Daily Times sub-titra:” F.J. Oliver, care a participat la trialul All Blacks, va fi jucatorul de care selectionata Romaniei se va teme cel mai mult in meciul cu Southland, care are loc astazi la Rugby Park, in Invercargill”.Si in continuare, sa vedem ce au scris ziarele dupa meciul castigat, 12-9, de echipa noastra!The New Zealand Herald: „Romania laudata pentru meciul jucat in Sud (nota mea: referire la faptul ca Southland este cea mai sudica provincie a Noii Zeelande)”Otago Daily Times: „ Romania invinge selectionata Southland”.The Dominion are un titlu si mai elocvent: „ Rezerva de aripa Munteanu aprinde scanteia revenirii echipei Romaniei”!Alaturi de Raducu Durbac, Mircea Muntean si-a pus amprenta asupra acestui meci intr-un mod cu totul si cu totul surprinzator pentru neo-zeelandezi.Dupa ce jucase, ca titular, in primele cinci meciuri, antrenorii hotarasera ca venise timpul sa il odihneasca, Mircea Ortelecan, un alt taloneur de valoare, fiind titular, in timp ce Mircea Muntean se afla pe banca de rezerve.Odihna sa, insa, nu a durat prea mult, pentru ca dupa numai sase minute de joc, Ion Constantin s-a accidentat, avand o taietura profunda la un deget, iar antrenorii l-au trimis in teren pe Dodo Muntean.Prin urmare, taloneur-ul Muntean a jucat tot restul meciului in linia de treisferturi, pe aripa dreapta!O asemenea neobisnuita „mutare” a starnit, desigur, nedumerire si curiozitate in randurilegazdelor.Cum a evoluat Dodo Muntean pe aripa?Cea mai buna caracterizare apartine ziarului The Dominion:„Munteanu a intrat in teren, pe aripa, si a jucat ca si cum ar fi fost nascut sa joace pe acestpost” . Elocvent, nu?!Southland a condus cu 9-0, dar, in minutul 47, Dodo Muntean a primit balonul pe aripa dreapta, si, cum culoarul sau de atac era blocat de adversari, a lansat un „deplace” perfectcare a aterizat chiar in fata stalpilor terenului de tinta, acolo unde Nicolae Baciu a prins balonul si a marcat singurul eseu al meciului!The Dominion nota: „Munteanu, un jucator versatil, a fost unul dintre jucatorii care a impresionat cel mai mult in randurile unei echipe care s-a luptat si a obtinut cea de-a patra victorie din cele sase meciuri jucate.”
Dupa cum am amintit la inceputul articolului, Raducu Durbac a transformat eseul, dupa care a reusit lovitura de pedeapsa de la 55 de metri, pentru a termina „en beauté” cu un spectaculos drop gol care a pecetluit victoria echipei noastre cu 12-9.Din pacate, accidentarile nu au ocolit echipa noastra nici in acest meci. Ion Constantin s-aranit la un deget, iar Dumitru Musat s-a ranit la frunte intr-un placaj dur, avand nevoie de cinci copci. Gheorghe Daraban s-a accidentat la coapsa si nu a jucat in meciul urmator cuSouth Canterbury.De asemenea, Constantin Fugigi, care a fost capitanul echipei in acest meci, a avut ocaziade a simti pe pielea sa efectul metodelor prin care neo-zeelandezii rezolvau, in teren, unele „neantelegeri” survenite in diferite faze ale meciului.Cu doua minute inainte de sfarsitul primeri reprize, Fugigi a fost „trimis la podea” in urma unui croseu de stanga aplicat de flanker-ul Leicester Rutledge (si el un viitor All Black).Care a fost motivul acestei reactii pugilistice?Conform relatarii ziarului Otago Daily Times, la fiecare tusa, Fugigi il apuca, in mod regulat, de tricou pe Rutledge. Pana la faza cu pricina, de fiecare data cand fusese tras de tricou, Rutledge il mustrase amenintator, cu degetul, pe capitanul nostru; cand, insa, Constantin Fugigi a persistat in a-l incomoda in acest mod, Rutledge a recurs la croseul de stanga, care a pus punct neantelegerilor din tuse. In incheiere, iata cateva comentarii aparute in urma succesului de la Invercagill:Alistair John Soper, un fost jucator al provinciei Southland si care evoluase in selectionata All Blacks in 1957, a declarat in The New Zealand Herald: „ Nu spun ca i-ar invinge pe All Blakcs, dar sunt o echipa foarte buna. Au nevoie sa mai invete in privinta jocului inaintarii, dar ne-ar da, probabil, o lectie in jocul pe treisferturi”. Iar Soper a continuat, rostind un adevar simplu, spunand ca Romania ar putea ajunge o forta in lumea rugby-ului daca are putea continua sa joace impotriva marilor natiuni.Eric Watson, care, la vremea aceea, era unul dintre cei trei selectioneri ai All Blacks si antrenorul selectionatei Junior All Blacks, adversara din ultimul meci al turneului, a declarat pentru Otago Daily Times:” Aceasta este cea mai buna evolutie pe care au avut-oin cele patru meciuri pe care le-am vazut. Va fi dificil pentru Juniors [All Blacks] sa ii invinga”. Va urm

Dupa doua infrangeri consecutive, o victorie necesara.

20 August, Lansdowne Park, Blenheim.
Romania – Marlborough 21-6 (12-6).

Romania: Mihai Bucos; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Gheorghe Varga, Petrica Motrescu; Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv; Alexandru Pop, Pompilie Bors, Enciu Stoica; Gheorghe Daraban, Gheorghe Dumitru; C. Dinu, Mircea .Muntean, Dumitru Musat. Rezerve: Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Sergiu Bargaunas, Marian Aldea, Valeriu Irimescu, Ion Simion..
Romania: 2 eseuri: Dumitru Alexandru, Petrica Motrescu; 1 Tr. Mihai Bucos, 1 Tr. Valeriu Irimescu; 3 l.p Mihai Bucos.

Marlborough: B.W Hunter; B.R Ford, I.D McAlpine, J.Davie,C.W Marfell; A. M Goddard, P.J Baker; D.W Neal, A.R Sutherland, B.P Dwyer; J.Love, G.K Cocks; S.O Huntly,T.W Forrest, J.W Joseph.
Rezerve: J.Bowers, R.J Mary, M. K. McKee, D.R. Hammond, P.W Wallis, M. Wilson.
Marlborough: 2 l.p Graeme Cocks.

Dupa infrangerile suferite cu Manawatu si North Auckland, echipa noastra trebuia sa invinga la Blenheim pentru a-si pastra sansele de a realiza un turneu reusit,

Si a invins!

In 1975, Marlborough era, probabil, cotata putin mai slab decat toate celelalte patru selectionate intalnite pana atunci, numarand in randurile sale doar un singur All Black, pe Alan Sutherland, care evolua in linia a doua.

In meciul cu echipa noastra a evoluat, insa, si aripa Brian Ford care avea sa devina All Black abia doi ani mai tarziu, cand a debutat in seria meciurilor cu British Lions.

Ford, originar din oraselul Kaikoura, era poreclit „The Kaikoura Express” pentru viteza sa, exceptionala pentru un jucator de rugby. Viitoarea aripa All Blacks alerga 100m in 10.7 secunde si 200 m in 21.9 secunde!

Ceea ce merita remarcat, insa, este faptul ca selectionata provinciei Marlborough fusese protagonista, cu doar doi ani inainte, in iulie 1973, a celei mai mari surprize din istoria celei mai importante competitii interne, de pe vremea aceea, a Noii Zeelande: The Ranfurly Shield .

Venerabilul trofeu fusese creat de Lordul Ranfurly, Guvernatorul General al Noii Zeelande, fiind decernat pentru prima data in 1902, provinciei Auckland si constituind, pana in 1995, cel mai ravnit trofeu al rugby-ului neo-zeelandez.

Dupa ce rugby-ul a devenit profesionist in 1995, competitia a intrat in umbra turneelor Mitre 10 Cup si Super Rugby, dar se disputa si astazi, trofeul fiind in posesia provinciei Canterbury.

Dar, ce s-a intamplat in 1973?

Provincia Canterbury era detinatoarea trofeului si era, in mod indiscutabil, marea favorita in meciul cu Marlborough, 12 dintre jucatorii sai imbracasera, imbracau (la momentul meciului) sau aveau sa imbrace tricoul All Black!

In meciul respectiv, la Canterbury evoluau, Alex Wyllie (flanker), Fergie McCormack (fundas) si Tane Norton (taloneur), trei dintre cei mai faimosi All Blacks.

Din acest punct de vedere, Marlborough nu se putea lauda decat cu Alan Sutherland si un viitor All Black in persoana lui Brian Ford.

Alaturi de Alan Sutherland care juca in linia a treia si era un atlet desavarsit el practicand, impreuna cu fratele sau Ray (care nu a jucat in meciul cu noi), canotajul, un alt cunoscut jucator era capitanul echipei, pilier-ul Jim Joseph, nimeni altul decat tatal lui Jamie Joseph, All Black si el, dar mult mai cunoscut ca antrenorul care a condus Japonia la Cupa Mondiala de anul trecut.

In ciuda faptului ca aproape nimeni nu le acorda vreo sansa, Marlborough a realizat o imensa surpriza castigand cu 13-6, „uvertura” Goddard inscriind un drop gol in minutul 73, eseul decisiv fiind marcat de Brian Ford, in minutul 77, in urma unei curse de 60 de metri!

Iata, asadar, ca doi ani mai tarziu, echipa nationala a Romaniei avea ocazia de a intalni pe autoarea celei mai mai mari surprize din istoria competitiei Ranfurly Shield!

De aceasta data, insa, scenariul a fost diferit pentru selectionata Marlborough.

Pentru a va face o idee cat mai limpede cum s-a desfasurat meciul echipei noastre, am sa incep prin a cita din cronica semnata de Lindsay Knight in The Dominion:
„ Romanii au marcat doua eseuri, in timp ce Marlborough nu a marcat niciunul, si spre surpriza celor 7000 de spectatori, au distrus gramada gazdelor”.

In acelasi timp, insa, ziaristul neo-zeelandez nota faptul ca „ daca ar fi fost mai atenti cu ocaziile create, romanii ar fi putut castiga la o diferenta mai mare de 20 de puncte”.

Asadar, gramada si-a dominat copios rivala, Mircea Muntean castigand cel putin sase baloane pe introducerea adversarilor.

Dar echipa noastra nu a dominat doar gramada ordonata, dovedind, de asemenea, o superioritate neta in tuse si – atentie! – surclasandu-si adversara in maul-uri!
Enciu Stoica, Alexandru Pop si Pompilie Bors au iesit in evidenta prin presiunea exercitata asupra adversarilor in joc deschis.

Tusa si combinatia „willie away”

Neo-zeelandezii au remarcat superioritatea inaintasilor nostri in tuse, si, in special, combinatia „willie away” avandu-l in rol principal pe Constantin Dinu-Capone.

Conform istoriografiei rugby-ului neo-zeelandez, combinatia „willie away” a fost perfectionata de All Blacks in timpul turneului efectuat in Europa in 1963-1964, rolul principal revenindu-i unui pilier.
Combinatia consta in plecarea rapida a unui pilier de-a lungul propriului aliniament care primea balonul in plin sprint, lansand, apoi, sarja ofensiva spre centrul defensivei adverse.

Si cum, in turneul din 1963-1964, pilier-ul in cauza era Wilson Whineray, capitanul All Blacks, combinatia a ramas in istoria rugby-ului purtand numele sau: Willie away!

Cu ingaduinta cititorilor, imi permit o mica divagatie pentru a prezinta cateva detalii despre Whineray.

Sir Wilson Whineray este considerat, de majoritatea neo-zeelandezilor, drept cel mai mare capitan All Blacks. Acesta nu este putin lucru intr-o tara precum Noua Zeelanda, acolo unde pozitia de capitan al selectionatei All Blacks este considerata a fi a doua pozitie, ca dificultate, dupa cea de prim-ministru!

Intre 1957 si 1965, Whineray a imbracat de 77 de ori tricoul cu feriga argintie, fiind capitanul echipei in 67 de meciuri. Sigur, numarul de selectii nu se poate compara cu cele 148 de selectii ale lui Richie McCaw, dar sa nu uitam ca in anii ’60 se disputau mult mai putine meciuri decat in epoca rugby-ului profesionist.

T.P McLean, la randul sau unul dintre cei mai respectati ziaristi neo-zeelandezi, scria despre compatriotul sau, ca Whineray a stabilit cele mai inalte standarde care defineau un adevarat lider.

Dupa ce s-a retras din rugby, Whineray a plecat in Statele Unite ale Americii cu o bursa de doi ani la Harvard, obtinand un MBA in business. Apoi, s-a reantors in tara sa, devenind un foarte respectat si proeminent om de afaceri, lucrand pentru cateva dintre cele mai mari companii din industria neo-zeelandeza.

La disparitia sa, in 2012, primul ministru., John Key, a spus: „Este cum nu se poate mai potrivit ca titlul singurei biografii dedicate lui Sir Wilson a fost „Perfectiunea unui Gentleman”. El a facut parte din acea categorie rara a oamenilor a caror modestie si umilinta nu au lasat sa se vada maretia pe care au atins-o.”

Pretuirea si respectul exprimate de primul ministru la disparitia fostului capitan All Black, arata ceva ce suporterii de pe intinsul Planetei Ovale stiau de multa vreme:

In Noua Zeelanda, rugby-ul nu este doar un simplu joc, nu este doar o masurare a fortei fizice sau doar o intrecere atletica si tehnica, nu este doar o pasiune; ci, mult mai mult decat atat,

Rugby-ul este tesut in textura structurii societatii ceea ce face din Noua Zeelanda o tara unica si posesoare a unui dar care nu se poate copia nicaieri in lume.

Cuvintele primul ministru neo-zeelandez nu aveau, insa, menirea doar de a elogia un rugbyst de clasa, ci un adevarat caracter, ele exprimand, in acelasi timp, un adevar profund care depaseste granitele rugby-ului, in particular, si ale sportului, in general.

Un adevar pe care nu trebuie sa il uitam, mai ales in vremurile pe care le traim, si in care impostura, ipocrizia, oportunismul, falsitatea, superficialitatea, mediocritatea au uzurpat locul valorilor autentice:

Sa respectam valorile reale si sa recunoastem ca respectul nu este un dat; respectul trebuie castigat prin propria valoare si prin propriile merite.

Valeriu Irimescu revine in teren

Sa ne intoarcem, insa, la rugby-ul nostru si la meciul de la Blenheim.

Eseurile echipei noastre au fost inscrise de Dumitru Alexandru si Petrica Motrescu.

In faza primului eseu, dupa o gramada ordonata dominata de inaintasii nostri, lovitura de picior a mijlocasului la gramada Peter Baker, aflat sub presiune gramezii noastre,a fost contrata de Dumitru Alexandru care a cules balonul si, dupa o fenta de pasa, a sprintat in but.

Al doilea eseu l-a avut in prim plan pe Valeriu Irimescu.

Revenit recent din Franta, dupa cativa ani, petrecuti ca jucator, la P.U.C si Angoulême, Valeriu Irimescu avea 33 de ani la vremea respectiva, fiind trecut pe lista jucatorilor.

Practic, domnul Irimescu, pe care presa neo-zeelandeza l-a numit „the mystery man”, era considerat, pana la meciul cu Marlborough, ca „assistant coach”, al doilea antrenor al echipei, alaturi de domnul Cosmanescu.

Mentinandu-se in forma, Valeriu Irimescu a intrat in teren in ultimul sfert de ora in locul lui Gheorghe Varga, accidentat, avand o influenta directa si imediata asupra desfasurarii meciului..

The Dominion noteaza: „Impactul sau a fost imediat. Dupa o tusa, Dumitru Alexandru a pornit lansat in atac, Irimescu l-a urmarit indeaproape si prima data cand a atins balonul i-a pasat, cu bolta, lui Petrica Motrescu care a sprintat in eseu”!

Mai mult decat atat, Valeriu Irimescu a reusit dificila transformare – „cu nonsalanta” conform ziarului New Zealand Herald – tocmai de langa tusa, stabilind scorul final 21-6.

Ziarul The New Zealand Herald a subliniat evolutia domnului Irimescu: „V. Irimescu, jucator de treisferturi, in varsta de 33 de ani, a jucat primele sale 10 minute de rugby in Noua Zeelanda si a injectat un suflu nou meciului cu Marlborough. Romania a castigat 21-6”.

Evoluand mult mai bine decat la Whangarei, echipa noastra a produs o impresie favorabila prin maniera in care si-a dominat adversara in aproape toate sectoarele jocului: gramada ordonata, tuse, maul si joc deschis.

Acelasi ziar nota: „Romania a avut o evolutie mult imbunatatita, dominand meciul gratie inaintasilor, linia de treisferturi etaland, din nou, siguranta si acuratetea paselor demonstrate in primul meci, desfasurat la Gisborne.”

In tuse, echipa noastra a dominat clar, cu Gheorghe Dumitru in rol principal, el castigand numeroase baloane in spatele aliniamentului.

Din pacate doi jucatori au suferit accidentari serioase:
Gheorghe Varga a suferit o fractura a maxilarului, iar Constantin Dinu-Capone a suferit o fractura a bratului, ambii devenind indisponibili pentru restul turneului. De altfel, Varga nu a asistat le meciul urmator cu Southland, fiind transferat de la spitalul din Blenheim la Wellington.
In schimb, Constantin Dinu-Capone a insotit echipa la Invercargill pentru partida cu Southland.

Ziarele neo-zeelandeze au scos in evidenta maniera (prea )stricta a arbitrului Bill Adlam care a acordat nu mai putin de 28 de lovituri de pedeapsa: 17 in favoarea gazdelor si 11 pentru echipa noastra, ceea ce a dus la o evidenta fragmentare a jocului.

De remarcat faptul ca transformeur-ul echipei gazda nu a fost nici fundasul Hunter si nici mijlocasul la deschidere Goddard, ci linia doua Graeme Cocks!

De altfel, Graeme Cocks a transformat doua lovituri de pedeapsa, dar, in schimb, a ratat alte trei penalitati.

Asadar, castigand la Blenheim, jucatorii nostri au demonstrat, prin maniera in care au obtinut victoria, ca intelesesera mesajul domnului Cosmanescu care, in urma infrangerii de la Whangarei, declarase ca Romania va etala, la Blenheim, un stil de joc diferit.

Va urma

Dupa primele izbanzi, primele infrangeri.

13 August, Palmerston North, Palmerston.
Romania – Manawatu 9-28 (0-10).

Romania: Ion Simion; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Mihai Bucos, Sergiu Bargaunas; Constantin Fugigi, Gheorghe Dumitru, Alexandru Pop; Gheorghe Daraban, Dumitru Musat; Vasile Turlea, Mircea Muntean, Constantin Dinu. Rezerve: Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Gheorghe Varga, Enciu Stoica, Marian Aldea, Dumitru Alexandru.
Romania: 2 l.p Mihai Bucos; 1 DG Mihai Bucos.

Manawatu: A.M Innes; H.T Blair, R. Hawkins, D. A Hales,K.Granger; D.O Rollerson, P.Cook; K.A Eveleigh, G.Old, M. Wright; J. Callesen, J.Loveday; K.K Lambert, G.Thelin, P.Harris.
Manawatu: 5 eseuri K. Granger (3), P.Cook si H. Blair; 1 tr. K. Granger; 1 l.p. D. Hale; 1DG H. Blair.

In avancronica partidei, T.P McLean sublinia, in The New Zealand Herald, faptul ca meciul cu selectionata provinciei Manawatu se anunta a fi cel mai greu meci al turneului pentru echipa Romaniei.

Si intr-adevar, a fost un meci foarte dificil pe care selectionata provinciei Manawatu l-a castigat, pe deplin meritat, dominand absolut toate sectoarele jocului, inscriind 5 eseuri, in timp ce pentru echipa noastra, Mihai Bucos a marcat un drop gol si doua lovituri de pedeapsa.

Presa neo-zeelandeza a inregistrat, cu o neascunsa nuanta de satisfactie, victoria neta a selectionatei provinciei Manawatu.

Era timpul, nu-i asa, ca acesti romani simpatici, chiar fermecatori, dar atat de putin cunoscuti, sa simta pe pielea lor ca oaspetii Noii Zeelande nu pot castiga toate meciurile in Aotearoa, asa incat era vremea fie pusi, totusi, la locul lor!

Ceea ce s-a si intamplat, pentru ca Manawatu a castigat intr-o maniera clara, dominand, cu autoritate, meciul.
Amagiti, prea usor de cele doua victorii anterioare, poate nesperate si neasteptate, dar dorite, precum si de laudele gazdelor, jucatorii nostri nu s-au ridicat la nivelul asteptat.

In acelasi timp, insa, acelasi ziar nota,cu placere, atitudinea capitanului echipei noastre la incheierea partidei.

Cand, la sfarsitul meciului, jucatorii paraseau terenul, cu un gest elegant, plin de sportivitate, Alexandru Pop a ridicat bratul lui Garth Thelin, capitanul selectionatei Manawatu, intr-un graitor si simbolic gest de salut al spectatorilor si, mai ales, de recunoastere a valorii adversarilor.

In momentul disputarii acestui meci, Manawatu numara in randurile sale trei All Blacks: John Callesen, linia a doua, K.K Lambert, pilier, si Kevin Eveleigh, linia a treia.

Centrul Duncan Hales, facuse parte din selectionata All Blacks care intreprinsese turneul din 1972, in Marea Britanie, iar doi tineri, „inchiderea” Geoff Old si „uvertura” Doug Rollerson aveau sa devina, la randul lor, All Blacks.

Cititorii mai varstnici isi vor aminti, cu siguranta, ca sase ani mai tarziu, Doug Rollerson si Geoff Old aveau sa joace in meciul test Romania-All Blacks, care s-a disputat pe 25 octombrie, 1981, la Bucuresti.

Pentru echipa noastra, intalnirea de la Palmerston a insemnat al treilea meci intr-o saptamana. Un ritm cu care echipa noastra nu era, probabil, obisnuita, dar aceasta nu a fost folosita ca o scuza. Nimeni nu a contestat faptul ca adversarii au fost, pur si simplu, mai buni.

Echipa noastra nu a mai aratat aproape nimic din excelenta evolutie din meciul cu Poverty Bay, ceea ce le-a dezamagit pe gazde.

Dupa parerea neo-zeelandezilor, ai nostri au adoptat o tactica gresita, constand, in mare masura, in folosirea exagerata a jocuuil de picior. Titularizat la „uvertura” , Mihai Bucos a cautat sa dirijeze jocul prin nenumarate lovituri de picior, dar care nu au avut niciun rezultat dovedindu-se a fi lipsite de eficacitate.

Scorul a fost echilibrat, 14-9, pana in minutul 66, cand Duncan Hales a transformat o lovitura de pedeapsa de la aproximativ 35 de metri, ducand scorul la 17-9.

Din acel moment, echipa noastra a cazut fizic, placajele liniei de treisferturi s-au „topit” incet-incet in „caldura” atacurilor dezlantuite ale gazdelor.

Aripa Ken Granger a mai inscris doua eseuri, iar Hugh Blair a pecetluit scorul final cu un drop gol: 28-9.

In intalnirea de la Palmerston, au fost foarte putine aspecte pozitive desprinse din jocul echipei noastre.

Otago Daily Times a subliniat faptul ca Romania a avut doar doua actiuni mai periculoase: o incisiva patrundere a lui Sergiu Bargaunas, la primul sau meci in acest turneu, care putea duce la inscrierea unui eseu, si o cursa spectaculoasa a lui Mircea Muntean, care si-a dovedit clasa si al carui sprint ar fi putut trezi invidia treisferturilor echipei sale.

In rest, doar lovituri de picior, Otago Daily Times facand observatia ca Mihai Bucos „preferred his boots to his hands”.

Si acelasi ziar scoatea in evidenta superioritatea gazdelor atat in gramezile ordonate – Kent Lambert dominandu-l pe Vasile Turlea – cat si in aglomerari si in joc deschis.

Dar tot Otago Daily Times a subliniat ardoarea etalata de inaintasii romani, observand ca in ultimele 5 minute ale meciului, Gheorghe Daraban „played like a man possessed”!

The New Zealand Herald a facut aceleasi observatii evidentiindu-i pe Daraban si Dumitru in tuse, a caror evolutie excelenta l-a impiedicat pe John Callesen sa domine, asa dupa cum se asteptau gazdele, jocul in tuse.

De altfel, Daraban si Dumitru, impreuna cu Mircea Muntean, au fost inaintasii care au produs o impresie puternica asupra gazdelor, chiar si in meciurile pe care echipa noastra le-a pierdut.

In ciuda superioritatii gazdelor in gramezile ordonate, Dodo Muntean a reusit sa castige 3 baloane pe introducerea adversa, iar T.P McLean a remarcat ca „ taloner-ul M. Munteanu, care in Noua Zeelanda ar juca, probabil, in linia de treisferturi, a realizat cateva curse incisive.”

Meciul a constituit o dezamagire pentru echipa noastra, iar The New Zealand Herald a surprins aceasta stare de spirit, observand ca, la sfarsitul meciului, unii dintre jucatorii „in drumul lor catre vestiare pareau ca s-ar fi indreptat catre ghilotina”.

18 august, Okara Park, Whangarei

Romania – North Auckland 0-3 (0-0).

Romania: Mihai Bucos; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv; Gh. Varga, Pompilie Bors, Alexandru Pop; Gheorghe Daraban, Gheorghe Dumitru; Vasile Turlea, Mircea Muntean, Constantin Dinu. Rezerve: Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Enciu Stoica, Marian Aldea, Sergiu Bargaunas, Ion Simion.

North Auckland: K.Going; L.Roberts, M.Hepple, D.Daynes, J.Morgan; B.L Going, S.M. Going; M. Bourgoyne, R.Macdonald, H. Macdonald; M.Mahanga, J/Swelling; G.Phillips, P.Sloane, R.Kemp.

Daca in meciul cu selectionata Poverty Bay, jucatorii nostri avusesera prilejul sa il intalneasca pe Ian Kirkpatrick, fostul capitan All Blacks, la Whangarei ei ii infruntau pe cei trei frati Going: Sid, Ken si Brian.

Cel mai faimos era, desigur, Sid Going, considerat a fi unul dintre cei mai valorosi mijlocasi la gramada, nu doar din istoria rugby-ului neo-zeelandez, ci, din istoria rugby-ului mondial.

Ken Going era si el All Black, doar Brian nefiind niciodata selectionat in echipa tarii sale.

Alaturi de cei doi frati Going, evoluau alti doi All Blacks, Joe Morgan si Hamish MacDonald, in timp ce taloneur-ul Peter Sloane si aripa de gramada Mike Burgoyne aveau sa intre si ei, cativa ani mai tarziu, in randurile All Blacks.

In privinta echipei noastre, dupa ce la Palemerston debutase Sergiu Bargaunas, meciul de la Whangarei a consemnat debutul lui Gheorghe Varga si al lui Pompilie Bors, sosit din tara pentru a-l inlocui pe Postolachi.

Interesant de notat ca Gheorghe Varga a evoluat pe postul de flanker, dar suporterii constanteni isi vor aduce aminte, desigur, ca Varga putea juca si in pozitia de centru

Marcata de esecul anterior si cautand sa nu piarda, echipa noastra a adoptat, in linii mari, aceeasi tactica ca in partida cu Manawatu, adica folosind, in mod exagerat, jocul de picior.

Ziarul The Dominion considera ca „preferinta romanilor pentru jocul de picior i-a costat meciul impotriva selectionatei North Auckland”.

Ai nostri au jucat mai bine ca in meciul cu Manawatu, dar au pierdut, pe mana lor, pentru nu au stiut sa profite de momentele in care aveau posesia balonului, irosind sansele de atac prin folosirea exagerata a loviturilor de picior.

Otago Daily Times a remarcat ca „echipa Romaniei a abandonat tactica negativa cand mai ramasesera doar doua minute de joc si aproape ca a inscris, dar era prea tarziu.

North Auckland au fost dominati in tuse si in gramezile ordonate,, au avut un usor avantaj in aglomerari, dar au reusit sa castige datorita faptului ca romanii au folosit, in mod excesiv, loviturile de picior. Romania ar fi putut castiga, cu usurinta, acest meci avand in vedere calitatea posesiei.”

Echipa noastra a avut sansa de a marca un eseu chiar inainte de sfarsitul reprizei intai, atunci cand, dupa un balon castigat in tusa, Mircea Paraschiv a tasnit catre „22”-ul advers, dar, in mod inexplicabil pentru ziaristii neo-zeelandezi, in loc sa paseze, el a preferat sa suteze cu exteriorul ghetei, balonul rostogolindu-se dincolo de terenul de tinta.

Sid Going nu a dominat jocul, asa dupa cum sperau gazdele, iar North Auckland a castigat gratie loviturii de pedeapsa transformate de fratele lui Sid, fundasul Ken Going.

Ai nostri au mai avut o sansa de a castiga de-abia in ultimul minut de joc, atunci cand Ion Constantin, se lansase intr-o cursa periculoasa pe aripa dreapta apropiindu-se vertiginos si amenintator de linia butului. El a fost, insa, placat, in ultimul moment, de Ken Going, care, dupa meci, a declarat ca niciodata pana atunci nu fusese atat de zguduit ca in placajul asupra aripei noastre.

Cu toate ca fusese invinsa, spectatorii prezent in tribune au apreciat revenirea echipei noastre din ultimele 10 minute ale meciului.

Iata, spre exemplu, comentariul ziarului The New Zealand Herald:

„ In ciuda infrangerii, echipa Romaniei a captivat publicul prin revenirea sa; sariturile magnifice in margine ale lui G. Daraban; talonajul lui M. Munteanu, care, in acest moment, este, cu siguranta, cel mai bun taloneur al tarii sale; prin suportul viguros al pilier-ului C. Dinu si pasele stralucitoare ale mijlocasului la gramada, M. Paraschiv”.

Si mai departe: Spectatorii au meritat sa plateasca pentru a urmari evolutia romanilor „ in maul-uri, in aparare si cursele spectaculoase ale lui Constantin”.

Gratie evolutie sale in tuse, Gheorghe Daraban i-a impresionat si pe cei de la The Dominion care au remarcat ca „ puternicul jucator din linia a doua Gheorghe Daraban a realizat cel mai bun meci al sau din turneu castigand numeroase baloane in tuse…”.

Se pare a arbitrajul nu a fost la inaltime, in faza anterioara cursei lui Ion Constantin, Gheorghe Nica fusese victima unui placaj inalt, care ar fi trebuit penalizat, dar arbitrul Colin Gregan a lasat jocul sa continue.

Dupa meci, el a declarat ca a observase placajul intarziat, dar aplicase legea avantajului. Curioasa decizie avand in vedere ca lovitura de pedepsa era intr-o pozitie buna, iar Ion Constantin fusese placat si pierduse balonul, deci avantajul nu fusese fructificat.

De altfel, in privinta arbitrajului, ziarul Otago Daily Times a subliniat faptul ca arbitrul Colin Gregan „nu i-a impresionat nici pe spectatori si nici pe jucatori. El nu a observat unele iregularitati si s-a aratat foarte pedant penalizand altele. Atat Alexandru Pop cat si Sid Going au cerut arbitrului explicatii la unele dintre deciziile sale”.

Lasand, insa, arbitrajul deoparte, relatarile presei neo-zeelandeze au scos in evidenta efectul negativ al tacticii loviturilor de picior asupra eficacitatii jocului de ansamblu al echipei noastre.

Ziaristii au fost surprinsi sa observe ca, dupa excelenta evoluție din primul meci, care reprezentase o imensa surpriza pentru neo-zeelandezi, echipa noastra sa schimbe, in mod brusc, registrul tactic.
A fost, oare, aceasta alegere determinata de teama ca un joc prea deschis ar fi expus unele slabiciuni ale jocului de ansamblu al echipei?

A fost, oare, mai puternica – in mod instinctiv – mentalitatea de juca pentru a nu pierde decat mentalitatea de a juca pentru a castiga?

Poate ca, putin speriati de isprava din meciul cu Poverty Bay, jucatorii si antrenorii hotarasera ca jocul de picior reprezenta o optiune mai sigura in incercarea de a obtine rezultate satisfacatoare.

Cert este ca, dupa meciul de la Whangarei, domnul Cosmanescu s-a declarat deceptionat de maniera exagerata si exasperanta a folosirii loviturilor de picior, subliniind ca „de acum inainte, publicul neo-zeelandez va avea prilejul sa urmareasca un stil de joc deschis”.

Vom vedea in articolul urmator daca jucatorii aveau sa ii dea dreptate domnului Cosmanescu.

Va urma

Dupa primele izbanzi, primele infrangeri.

13 August, Palmerston North, Palmerston.
Romania – Manawatu 9-28 (0-10).

Romania: Ion Simion; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Mihai Bucos, Sergiu Bargaunas; Constantin Fugigi, Gheorghe Dumitru, Alexandru Pop; Gheorghe Daraban, Dumitru Musat; Vasile Turlea, Mircea Muntean, Constantin Dinu. Rezerve: Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Gheorghe Varga, Enciu Stoica, Marian Aldea, Dumitru Alexandru.
Romania: 2 l.p Mihai Bucos; 1 DG Mihai Bucos.

Manawatu: A.M Innes; H.T Blair, R. Hawkins, D. A Hales,K.Granger; D.O Rollerson, P.Cook; K.A Eveleigh, G.Old, M. Wright; J. Callesen, J.Loveday; K.K Lambert, G.Thelin, P.Harris.
Manawatu: 5 eseuri K. Granger (3), P.Cook si H. Blair; 1 tr. K. Granger; 1 l.p. D. Hale; 1DG H. Blair.

In avancronica partidei, T.P McLean sublinia, in The New Zealand Herald, faptul ca meciul cu selectionata provinciei Manawatu se anunta a fi cel mai greu meci al turneului pentru echipa Romaniei.

Si intr-adevar, a fost un meci foarte dificil pe care selectionata provinciei Manawatu l-a castigat, pe deplin meritat, dominand absolut toate sectoarele jocului, inscriind 5 eseuri, in timp ce pentru echipa noastra, Mihai Bucos a marcat un drop gol si doua lovituri de pedeapsa.

Presa neo-zeelandeza a inregistrat, cu o neascunsa nuanta de satisfactie, victoria neta a selectionatei provinciei Manawatu.

Era timpul, nu-i asa, ca acesti romani simpatici, chiar fermecatori, dar atat de putin cunoscuti, sa simta pe pielea lor ca oaspetii Noii Zeelande nu pot castiga toate meciurile in Aotearoa, asa incat era vremea fie pusi, totusi, la locul lor!

Ceea ce s-a si intamplat, pentru ca Manawatu a castigat intr-o maniera clara, dominand, cu autoritate, meciul.
Amagiti, prea usor de cele doua victorii anterioare, poate nesperate si neasteptate, dar dorite, precum si de laudele gazdelor, jucatorii nostri nu s-au ridicat la nivelul asteptat.

In acelasi timp, insa, acelasi ziar nota,cu placere, atitudinea capitanului echipei noastre la incheierea partidei.

Cand, la sfarsitul meciului, jucatorii paraseau terenul, cu un gest elegant, plin de sportivitate, Alexandru Pop a ridicat bratul lui Garth Thelin, capitanul selectionatei Manawatu, intr-un graitor si simbolic gest de salut al spectatorilor si, mai ales, de recunoastere a valorii adversarilor.

In momentul disputarii acestui meci, Manawatu numara in randurile sale trei All Blacks: John Callesen, linia a doua, K.K Lambert, pilier, si Kevin Eveleigh, linia a treia.

Centrul Duncan Hales, facuse parte din selectionata All Blacks care intreprinsese turneul din 1972, in Marea Britanie, iar doi tineri, „inchiderea” Geoff Old si „uvertura” Doug Rollerson aveau sa devina, la randul lor, All Blacks.

Cititorii mai varstnici isi vor aminti, cu siguranta, ca sase ani mai tarziu, Doug Rollerson si Geoff Old aveau sa joace in meciul test Romania-All Blacks, care s-a disputat pe 25 octombrie, 1981, la Bucuresti.

Pentru echipa noastra, intalnirea de la Palmerston a insemnat al treilea meci intr-o saptamana. Un ritm cu care echipa noastra nu era, probabil, obisnuita, dar aceasta nu a fost folosita ca o scuza. Nimeni nu a contestat faptul ca adversarii au fost, pur si simplu, mai buni.

Echipa noastra nu a mai aratat aproape nimic din excelenta evolutie din meciul cu Poverty Bay, ceea ce le-a dezamagit pe gazde.

Dupa parerea neo-zeelandezilor, ai nostri au adoptat o tactica gresita, constand, in mare masura, in folosirea exagerata a jocuuil de picior. Titularizat la „uvertura” , Mihai Bucos a cautat sa dirijeze jocul prin nenumarate lovituri de picior, dar care nu au avut niciun rezultat dovedindu-se a fi lipsite de eficacitate.

Scorul a fost echilibrat, 14-9, pana in minutul 66, cand Duncan Hales a transformat o lovitura de pedeapsa de la aproximativ 35 de metri, ducand scorul la 17-9.

Din acel moment, echipa noastra a cazut fizic, placajele liniei de treisferturi s-au „topit” incet-incet in „caldura” atacurilor dezlantuite ale gazdelor.

Aripa Ken Granger a mai inscris doua eseuri, iar Hugh Blair a pecetluit scorul final cu un drop gol: 28-9.

In intalnirea de la Palmerston, au fost foarte putine aspecte pozitive desprinse din jocul echipei noastre.

Otago Daily Times a subliniat faptul ca Romania a avut doar doua actiuni mai periculoase: o incisiva patrundere a lui Sergiu Bargaunas, la primul sau meci in acest turneu, care putea duce la inscrierea unui eseu, si o cursa spectaculoasa a lui Mircea Muntean, care si-a dovedit clasa si al carui sprint ar fi putut trezi invidia treisferturilor echipei sale.

In rest, doar lovituri de picior, Otago Daily Times facand observatia ca Mihai Bucos „preferred his boots to his hands”.

Si acelasi ziar scoatea in evidenta superioritatea gazdelor atat in gramezile ordonate – Kent Lambert dominandu-l pe Vasile Turlea – cat si in aglomerari si in joc deschis.

Dar tot Otago Daily Times a subliniat ardoarea etalata de inaintasii romani, observand ca in ultimele 5 minute ale meciului, Gheorghe Daraban „played like a man possessed”!

The New Zealand Herald a facut aceleasi observatii evidentiindu-i pe Daraban si Dumitru in tuse, a caror evolutie excelenta l-a impiedicat pe John Callesen sa domine, asa dupa cum se asteptau gazdele, jocul in tuse.

De altfel, Daraban si Dumitru, impreuna cu Mircea Muntean, au fost inaintasii care au produs o impresie puternica asupra gazdelor, chiar si in meciurile pe care echipa noastra le-a pierdut.

In ciuda superioritatii gazdelor in gramezile ordonate, Dodo Muntean a reusit sa castige 3 baloane pe introducerea adversa, iar T.P McLean a remarcat ca „ taloner-ul M. Munteanu, care in Noua Zeelanda ar juca, probabil, in linia de treisferturi, a realizat cateva curse incisive.”

Meciul a constituit o dezamagire pentru echipa noastra, iar The New Zealand Herald a surprins aceasta stare de spirit, observand ca, la sfarsitul meciului, unii dintre jucatorii „in drumul lor catre vestiare pareau ca s-ar fi indreptat catre ghilotina”.

18 august, Okara Park, Whangarei

Romania – North Auckland 0-3 (0-0).

Romania: Mihai Bucos; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv; Gh. Varga, Pompilie Bors, Alexandru Pop; Gheorghe Daraban, Gheorghe Dumitru; Vasile Turlea, Mircea Muntean, Constantin Dinu. Rezerve: Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Enciu Stoica, Marian Aldea, Sergiu Bargaunas, Ion Simion.

North Auckland: K.Going; L.Roberts, M.Hepple, D.Daynes, J.Morgan; B.L Going, S.M. Going; M. Bourgoyne, R.Macdonald, H. Macdonald; M.Mahanga, J/Swelling; G.Phillips, P.Sloane, R.Kemp.

Daca in meciul cu selectionata Poverty Bay, jucatorii nostri avusesera prilejul sa il intalneasca pe Ian Kirkpatrick, fostul capitan All Blacks, la Whangarei ei ii infruntau pe cei trei frati Going: Sid, Ken si Brian.

Cel mai faimos era, desigur, Sid Going, considerat a fi unul dintre cei mai valorosi mijlocasi la gramada, nu doar din istoria rugby-ului neo-zeelandez, ci, din istoria rugby-ului mondial.

Ken Going era si el All Black, doar Brian nefiind niciodata selectionat in echipa tarii sale.

Alaturi de cei doi frati Going, evoluau alti doi All Blacks, Joe Morgan si Hamish MacDonald, in timp ce taloneur-ul Peter Sloane si aripa de gramada Mike Burgoyne aveau sa intre si ei, cativa ani mai tarziu, in randurile All Blacks.

In privinta echipei noastre, dupa ce la Palemerston debutase Sergiu Bargaunas, meciul de la Whangarei a consemnat debutul lui Gheorghe Varga si al lui Pompilie Bors, sosit din tara pentru a-l inlocui pe Postolachi.

Interesant de notat ca Gheorghe Varga a evoluat pe postul de flanker, dar suporterii constanteni isi vor aduce aminte, desigur, ca Varga putea juca si in pozitia de centru

Marcata de esecul anterior si cautand sa nu piarda, echipa noastra a adoptat, in linii mari, aceeasi tactica ca in partida cu Manawatu, adica folosind, in mod exagerat, jocul de picior.

Ziarul The Dominion considera ca „preferinta romanilor pentru jocul de picior i-a costat meciul impotriva selectionatei North Auckland”.

Ai nostri au jucat mai bine ca in meciul cu Manawatu, dar au pierdut, pe mana lor, pentru nu au stiut sa profite de momentele in care aveau posesia balonului, irosind sansele de atac prin folosirea exagerata a loviturilor de picior.

Otago Daily Times a remarcat ca „echipa Romaniei a abandonat tactica negativa cand mai ramasesera doar doua minute de joc si aproape ca a inscris, dar era prea tarziu.

North Auckland au fost dominati in tuse si in gramezile ordonate,, au avut un usor avantaj in aglomerari, dar au reusit sa castige datorita faptului ca romanii au folosit, in mod excesiv, loviturile de picior. Romania ar fi putut castiga, cu usurinta, acest meci avand in vedere calitatea posesiei.”

Echipa noastra a avut sansa de a marca un eseu chiar inainte de sfarsitul reprizei intai, atunci cand, dupa un balon castigat in tusa, Mircea Paraschiv a tasnit catre „22”-ul advers, dar, in mod inexplicabil pentru ziaristii neo-zeelandezi, in loc sa paseze, el a preferat sa suteze cu exteriorul ghetei, balonul rostogolindu-se dincolo de terenul de tinta.

Sid Going nu a dominat jocul, asa dupa cum sperau gazdele, iar North Auckland a castigat gratie loviturii de pedeapsa transformate de fratele lui Sid, fundasul Ken Going.

Ai nostri au mai avut o sansa de a castiga de-abia in ultimul minut de joc, atunci cand Ion Constantin, se lansase intr-o cursa periculoasa pe aripa dreapta apropiindu-se vertiginos si amenintator de linia butului. El a fost, insa, placat, in ultimul moment, de Ken Going, care, dupa meci, a declarat ca niciodata pana atunci nu fusese atat de zguduit ca in placajul asupra aripei noastre.

Cu toate ca fusese invinsa, spectatorii prezent in tribune au apreciat revenirea echipei noastre din ultimele 10 minute ale meciului.

Iata, spre exemplu, comentariul ziarului The New Zealand Herald:

„ In ciuda infrangerii, echipa Romaniei a captivat publicul prin revenirea sa; sariturile magnifice in margine ale lui G. Daraban; talonajul lui M. Munteanu, care, in acest moment, este, cu siguranta, cel mai bun taloneur al tarii sale; prin suportul viguros al pilier-ului C. Dinu si pasele stralucitoare ale mijlocasului la gramada, M. Paraschiv”.

Si mai departe: Spectatorii au meritat sa plateasca pentru a urmari evolutia romanilor „ in maul-uri, in aparare si cursele spectaculoase ale lui Constantin”.

Gratie evolutie sale in tuse, Gheorghe Daraban i-a impresionat si pe cei de la The Dominion care au remarcat ca „ puternicul jucator din linia a doua Gheorghe Daraban a realizat cel mai bun meci al sau din turneu castigand numeroase baloane in tuse…”.

Se pare a arbitrajul nu a fost la inaltime, in faza anterioara cursei lui Ion Constantin, Gheorghe Nica fusese victima unui placaj inalt, care ar fi trebuit penalizat, dar arbitrul Colin Gregan a lasat jocul sa continue.

Dupa meci, el a declarat ca a observase placajul intarziat, dar aplicase legea avantajului. Curioasa decizie avand in vedere ca lovitura de pedepsa era intr-o pozitie buna, iar Ion Constantin fusese placat si pierduse balonul, deci avantajul nu fusese fructificat.

De altfel, in privinta arbitrajului, ziarul Otago Daily Times a subliniat faptul ca arbitrul Colin Gregan „nu i-a impresionat nici pe spectatori si nici pe jucatori. El nu a observat unele iregularitati si s-a aratat foarte pedant penalizand altele. Atat Alexandru Pop cat si Sid Going au cerut arbitrului explicatii la unele dintre deciziile sale”.

Lasand, insa, arbitrajul deoparte, relatarile presei neo-zeelandeze au scos in evidenta efectul negativ al tacticii loviturilor de picior asupra eficacitatii jocului de ansamblu al echipei noastre.

Ziaristii au fost surprinsi sa observe ca, dupa excelenta evoluție din primul meci, care reprezentase o imensa surpriza pentru neo-zeelandezi, echipa noastra sa schimbe, in mod brusc, registrul tactic.
A fost, oare, aceasta alegere determinata de teama ca un joc prea deschis ar fi expus unele slabiciuni ale jocului de ansamblu al echipei?

A fost, oare, mai puternica – in mod instinctiv – mentalitatea de juca pentru a nu pierde decat mentalitatea de a juca pentru a castiga?

Poate ca, putin speriati de isprava din meciul cu Poverty Bay, jucatorii si antrenorii hotarasera ca jocul de picior reprezenta o optiune mai sigura in incercarea de a obtine rezultate satisfacatoare.

Cert este ca, dupa meciul de la Whangarei, domnul Cosmanescu s-a declarat deceptionat de maniera exagerata si exasperanta a folosirii loviturilor de picior, subliniind ca „de acum inainte, publicul neo-zeelandez va avea prilejul sa urmareasca un stil de joc deschis”.

Vom vedea in articolul urmator daca jucatorii aveau sa ii dea dreptate domnului Cosmanescu.

Va urma