Surprizele continua – a doua victorie consecutiva!

9 August, Rugby Park, Hamilton.
Romania- Waikato 14-9 (6-6 ).

Romania: Raducu Durbac; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Mihai Bucos, Mircea Paraschiv; Enciu Stoica, Gheorghe Dumitru, Alexandru Pop; Gheorghe Daraban, Dumitru Musat; Constantin Dinu, Mircea Muntean, Vasile Turlea. Rezerve: Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Gheorghe Varga, Sergiu Bargaunas, Marian Aldea, Ion Simion.
Romania: 3 eseuri: Gheorghe Dumitru, Petrica Motrescu, Mircea Paraschiv; 1 tr. Raducu Durbac.

Waikato: Q. Maisey; A.Clark,G.Kane, P. Gilbert, M.Taylor; R.McGlash, D.Phillips, D.Myers.R.Stafford, R.Lockwood;M.Welsh, P.Eggleton; G.Irwin, P.Bennett, M.O’Donoghue.
Waikato: 1 eseu Peter Eggleton; 1 tr. Q. Maisey; 1DG R. MacGlashan.
Inaintea meciului cu Waikato, oficialii locali declarau ca interesul pentru partida cu Romania era foarte scazut.

Dar, dupa victoria obtinuta impotriva selectionatei Poverty Bay, situatia s-a schimbat radical, cererea de bilete explodand, pur si simplu!

The New Zealand Herald anunta intr-un articol din 7 august ca „biroul Federatiei (din Waikato) era asediat cu cereri de bilete”!

Iar Des Judd, presedintele Federatiei de Rugby din Waikato declara:
„Telefonul suna intruna, „inrosindu-se” de atatea apeluri, pentru cereri de bilete. Am primit cereri din Rotorua si Auckland de la suporteri care vroiau sa ii vada pe romani”. Si pentru a aprecia interesul starnit, sa notam ca Rotorua se afla la 100 de kilometri de Hamilton, iar Auckland la 112 de kilometri.

Un articol publicat in ziarul The Dominion anunta ca in urma victoriei in fata selectionatei Poverty Bay, echipa Romaniei devenise „a top box-office attraction”.
Interesul starnit de sosirea echipei noastre, a fost comparat cu interesul trezit de meciul pe care Waikato il sustinuse in 1956, cu celebrii Springboks! Amintirile erau cu atat mai placute cu cat selectionata Waikato reusise sa ii invinga pe sud-africani.

Selectionata Waikato avusese un inceput de sezon lipsit de consistenta.
In primul meci al sezonului, terminase la egalitate cu Poverty Bay, pierduse cu Auckland, invinsese selectionatele Thames Valley si Counties, dar in meciurile premergatoare partidei cu selectionata noastra, fusese invinsa de selectionata New Zealand Colts (selectionata sub 21 de ani a Noii Zeelande) si Hawke’s Bay.

Cei mai cunoscuti jucatori din Waikato erau centrul Greg Kane, care in 1974 imbracase de sapte ori tricoul All Blacks (dar nu in meciuri test) si Peter Eggleton, care fusese inclus in selectionata Junior All Blacks.
Merita remarcata prezenta tanarului de 19 ani, Murray Taylor care in anul urmator, in 1976, avea sa intre in randurile All Blacks, debutand in meciul-test cu Argentina, la Buenos Aires.

Meciul, disputat in fata a 15,000 de spectatori, nu s-a ridicat la un nivel deosebit, Otago Times caracterizandu-l drept un meci „plicticos”.

Citind cronica meciului, mi se pare ca Terry McLean a caracterizat cel mai bine victoria echipei noastre prin titlul articolului publicat in The New Zealand Herald: „Indiferenta si stralucire in victoria romaneasca”.

Din cronicile meciului, rezulta ca echipa noastra nu a mai repetat performanta din meciul precedent cu Poverty Bay.

Din perspectiva neo-zeelandezilor, a fost un meci plicticos care a prins viata doar in primele 15 minute si in ultimele 10 minute, perioade care au fost dominate de echipa noastra.

Waikato a dominat gramezile ordonate (20-16) castigand patru baloane pe introducerea lui Mircea Paraschiv, un avantaj de care, in mod normal, ar fi trebuit sa profite din plin.

Din pacate pentru gazde, si din fericire pentru noi, aproape toate baloanele castigate au fost irosite, fie de Doug Phillips, mijlocasul la gramada, fie de „uvertura” Ross McGlashan, ambii lansand nenumarate lovituri de urmarire pentru cele doua aripi, Peter Gilbert si Alan Clark.

Alegerea acestei tactici nu era intamplatoare, perechea de mijlocasi urmarind sa puna in valoare viteza celor doua aripi de treisferturi, Gilbert si Clark fiind cei mai rapizi jucatori de pe teren.

Problema celor doi mijlocasi a fost ca loviturile lor au fost prea lungi, ceea ce le-a ingaduit treisferturilor noastre sa recupereze baloanele si se organizeze in defensiva inainte ca Gilbert si Clark sa ii puna in dificultate.

In ciuda meciului caracterizat drept „plicticos”, ziaristii neo-zeelandezii au observat ca in acest meci, inaintasii nostri au etalat in stil mult mai coerent in joc deschis decat in meciul cu Poverty Bay.

Printre cei remarcati s-au numarat Alexandru Pop, Vasile Turlea, Gheorghe Dumitru si Gheorghe Daraban.

Dupa doar 6 minute de joc, Vasile Turlea a creat faza primului eseu, tasnind dintr-o aglomerare si lansandu-se intr-o cursa la capatul careia i-a pasat lui Gheorghe Dumitru care a marcat in forta. Raducu Durbac a transformat eseul, echipa noastra conducand cu 6-0.

Waikato a egalat prin incercarea lui Peter Eggleton, transformata de fundasul Quentin Maisley si prima repriza s-a incheiat la egalitate: 6-6.

In minutul 14 Raducu Durbac, accidentat la mana, avand un deget dislocat, a fost inlocuit de Ion Simion.

In cea de -a doua repriza, gazdele au preluat conducerea printr-un drop gol reusit de McGlashan: 9-6.

Waikato a condus pana in ultimele 10 minute, cand echipa noastra s-a trezit din „amorteala” si a preluat initiativa, dominand clar si reusind sa marcheze doua eseuri.

T.P McLean a surprins foarte bine mentalitatea latina a jucatorilor nostri printr-o observatie foarte pertinenta:
„Doar foarte tarziu, spre sfarsitul meciului au inteles [note mea: romanii] ca nu este bine sa te lasi sedus de propriul tau success timpuriu”, referindu-se, desigur, la spectaculoasa victorie asupra selectionatei Poverty Bay.

Si mai departe, ziaristul neo-zeelandez subliniaza „trezirea” romanilor:

„Cu 10 minute inainte de final, romanii erau condusi cu 6-9 si jucau suficient de prost incat sa merite sa piarda. In acele ultime minute, ei au etalat caracterul unei echipe de nivel international. Mai intai au inscris un eseu la colt prin Ion Simion [nota mea: de fapt eseul fusese inscris de Petrica Motrescu]. Iar in ultimul minut de joc, G.Dumitru, un Numar 8 talentat si inteligent, a pornit lansat din spatele unei gramezi ordonate, catre linia de but, a fost placat, dar a pasat lui M. Paraschiv. Acesta, cu o abila schimbare de picior, a pus pe picior gresit apararea adversa, si a sprintat in eseu.”

Acest eseu decisiv a schimbat scorul de la 10-9 la 14-9, Gheorghe Nica a incercat sa transforme prin drop, dar a ratat dintr-o pozitie extrem de favorabila.

Cat de important a fost pentru echipa noastra eseul lui Mircea Paraschiv, inscris in ultimul minut al meciului?

Domnul T.P McLean a surprins cel mai bine importanta, presiunea si tensiunea momentului pentru jucatorii nostri, notand ca, dupa inscrierea eseului, Gica Daraban „l-a sarutat, cu afectiune, pe frunte pe Mircea Paraschiv”!

De altfel, Mircea Paraschiv, mezinul echipei, care a jucat cu o maturitate cu mult peste cei 20 de ani ai sai, a fost remarcat de presa neo-zeelandeza,

The Dominion care a notat: „Paraschiv, care nu a jucat inca niciun meci international pentru tara sa, i-a eclipsat pe mai experimentatii sai coechipieri, invigorand un meci plicticos si incheindu-l cu un eseu in ultimul minut al meciului”.

La randul sau, Gheorghe Dumitru incepea sa isi arate clasa, fiind, alaturi de Gheorghe Daraban, unul dintre inaintasii remarcati, in mod regulat, de presa neo-zeelandeza.

Aceasta era cea de-a doua victorie consecutiva a echipei noastre, consemnand, astfel, un debut spectaculos, mai frumos, probabil decat in visele jucatorilor si ale antrenorilor nostri.

Dar, cum bine se stie, rugby-ul se joaca cu picioarele pe pamant, cu capul pe umeri si mintea limpede. Victoriile trebuie savurate, dar cu masura, pentru ca, dupa cum vom vedea mai departe, dupa victorii urmeaza si infrangeri.

Va urma

Debut victorios!

6 August, Rugby Park, Gisborne.
Romania- Poverty Bay 19-12 (13-6).

Romania: Raducu Durbac; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Mihai Nicolescu, Petrica Motrescu; Mihai Bucos, Mircea Paraschiv; Constantin Fugigi, Gheorghe Dumitru, Alexandru Pop; Gheorghe Daraban, Dumitru Musat; Constantin Dinu, Mircea Muntean, Vasile Turlea. Rezerve: Enciu Stoica, Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Sergiu Bargaunas, Marian Aldea, Ion Simion.
Romania: 2 eseuri: Mircea Paraschiv, Alexandru Pop; 1 tr. Mihai Bucos; 1 drop gol Mihai Bucos; 2 lovituri de penalitate, Mihai Bucos, Ion Constantin.

Poverty Bay: A.G Swann; G.F Torrie, J. Watelrs, G.R Newlands; R.M Parkinson, GW Thompson, H. Huriwai; I. Kirkpatrick, L.G Knight, P.Tocker; C.Kirkpatrick, G. Allen; R.A Newlands, B.F Walde, W.McFarlane.
Poverty Bay: 2 eseuri Ian Kirkpatrick, Hona Huriwai; 2 tr. A. Swann;

Primul meci, prima victorie in patria rugby-ului!
Un debut in forta, mai frumos decat in vise.

In avancronica meciului,T.P. McLean, unul dintre cei mai reputati ziaristi neo-zeelandezi, scria in ziarul The New Zealand Herald: „Este posibil, daca nu chiar probabil, ca Poverty Bay va castiga. Este de asemenea posibil ca romanii sa se dovedeasca a fi o echipa extrem de interesanta. Daca sunt, atunci Rugby-ul va fi castigatorul”.

Selectionata Poverty Bay numara in randurile sale trei All Blacks: Ian Kirkpatrick, cel care fusese capitanul All Blacks in sezonul 1972-1973, Lawrie Knight si Mike Parkinson.

In aceeasi avancronica, domnul McLean nu a pregetat sa laude echipa condusa de Kirkpatrick: „…Poverty Bay poseda o echipa puternica, poate cea mai buna din istoria provinciei, cu o admirabila disciplina, bine antrenati in toate compartimentele, incepand cu o gramada care se remarca printr-un joc eficace”.

Care a fost titlul articolului domnului McLean dupa terminarea partidei?

In traducere libera: „Romanii ofera rugby-ului o noua, stralucitoare sclipire ”!
Nu cred ca vom gasi in istoria rugby-ului romanesc astfel de aprecieri laudative exprimate cu sinceritatea generata de o neasteptata surpriza.

Si mai departe: „Calitatea fascinanta a romanilor a fost maniera in care pasau. Viteza paselor liniei de treisferturi a fost de doua, sau chiar de trei ori mai mare decat viteza obisnuita la nivelul provinciilor Noii Zeealande”.

De cate ori am avut prilejul de a citi un asemenea compliment la adresa „treisferturilor”? De cate ori am avut prilejul de a citi asemenea observatii laudative referitoare la jocul de treisferturi al echipelor romanesti?

Desigur, aceste aprecieri au fost facute sub influenta unei enorme surprize, neo-zeealandezii descoperind ca, iata, exista o natiune dincolo de Cortina de Fier care stia sa joace rugby.

Este adevarat, laudele si entuziasmul au fost, in continuare, mai temperate, meciurile urmatoare aratand limitarile si slabiciunile echipei, dar la fel de adevarat este faptul ca impresia generala a fost excelenta.

Revenind la meci, echipa noastra a deschis scorul dupa doar doua minute gratie unei lovituri de pedeapsa transformate de Mihai Bucos.
Primele gramezi ordonate nu au fost in avantajul nostru, Vasile Turlea, pilier-ul dreapta, fiind ridicat,de cateva ori sub presiunea adversarilor.

Inaintasii si-au revenit insa, gramada a devenit stabila si, spre surprinderea gazdelor, Mircea Muntean a talonat un balon pe introducerea adversa (de altfel, singurul asemenea balon in tot meciul)!

Gazdele au continuat sa atace si , dupa un sfert de ora, au înscris primul eseu prin Ian Kirkpatrick, care transformat fiind a dus scorul la 6-3 in favoarea lor.

Finalul reprizei a fost dominat, însă, de echipa noastra care a reusit sa marcheze doua eseuri:
Primul prin Alexandru Pop care a plonjat pe balonul balbait si scapat de doi jucatori neo-zeelandezi chiar pe linia butului.
.
Cel de-al doilea a fost inscris de Mircea Paraschiv, dupa o sarja a lui Gheorghe Dumitru pornita din spatele unei gramezi ordonate. Bucos a transformat doar eseul lui Pop, iar Romania a incheiat in avantaj prima repriza: 13-6.

In cea de-a doua repriza , dupa doar sase minute, gazdele au marcat al doilea eseu prin Hona Huriwai, care a depasit linia defensiva a echipei noastre si a sprintat catre but inscriind un eseu la centru. Eseul a fost transformat de fundasul A. Swann,gazdele apropiindu-se la un punct diferenta: 13-12.

Acesta a fost un moment psihologic favorabil gazdelor, care au continua sa atace, dar echipa noastra nu a cedat si Ion Constantin a reusit transformarea unei lovituri de pedeapsa de la 35 de metri.

Dupa aceea a urma un adevarat asalt al gazdelor in fata caruia apararea noastra a rezistat cu succes.
Constantin Fugigi s-a accidentat, avand nevoie de cinci „copci” pe obraz, fiind inlocuit de Enciu Stoica care a jucat ultimele 26 de minute ale meciului.

Scapati de sub presiunea adversarilor, jucatorii nostri au lansat un contraatac periculos in urma caruia Mihai Bucos, ajuns intr-o pozitie favorabila, a inscris un drop gol spectaculos care a stabilit scorul final: 19-12!

Cine au fost jucatorii remarcati in meciul cu Poverty Bay?

Cel care a produs o impresie deosebita a fost Raducu Durbac.

Conform relatarilor ziarului The Dominion „Fundasul Radu Durbac a avut o evolutie remarcabila, iar plasamentul sau a fost exceptional”.

Si ziarul Otago Times a scos in evidenta evolutia fundasului nostru:” Jocul de picior al lui Durbac a fost fenomenal” si mai departe: „fundasul Radu Durbac a evoluat aproape fara greseala impotriva selectionatei Poverty Bay. In privinta plasamentului, el a fost, rareori, prins pe picior gresit, iar loviturile sale de picior in tuse au fost precise si pline de acuratete”.

The New Zealand Herald a remarcat: „Jucator de linia a doua foarte inalt, G. Daraban s-a ‚propulsat’ in mijlocul tusei ca o racheta, in joc deschis, capitanul echipei, A.Pop si No. 8 G. Dumitru au fost foarte activi”, iar Mihai Bucos „ a pecetluit scorul cu doar un minut intainte de final printr-un drop gol maret”.

Dar neo-zeelandezii au fost foarte obiectivi in evaluarea jocului echipei noastre, alaturi de laudele meritate, scotand in evidenta si slabiciunile oaspetilor lor.

Spre exemplu, citandu-l pe Ian Kirkpatrick, ziarul The Dominion aprecia ca „ marea lor slabiciune consta in faptul ca in aglomerari nu „greblau” balonul, iar in maul-uri pierdeau prea usor posesia balonului”.

Mai departe, ziarul The Dominion aprecia ca” este evident faptul ca in fazele de joc ale inaintarii, romani mai au, inca, multe de invatat. Jocul in gramezile spontane a fost mai bun decat se anticipase, dar gramada ordonata a fost fragila, iar in tuse au fost complet depasiti de Lawrie Knight.”

Ziarul Otago Times a facut urmatoarea observatie: „Inaintasii nu sunt cei mai buni din lume, dar sunt plini de energie si doritori sa invete, in timp ce pentru jucatorii de treisferturi manuirea balonului de rugby pare a fi ceva firesc si natural.”

Iar The New Zealand Herald a subliniat faptul ca „Poverty Bay castigase balonul in 60 de faze in timp ce romanii doar in 30 de faze”.

Victoria repurtata in fata selectionatei Poverty Bay, care nu pierduse niciun meci in ultimele 13 partide (!), a constituit o surpriza imensa pentru neo-zeelandezi.
Surpriza a fost cu atat mai mare cu cat rugby-ul romanesc, sosind de dincolo de Cortina de Fier, era complet necunoscut in Noua Zeelanda.

Prin urmare, surpriza a fost amplificata de placerea de a descoperi un rugby de calitate etalat de o natiune care exista in afara clubului select format din cele cinci natiuni europene si cele trei mari forte ale emisferei sudice.

Impresionat de cele vazute, T.P. McLean a gasit necesar sa transmita un mesaj curajos si , in acelasi timp, surprinzator, subliniind urmatoarele: „Speram, dar nu credeam ca va fi posibil, ca romanii sa etaleze un asemenea nivel in ceea ce priveste competenta rugbystica. Acum, pare ca este posibil ca natiunile Marii Britanii impreuna cu Franta, puternicul lor partener, sa considere ca nu poseda dreptul divin asupra a tot ceea ce este mai bun in Rugby”.

Ecouri dupa splendida victorie de la Gisborne

Mi se pare foarte interesant pentru ca mai tinerii cititori si suporteri romani sa realizeze dimensiunea surprizei generate de acest prim meci in randurile neo-zeelandezilor, sa reproduc cateva dintre reactiile gazdelor aparute a doua zi.

Radio New Zealand.

In Noua Zeelanda televiziunea a fost introdusa in 1960, iar primul meci-test transmis a fost meciul dintre Noua Zeelanda si Australia, care a avut loc la Dunedin in 1962.

Trebuie remarcat faptul ca meciurile de rugby nu erau transmise in direct, ci difuzate in reluare a doua zi. Aceasta era o regula impusa de Federatia Neo-Zeelandeza de Rugby ( New Zealand Rugby Union) care considera ca transmisiunea in direct va duce la reducerea numarului de spectatori prezenti pe stadioane.

Aceasta masura a ramas in vigoare pana in 1972, cand cel de-al treilea test dintre All Blacks si Wallabies, disputat la Auckland, a fost, in sfarsit, transmis in direct.

In aceste conditii, transmisiile meciurilor de rugby la radio erau ceva obisnuit, prima transmisie a unui meci de rugby avand loc pe data de 29 mai, 1926.

In ceea ce priveste turneul echipei nationale a Romaniei, intentia initiala a postului de radio national nu era de a transmite meciurile in direct, ci, doar de a tine la curent pe ascultatori prin anuntarea evolutiei scorului de-a lungul partidei. Aceasta era maniera in care erau tratate turneele altor echipe nationale care nu erau considerate ca facand parte din elita mondiala, precum era cazul Insulelor Tonga si Insulelor Fiji.

Ce s-a intamplat, insa la meciul Romania- Poverty Bay?

Postul national de radio a transmis in direct doar cea de-a doua repriza si ceea ce este foarte interesant de observat este faptul ca transmisia directa a fost rezultatul deciziei directorului general al companiei nationale de radio, domnul J.P Hartstonge!
Probabil ca ceea ce l-a determinat sa decida transmiterea celei de-a doua reprize a fost faptul ca Romania conducea la pauza, in mod surprinzator, cu 13-6.

Dupa incheierea meciului, directorul postului de radio, domnul Rob Crabtree a declarat: „Cu exceptia victoriei asupra Frantei, nu am avut absolut nicio indicatie referitoare la cat de puternica este echipa Romaniei. Prin urmare, i-am tratat la fel cum am tratat alte natiuni, precum Tonga, anuntand evolutia scorului. Sunt gata sa recunosc ca am facut o eroare in ceea ce priveste interesul starnit de acest meci.”

Comentariile lui Jack Gleeson

Jack Gleeson, care la vremea aceea facea parte din comitetul de selectie al All Blacks si pe care ii va conduce trei ani mai tarziu, in 1978, ca antrenor, in turneul de Grand Slam in Marea Britanie, a facut cateva declaratii elocvente si care merita sa fie citate:

– „ Ni s-a spus ca acesti romani nu stiu nimic despre gramada ordonata si jocul inaintasilor. Dimpotriva, ei sunt extrem de tehnici si indemanateci. Jucatorii din linia de treisferturi sunt stralucitori. As putea spune ca ne-am inselat [nota mea: in privinta valorii acestei echipe].”

– „ Este esential ca antrenorii nostri sa vizioneze, cat de des posibil, casetele video ale acestor baieti”.

– „In Noua Zeelanda, jocul treisferturilor este, in mare masura, arid. In atac, jucatorii considera ca singurul scop este de a ataca direct. Ei par a fi surprinsi si nemultumiti cand sunt placati. Dar acesti romani inteleg in mod corect jocul. Jucatorii de treisferturi sunt agili…se misca foarte bine in teren si stiu cum sa evite placajele”.

– „Cand simt ca sunt in pericol, ei paseaza balonul…pasele lor sunt lungi si, ceea ce este remarcabil, sunt executate in viteza”.

Iar domnul Gleeson a laudat, de asemenea, jocul de picior al echipei noastre.

– „ Mi s-a parut ca au folosit, intotdeauna, jocul de picior cu un scop precis. A fost neobisnuit sa vezi cele doua aripi, Constantin si Motrescu, lansand lovituri de urmarire de 15 si 30 metri in cursele lor catre linia de but. Dar aceste actiuni erau foarte bine executate. Cei doi jucatori stiau foarte bine ce vroiau sa realizeze si exercitau o presiune serioasa asupra apararii selectionatei Poverty Bay prin inteligenta acestei manevre”.

– „Iar in ceea ce priveste loviturile de picior ale fundasului, Durbac, si ale mijlocasului la deschidere, Bucos, acestea erau executate cu o acuratete extraordinara”.

– Comentand faptul ca tehnica de placaj a romanilor ar trebui studiata indeaproape de jucatorii si antrenorii neo-zeelandezi, Jack Gleeson a continuat: „Mi-a facut placere sa urmaresc jocul romanilor… Este foarte bine ca romanii au venit la noi sa ne invete lucruri pe care noi nu ar fi trebuit niciodata sa le uitam”.

Ian Kirkpatrick, capitanul echipei invinse si unul dintre marii jucatori All Blacks, a declarat:
– „[Romanii] au o gramada buna. Jocul de picior a dovedit o acuratete magnifica. Pot spune, cu siguranta, ca ei vor fi o echipa mai buna decat echipa Scotiei pe care am vazut-o in urma cu cateva saptamani.”

Au continut, oare, aceste declaratii laudative – care, sunt convins, au luat prin surprindere si pe suporterii romani – o doza de diplomatie si politete din partea celei mai puternice natiuni rugbystice pentru a mangaia orgoliul unei natiuni „mici” care nu avea nici pe departe traditia si bogatia rugbystica a gazdelor? Posibil.

Parerea mea, insa, este ca aprecierile gazdelor au fost sincere, izvorand, in special, din surpriza nemasurata furnizata de evolutia echipei noastre in meciul de debut.

Va urma

Aceasta victorie superba obtinuta de Springboks, la Yokohama, reprezinta incununarea unei lungi si dificile calatorii din strafundul unei perioade dominate de esecuri, indoieli, neancredere, nedreptati sociale si tensiuni rasiale, probleme politice, desfasurate sub aripile neguroase ale mostenirii rasiste, catre piscul succesului absolut: castigarea trofeului William Webb Ellis!
Meritul revine jucatorilor care au reusit, dupa infrangerea din grupa, in fata Noii Zeelande, si victoria chinuita, obtinuta in semifinale impotriva Tarii Galilor, sa incheie, in mod triumfal, campania Cupei Mondiale, invingand, intr-o maniera clara, Anglia, devenita dupa victoria in fata Noii Zeelande, marea favorita a finalei.
Dupa un sezon 2017 catastrofal, de-a lungul caruia, Africa de Sud a fost surclasata de Noua Zeelanda (0-57) si invinsa in Italia (18-20), se parea ca rugby-ul sud-african – si nu doar Springboks – era pe cale sa alunece intr-un declin vertiginos scufundandu-se intr-o lunga noapte a mediocritatii.
S-a intamplat, insa, ca in 2018, Rassie Erasmus, fostul flanker Springbok, sa decida sa renunte la pozitia de succes pe care o detinea in fruntea provinciei irlandeze Munster, si sa se intoarca in tara sa pentru a contribui la stabilizarea rugby-ului sud-african.
Un om intelept, care a inteles foarte bine problemele profunde ale transformarii Africii de Sud, Rassie Erasmus a stiut cum sa mentina echilibrul in sanul echipei, rezolvand, cu rabdare si intelepciune, problemele care i s-au ridicat in fata si reusind, astfel, sa indeplineasca obiectivele stabilite de Federatia sa.
Din fericire pentru rugby-ul din Africa de Sud, Rassie Erasmus a fost omul potrivit care a sosit la carma selectionatei Springboks la timpul potrivit.
Atunci, in februarie 2018, cand Erasmus a preluat fraiele selectionatei tarii sale, nimeni – nici chiar el – nu creadea ca Africa de Sud poate castiga Cupa Mondiala din Japonia.
Si, iata, acum, in luna noiembrie a anului 2019, Springboks sunt campionii lumii!
Ce poveste! Ce metamorfoza!
Acesta este cel de-al treilea titlu al Africii de Sud, dupa cele castigate in 1995 si 2007, egaland, astfel, recordul Noii Zeelande.
Izbanda sud-africanilor a fost pe deplin meritata, ei controland meciul din primul pana in ultimul minut.
Makazole Mapimpi si Cheslin Kolbe au marcat, fiecare, cate un eseu, iar Handre Pollard a inscris 22 de puncte.
Anglia, marea favorita a acestei finale, a fost complet depasita in toate sectoarele jocului, de o selectionata Springboks care si-a regasit legaturile solide cu radacinile traditionale ale rugby-ului sud-african.
Ce dezamagire pentru Anglia!
Englezii sufera, probabil, o deceptie mult mai profunda decat au suferit neo-zeelandezii dupa infrangerea din semifinala de sambata trecuta.
Inainte de de inceperea turneului, Jonny May era increzator ca „ vom atinge varful de forma la Cupa Mondiala”.
Si, intr-adevar, Anglia a atins varful de forma, dovada fiind ca a reusit sa se califice in finala.
Cu toate aceaste, varful de forma nu a fost suficient pentru a castiga trofeul William Webb Ellis.
S-a scris inaintea finalei ca Anglia detinea un avantaj asupra Africii de Sud gratie creativitatii sale.
Africa de Sud le-a dat peste cap toate planurile, producand o mare surpriza si invingand, intr-o maniera clara, cu 32-12!
Mult laudata creativitate a englezilor a fost cu totul si cu totul absenta de pe teren tocmai in cele mai importante momente ale meciului.
Springboks au dominat cu autoritate, impunandu-se in toate sectoarele jocului: gramada ordonata, aglomerari, tuse, joc deschis, organizare defensiva.
In finala de la Yokohama, sud-africanii au etalat in fata Angliei esenta acelor atribute majore ale jocului de rugby pe care englezii le etalasera, cu doar o saptamana in urma, in fata Noii Zeelande: un formidabil angajament fizic combinat cu o exceptionala organizare defensiva.
In plus, sud-africanii au adaugat un „ingredient” special care s-a dovedit a fi absolut decisiv: un „pachet” al inaintasilor care a demonstrat o superioritate uluitoare, zdrobind, pur si simplu, adversara directa in gramezile ordonate.
De la prima gramada a meciului, sud-africanii au exercitat o presiune extraordinara in fata careia gramada engleza a cedat, Din acel moment, englezii au trebuit sa se apere, fiind obligati sa absoarba presiunea adversa si sa limiteze proportiile scorului.
Inaintasii sud-africanii au dominat duelurile in toate zonele terenului, atacand in valuri si lansand sarje penetrante in zidul defensiv englez care facea fata din ce in ce mai greu acestui asalt continuu.
Tom Curry si Sam Underhill, care jucasera atat de bine in meciul cu Noua Zeelanda, au fost complet dominati de Steph du Toit si Siya Kolisi.
Duane Vermeulen a avut o evolutie exceptionala, eclipsandu-l pe Billy Vunipola.
Nu stiu daca, in urma victoriei nete impotriva Noii Zeelande, englezii i-au subestimat pe sud-africani. Chiar daca a fost cazul, nimeni din tabara engelza nu va recunoaste asa ceva.
Poate ca ma insel, dar parerea mea este ca, dupa impresionanta victorie asupra All Blacks, englezii au devenit atat de increzatori in fortele lor – chiar daca nu au declarat in presa – incat au crezut ca trofeul Cupei Mondiale este (aproape) al lor.
Au considerat probabil, ca All Blacks constituiau singurul si unicul obstacol in calea unui triumf atat de dorit, in special dupa umilinta suferita in urma cu patru ani, cand nu au reusit sa treaca de grupe.
Presa engleza a laudat, pe merit, de altfel, performanta din semi finala cu Noua Zeelanda.
Dorinta de a marca semnificatia acestei victorii, a dus, insa, uneori, la amplificareea acestor laude in mod excesiv.
Zile pline de sperante si glorie se aratau la orizont!
Dupa ce invinsesera Australia si Noua Zeelanda, trebuia sa vina randul Africii de Sud pentru a simti forta selectionatei Angliei.
Dupa asemenea laude, se parea ca doar singura intrebare isi avea rostul:
Cine putea sta in fata Angliei in drumul sau catre cucerirea trofeului?
Dar, dupa cum s-a vazut in finala, gloria a apartinut Africii de Sud.
Daca Anglia ar fi fost capabila sa repete performanta din meciului cu Noua Zeelanda, ar fi castiagat, cu siguranta, finala de la Yokohama.
Owen Farrell si coechipierii sai, insa, nu au fost capabili de asa ceva, iar Springboks i-au readus cu picioarele pe pamant, punandu-i la locul lor.
In aceasta finala, am vazut o echipa a Angliei, lipsita de coerenta, incapabila sa functioneze la turatie maxima, si care mi-a amintit de evolutiile mediocre din Turneul celor VI natiuni.
Africa de Sud a anihilat complet Anglia in aceeasi maniera in care Anglia anihilase Noua Zeelanda.
Gramada ordonata a fost un adevarat cosmar pentru englezi!
Tendai Mtawarira l-a „torturat” pe Dan Cole la fiecare gramada fixa pana cand, a parasit terenul, cu constiinta datoriei implinite, fiind inlocuit de Steven Kitshoff care a preluat cu entuziasm misiunea „demolarii” lui Cole.
Modul in care Mtawarira l-a surclasat pe Dan Cole in gramada ordonata, mi-a amintit de maniera in care Mtawarira l-a dominat pe Phil Vickery, in meciul Africa de Sud- British Lions, in meciul de la Durban, in 2009.
Rassie Erasmus a construit aceasta echipa bazandu-se pe elementele de forta traditionale ale rugby-ului sud-african: inaintasi puternici capabili sa domine gramezile ordonate, aglomerarile, tusele si maul-urile si sa isi impuna autoritatea in joc deschis, in orice zona a terenului.
Este interesant de scos in evidenta faptul ca antrenorul sud-african a folosit, in mod inteligent, doua perechi de jucatori de linia intai si linia a doua.
In echipa de start, Mtawarira-Mbonambi-Malherbe au alcatuit linia intai, iar Eben Etzebeth si Lood de Jager au legat in linia a doua.
Pe banca de rezerve, s-au aflat Steve Kitshoff- Malcolm Marx-Vincent Koch in linia intai si Frank Mostert-RG Snyman in linia a doua.
Si, dupa cum s-a vazut, in mod foarte limpede, nu a existat absolut nicio diferenta de valoare intre titulari si rezerve!
Nicio o alta echipa din elita mondiala nu a folosit o asemenea tactica a rotirii liniilor intai si a doua cu eficienta demonstrata de antrenorul sud-african.
Evoluand in spatele unei gramezii care nu dat niciun pas inapoi, asigurand, astfel, o platforma solida, „spiridusul” Faf de Klerk – acest Tom Degetel al rugby-ului – si Handre Pollard au dirijat cu inteligenta si eficienta jocul echipei lor, surclasand perechea Ben Youngs-George Ford, lipsita de orice urma de creativitate si inspiratie.
Makazole Mapimpi si Cheslin Kolbe au pecetluit triumful Africii de Sud cu cele doua spectaculoase eseuri inscrise la capatul unor actiuni superbe.
Mapimpi a lansat o delicata lovitura de urmarire, Lukhanyo Ama a cules balonul, i-a pasat lui Mapimpi care a sprintat in but.
La randul sau, Kolbe a dansat printre trei adversari si Owen Farrell nu va uita prea usor cum Kolbe l-a evitat, cu usurinta si eleganta, facandu-l sa rateze placajul decisiv.
In ceea ce priveste festiviatea de premiere, eu nu imi permit sa ii judec pe jucatorii englezi si pe antrenorii lor, imi permit doar sa exprim pareri si opinii cu care cititorii pot fi sau nu de acord.
Dupa parerea mea, faptul ca unii dintre jucatorii englezi nu au vrut sa poarte medaliile la gat pana la incheierea ceremoniei de premiere nu a constituit un gest frumos si sportiv.
Marturisesc ca am fost dezamagit ca un jucator de talia lui Maro Itoje sa refuze ca Bill Beaumont sa ii puna medalia la gat.
Rostul medaliilor este sa rasplateasca pe cei mai buni dintre cei mai buni, iar medaliile sunt de aur, argint si bronz.
Cei care cuceresc medaliile de argint trebuie sa accepte ca adversarii lor au fost mai buni in ziua respectiva.
Si medaliile de argint, ca si cele de bronz, trebuie respectate la fel de mult ca si cele de aur.
Inteleg ca ratarea unei medalii de aur poate constitui o dezamagire profunda.
Inteleg ca spiritul de competitie te impinge catre cele mai inalte teluri, si asta nu este valabil doar in sport.
Inteleg ca dorinta oricarui sportiv de elita este sa castige medalia de aur.
Dar, cand un sportiv(sau un antrenor) alege sa nu poarte medalia de argint in competitia la care a participat, mai ales in momentele in care adversarii lor primesc medaliile de aur, este, dupa parerea mea, un semn de lipsa de respect fata de adversari.
Si, in acelasi timp, refuzul de a purta medaliile de argint apare ca o diminuare a valorilor pe care o reprezinta o asemenea competitie la nivel mondial.
Din acest punct de vedere, jucatorii englezi si antrenorul lor au stabilit un precedent nedorit care, dup parerea mea, nu isi are locul in rugby, in particular, si in sport, in general.
Dar, sa lasam deoparte comportarea echipei Angliei si a antrenorului sau.
Seara de 2 noiembrie a apartinut, in intregime, Africii de Sud si selectionatei Springboks.
Cat de mult a insemnat acest triumf ?
Siya Kolisi, capitanul Springboks, are cuvantul:
„Avem atatea probleme in tara noastra, o echipa ca aceasta – fiecare venim din diferite categorii sociale, suntem de rase diferite – si am venit impreuna cu un singur scop. Sper ca tot ceea ce am facut pentru Africa de Sud, sa arate ca impreuna putem realiza si indeplini ceva. Eu nu am vazut niciodata Africa de Sud intr-o asemenea situatie. In ciude tuturor provocarilos si greutatilor cu care ne confruntam, antrenorul ne-a spus ca nu mai jucam pentru noi, jucam pentru cei de acasa – si asta am vrut sa facem astazi”.
Asta ati vrut sa faceti si trebuie spus ca ati reusit, din plin, domnule Kolisi, dumneavoastra impreuna cu coechipierii dumneavoastra!
Desigur, triumful rugbystic al Springboks in Japonia nu rezolva problemele profunde ale societatii sud-africane.
Oricat am vrea sa credem in puterea miraculoasa a sportului, oricat l-am iubi si i-am respecta valorile, rugby-ul nu va putea vindeca ranile deschise si cicatricile nevindecate inca, ale societatii sud-africane.
Dar, selectionata Springboks si-a facut, din plin, datoria pe terenul de rugby, aducand, cel putin pentru cateva ore si zile, o bucurie pe care nimeni altcineva nu ar fi putut-o oferi sud-africanilor.
Si tocmai in aceasta rezida semnificatia deosebita a succesului obtinut de Springboks.

Cat de frumos trebuie sa fi rasunat, din indepartata Japonie si pana acasa, peste mari si tari, acest cantec al suporterilor englezi aflati pe stadionul din Yokohama!
Jos palaria, Anglia, pentru o performanta exceptionala!
La sfarsitul meciului, Steve Hansen, antrenorul Noii Zeealande, a declarat cu sinceritate:” nu am fost destul de buni”.
O explicatie simpla, daca o asemenea explicatie a unui esec rasunator poate fi simpla pentru natiunea neo-zeelandeza.
Scorul final a fost 19-7, dar scorul nu are prea mare importanta daca privim meciul prin prisma manierei in care englezii au castigat meciul.
Anglia a castigat intr-o maniera impresionanta!
Lumea rugby-ului se astepta ca intr-o semifinala a Cupei Mondiale in care joaca All Blacks, intalnirea sa fie, chiar si in conditiile unei infrangeri a neo-zeelandezilor, echilibrata.
Dar, in acest meci nu a existat echilibrul asteptat de toata lumea.
De-a lungul intregului meci, All Blacks s-au aparat cu disperare, jucand sub presiunea enorma exercitata de adversari.
Anglia a avut o evolutie de-a dreptul exceptionala, dominand cu autoritate si anihiland complet puterea de foc a Noii Zeelande.
Beauden Barrett si Richie Mo’unga, doi dintre cei mai creativi jucatori din rugby-ul international, au fost pur si simplu sufocati de apararea engleza care nu le-a ingaduit sa creeze absolut nicio faza periculoasa de atac.
Owen Farrell si coechipierii sai au controlat, cu autoritate, meciul din primul pana in ultimul minut de joc.
Ei au pornit ca din pusca, si Manu Tuilagi a inscris singurul eseu al echipei sale chiar in primul minut de joc!
A fost, probabil, cel mai rapid eseu incasat de Noua Zeealanda in meciuri de asemenea nivel.
Dar, chiar si dupa acest eseu rapid, cred ca nimeni nu se astepta ca meciul sa decurga intr-o singura directie, iar Noua Zeelanda sa fie incapabila sa faca fata iuresului englezilor.
De obicei, All Blacks au demonstrat ca pot absorbi presiunea adversarilor, revenind in forta si impunandu-si autoritatea. Nu a fost, insa, cazul in acest meci.
In lunga si ilustra istorie a rugby-ului neo-zeelandez, All Blacks au pierdut si alte meciuri; nu cred, insa, ca ei sa fi pierdut vreunul din acele meciuri in maniera in care au pierdut la Yokohama: fiind complet dominati si depasiti in toate sectoarele jocului.
Rare au fost meciurile in care All Blacks sa nu fie capabili sa lege, in mod coerent, atacuri periculoase si sa-si mentina adversari sub presiune.
Rare au fost meciurile in care All Blacks sa fie incapabili sa reactioneze in fata iuresului ofensiv al adversarilor.
Si totusi, toate acestea s-au intamplat in meciul de la Yokohama.
Un meci care va intra in istoria rugby-ului ca un triumf glorios al Angliei si o umilitoare si dureroasa infrangere a All Blacks.
Superioritatea englezilor a fost evidenta de-a lungul intregii partide, in toate sectoarele jocului.
Dupa o asemenea stralucitoare performanta, ar fi nedrept sa spunem ca unii jucatori au fost mai buni decat altii.
Triumful a fost un triumf al fortei colective.
Cu toate acesta, mi-as permite sa subliniez evolutia exceptionala a liniei a treia Curry-Vunipola-Underhill, precum si a lui Maro Itoje, care a impresionat atat in tusa cat si in joc deschis.
All Blacks nu au putut reactiona in niciun fel in fata tavalugului englez, adversarii blocandu-le orice culoar de atac.
Jucand sub o presiune imensa, neo-zeelandezii au inceput sa foloseasca loviturile de picior, oferind englezilor posesia balonului, lor nemairamanandu-le altceva de facut decat sa se apere cu disperare.
Acest meci a demonstrat un adevar simplu al rugby-ului: orice echipa care joaca sub o presiune intensa, va ceda.
Acest adevar era si este binecunoscut in lumea rugby-ului.
In meciurile impotriva All Blacks, insa, problema echipei adverse consta in aceea daca putea, intr-adevar, sa exercite si sa mentina o asemenea presiune care sa ii dea peste cap pe neo-zeelandezi.
La Yokohama, Anglia a reusit, din plin, tocmai acest lucru: exercitarea si mentinerea unei presiuni continue care a destabilizat complet jocul Noii Zeelande.
Iar Anglia a mai demonstrat un lucru foarte important: o defensiva solida poate anihila, aproape complet dupa cum s-a vazut, forta ofensiva chiar si a unei echipe de talia Noii Zeelande.

Japonia-Scotia 28-21 (21-7)

Cupa Mondiala a continuat daruindu-ne un alt moment de exceptie al rugby-ului japonez: victoria „Samurailor” asupra scotienilor.

„Brave Blossoms” au castigat, absolut meritat, la capatul unei evolutii de-a dreptul exceptionale.

Michael Leitch si coechipierii sai au terminat neanvinsi partidele din Grupa A, obtinand 4 victorii din 4 meciuri disputate!

In urma acestei performante deosebite, dar, totusi, neasteptate, se pot pune, in mod legitim, urmatoarele intrebari:

S-a schimbat, oare, cu adevarat, vechea ordine a rugby-ului mondial?

Ori, cel putin, a avut darul aceasta evolutie peste asteptari a Japoniei de a zgudui pozitia de status quo a marilor natiuni care domina rugby-ul mondial de la inceputurile sale?

S-ar putea ca aceste intrebari sa fie rostite cu prea mare graba – sa recunoastem ca o asemenea realizare, spectaculoasa si surprinzatoare trebuie confirmata in anii ce vin – dar maniera in care Japonia s-a calificat in sferturile de finala ale Cupei Mondiale merita, din plin, laude pe masura.

Pentru prima data in istoria Cupei Mondiale, si, in acelasi timp, in istoria rugby-ului profesionist, o echipa din Tier 2 s-a masurat, de la egal la egal, cu doua echipe de mare traditie, reusind sa le invinga intr-o maniera entuziasmanta.

Si alte echipe din Tier 2, precum Fiji, Samoa si Canada, s-au calificat, la editiile precedente, in sferturile de finala ale Cupei Mondiale, dar niciuna dintre ele nu a reusit sa se ridice la nivelul atins de Japonia la aceasta editie a Cupei Mondiale.

Istoria acestui meci nu trebuie sa se concentreze asupra modului in care a pierdut Scotia, ci asupra manierei in care a castigat Japonia.

Scotienii au inceput foarte bine meciul si in minutul 5, Finn Russell a inscris primul eseu al echipei sale care a fost transformat de Greig Laidlaw.

Pentru cateva clipe, am avut senzatia ca meciul va urma obisnuitul scenariu in care echipa din Tier 1 invingea, cu oarecare greutate, curajoasa echipa din Tier 2.

Dar senzatia „deja-vu” a durat doar cateva clipe deoarece japonezii, fara sa fie afectati de primirea eseului, au demonstrat ca poseda mentalitatea de invingatori si vointa de fier a samurailor; o combinatie care, pur si simplu, i-a ingenuncheat pe scotieni.

In decursul a 20 de minute, „The Brave Blossoms” au inscris trei eseuri!

Scotienii au fost coplesiti de fluiditatea, viteza, ritmul, tempo-ul, energia si varietatea fazelor de atac etalate de catre gazde.

In minutul 18, aripa Kotaro Matsushima a marcat primul eseu al echipei sale, in urma unei splendide pase a celeilalte aripi de treisferturi, Kenki Fukuoka.

In minutul 25, pilierul Keito Inagaki, a culcat balonul in terenul de tinta dupa 12 faze de atacuri sustinute, James Moore si Will Tupou reusind sa „sparga” defensiva scotiana.

Iar in minutul 39, Kenki Fukuoka a smuls balonul din bratele lui Chris Harris si a sprintat, nestingherit, catre linia de but, inscriind cel de-al patrulea eseu al Japoniei: 28-7!

Scotienii au fost uluiti de aceasta ofensiva formidabila care, pur si simplu, i-a sufocat, nefiind capabili sa reactioneze intr-o maniera coerenta si eficienta.

In cele din urma, in repriza a doua, ei au reusit sa marcheze doua eseuri, dar scorul final a fost favorabil Japoniei: 28-21!.

Ca si in meciul castigat impotriva Irlandei, Japonia a prezentat, si cu aceasta ocazie, structura pe care o natiune din Tier 2 trebuie sa o posede pentru a putea trece dincolo de pragul unei simple si curajoase provocari adresate unei echipe din Tier 1, facand, astfel, pasul decisiv, in planul valorii, catre un succes de prestigiu.

O asemenea structura este alcatuita din inaintasi puternici, cu o pozitie impecabila in gramada si cu o tehnica pe masura, dar care, in acelasi timp, sunt mobili si pot sustine, cu succes, jucatorii de treisferturi in sarjele ofensive. Un pachet al inaintasilor caracterizat de coerenta si de sincronizare in gramezile fixe, de forta si indemanare in joc deschis, dar si in contactele directe si in aglomerari.

O gramada puternica, stabila, capabila sa isi impuna autoritatea in joc, permite perechii de mijlocasi sa execute un joc variat, alegand optiuni diferite in functie de faza respectiva si punand in valoarea calitatile liniei de treisferturi.

Echipa Japoniei a demonstrat,din plin, toate aceste calitati de-a lungul intregului meci!

Ceea ce impresionat, pana acum, in privinta selectionatei nipone este echilibrul intre linia de treisferturi si inaintare. Niciunul dintre aceste doua compartimente nu s-a dovedit a fi mai bun in detrimentul celuilalt.

„Partitura” tehnico-tactica pregatita, cu minutiozitate si rabdare, in ultimii patru ani de Jamie Joseph si colegii sai, a fost executata, cu precizie, in aceste doua partide cu Irlanda si Scotia, de ambele compartimente, gramada si linia de treisferturi.

Jocul deschis, legat de cele doua compartimente si desfasurat pe fondul unei remarcabile pregatiri fizice, a alternat, in mod coerent, sarjele inaintasilor cu cele ale liniei de treisferturi, creand o forta colectiva care, in cele din urma, i-a ingenuncheat atat pe irlandezi cat si pe scotieni.

Dar, asa dupa cum a declarat Michael Leitch, capitanul Japoniei, acest meci a avut o semnificatie mult mai profunda decat un meci de rugby: „Inainte de meci, la hotel, jucatorii stiau, deja, ca nu era vorba numai despre noi, si ca multi au suferit din cauza taifunului pentru ca acest meci sa aiba loc. Suntem recunoscatori pentru ocazia pe care am avut-o pentru a inspira Japonia si am aratat aceasta timp de 80 de minute. Este un eveniment care face bine rugby-ului japonez si rugby-ului in Asia. Calificarea in sferturile de finala reprezinta o mare si foarte importanta schimbare. Saptamana viitoare nu vom intra pe teren doar pentru a juca bine si a pierde. Vrem sa castigam.”

Cuvintele capitanului echipei Japoniei exprima adevaratul spirit al rugbystilor care nu mai doreau sa se multumeasca cu recunoasterea politicoasa, dar condescendenta, a adverasarilor din Tier 1 afisata la sfarsitul unei evolutii curajoase a echipei din Tier 2, dar incheiate cu o infrangere onorabila.

Cuvintele lui Michael Leitch exprima spiritul rugbystilor japonezi care vroiau sa se masoare cu cei mai buni si pe care sa-i si invinga.

Progresul Japoniei din ultimii 4 ani – in ciuda faptului ca a urmat o cale diferita – poate fi comparat cu ascensiunea Argentinei, inceputa in 2007, si care a dus la acceptarea selectionatei „Pumelor” in turneul Rugby Championship.

Argentina a avut nevoie de ani si ani de zile pentru a fi invitata la masa celor puternici.

Cat va dura, oare, pentru selectionata din Tara Soarelui-Rasare, acceptarea participarii sale la una dintre cele doua competitii de mare anvergura ale rugby-ului mondial?

Japonia a invins, intr-o maniera clara, Irlanda si Scotia!

Japonia a castigat Grupa A obtinand 4 victorii din 4 meciuri!

Reprezinta, oare, aceasta performanta doar un vis al unei echipe din Tier 2 care asteapta, deocamdata, sa fie recunoscuta de catre elita rugby-ului?

Sau, chiar este superba realitate a rugby-ului japonez care va avea darul de a schimba starea de status-quo?

Fiji-Georgia 45-10 (7-3)

Fiji-Georgia!

Cum poate fi caracterizat, pe scurt, acest meci, intre doua echipe cu stiluri atat de diferite?

Imi ingadui sa incerc:

Finetea impotriva fortei brute!

Instinctul impotriva structurii!

O stralucitoare tehnica individuala impotriva fortei colective a gramezii!

Cine avea sa invinga in aceasta fascinanta ciocnire a doua stiluri complet diferite?

Raspunsul a sosit la sfarsitul celor 80 de minute; un raspuns clar si limpede ca apele oceanului scaldand plajele golfului Moana din insulele Fiji!

Indemanarea si superbele calitati individuale ale jucatorilor din Fiji au anulat forta bruta a inaintasilor georgieni.

Ploaia torentiala nu i-a impedicat pe fijieni sa aduca pe stadionul Hanazono magia unor momente luminoase oferind spectatorilor bucuria de a urmari o demonstratie de rugby!

Semi Radradra si Josua Tuisova, un tandem al aripilor de treisferturi de cea mai inalta calitate, au oferit o stralucitoare demonstratie de virtuozitate care i-a hipnotizat, pur si simplu, pe georgieni.

Gruzinii sunt recunoscuti ca niste luptatori de temut gratie puternicilor lor inaintasi, semanand, parca, cu asprii munteni coborati de pe culmile muntilor Caucaz.
Dar, de aceasta data, forta mult laudatei gramezi georgiene a fost complet anihilata de finetea, indemanarea si dexteritatea tehnica a jucatorilor din Insulele Pacificului!

Oh, acesti „Flying Fijians”!

Ei nu paseaza balonul; ci, doar il mangaie cu delicatete, inainte de a-l oferi, cu eleganta si subtilitate, coechipierilor!

Jucatorii din Fiji poseda ceva ce nu poate fi invatat la nicio Academie de rugby din lume, ceva ce nu poate fi „predat” la antrenamente nici de cei mai faimosi antrenori: instinctul si exceptionala indemanare, calitati innascute care fac posibila exprimarea in teren a unui stil de joc deschis, fluent, unduitor, elegant, presarat cu accelerari si sprinturi electrizante.

A existat in acest meci o faza care a definit istoria acestei intalniri, si anume faza din minutul 60, atunci cand Semi Radradra a marcat primul sau eseu:

Fiji a beneficiat de o gramada fixa cu introducerea lui Frank Lomani.
Inaintasii georgienii au impins formidabil dorind sa „demoleze” gramada adversa, cautand sa isi impuna, astfel, autoritatea pierduta de-a lungul meciului. Socul impingerii a fost foarte puternic, dar Lomani a reusit sa extraga balonul cu repeziciune si sa-l transmita „uverturii” Ben Volavola.
Josua Tuisova, sosit in plin fuleu de pe aripa dreapta, s-a intercalat in linia de treisferturi, a preluat pasa lui Volavola si i-a oferit, cu eleganta, balonul lui Semi Radradra care gratie unei accelerari fulminante a sprintat nestingherit catre eseu.

Doua pase si un elegant offload au fost suficiente pentru a crea o faza splendida care s-a incheiat cu eseu. Simplu, nu-i asa?!

Dar, tocmai acesta este darul si privilegiul marilor jucatori: de a face lucrurile complicate sa para cat mai simple.

Fijienii au marcat sapte eseuri, Semi Radradra inscriind doua si creand alte trei faze de eseu in urma unor miscari care au beneficiat de „coreografia” exceptionala a liniei de treisferturi.

Sper exemplu, faza care a dus la marcarea celui de-al saselea eseu, a pornit de pe propria linie de „22”.

Leone Nakarawa a receptionat balonul, l-a pasat (cui altuia!) lui Semi Radradra, acesta a sprintat de-a lungul tusei, i-a pasat lui Frank Lomani care, dupa un „dans” ametitor in fata aparatorilor georgieni, i-a pasat lui Api Rauniyarawa – jucator de linia a doua! – care a marcat eseul in urma unei actiuni de 80 de metri!

Pentru Georgia, aceasta usturatoare infrangere a constituit o deceptie profunda.
Milton Haig si echipa sa au sosit in Japonia cu mari ambitii si sperante, dorind sa demonstreze celor de la World Rugby, progresul semnificativ al rugby-ului georgian, dovedind ca pot fi competitivi la cel mai inalt nivel.

In acelasi timp, speranta lor era ca, daca totul ar fi mers bine, atunci ar fi putut sa justifice, in mod legitim, aspiratia lor de a intra in Turneul celor VI Natiuni.

Pentru a realiza toate acestea, Georgia trebuia sa invinga Uruguay si Fiji si sa joace de la egal la egal cu Tara Galilor si Australia.

Gruzinii au reusit sa invinga Uruguay-ul, dar, din pacate pentru ei, au fost spulberati de galezi (14-43) si surclasati de Fiji (10-45), un deznodamant la care nu se asteptau deloc.

Imensa lor dezamagire s-a regasit in declaratia de la sfarsitul meciului al lui Merab Shakaradze, capitanul echipei.

Cand reporterul a incercat sa il consoleze afirmand ca Georgia a demonstrat hotararea de a lupta, Shakaradze a raspuns: „ Rezultatul constituie o mare dezamagire…noi suntem, intotdeauna, hotarati sa dam tot ceea ce putem, dar, cateodata, numai aceasta hotarare nu este de ajuns….este nevoie sa marcam puncte pentru a castiga meciuri…sa fii doar hotarat nu inseamna nimic daca nu inscrii puncte”.

Georgia mai are un singur meci de jucat, impotriva Australiei, meci in care Wallabies pornesc ca favoriti.
In conjunctura creata de deziluziile din partidele cu Tara Galilor si Fiji, doar o mare, mare surpriza ar mai obloji ranile deschise ale gruzinilor.

Japan-Irlanda 19-12 (9-12)

Moment exceptional pentru rugby-ul japonez!

Magnifica aceasta victorie a Japoniei asupra Irlandei!

Dupa ce, in urma cu patru ani, Japonia invinses Africa de Sud, la Brighton, japonezii au repetat performanta, reusind o alta mare surpriza in fata unei natiuni cu o lunga si bogata traditie rugbystica.

De aceasta data, a fost randul Irlandei sa guste din cupa amara a infrangerii in fata „Samurailor” din Tara Soarelui-Rasare! Irlanda, chiar Irlanda, echipa care, cu putina vreme inaintea inceperii Cupei Mondiale, ocupa locul intai in clasamentul mondial!

Cand o echipa din Tier 2 intalneste o echipa din Tier 1, si pare a avea o evolutie promitatoare, pastrand un scor strans, atunci, de-a lungul meciului, din randurile comentatorilor si suporterilor se ridica o intrebare retorica: va reusi sa reziste echipa Tier 2 pana la sfarsitul celor 80 de minute fara a ceda sub presiunea mai puternicilor lor adversari?

Jucatorii antrenati de Jamie Joseph au dat un raspuns clar, pe teren: nu doar ca au rezistat pana la sfarsit, dar au si dominat finalul partidei mentinandu-i pe irlandezi sub o presiune constanta.

In minutul 76, Kenki Fukuoka, cel care il inlocuise pe fundasul titular, Ryohei Yamanaka, a interceptat pasa lui Jamie Larmour, a sprintat catre terenul de tinta si doar viteza remarcabila a aripei Keith Earles, care a reusit sa il placheze in cursa sa catre but, a salvat Irlanda de la primirea unui nou eseu.

De fapt, irlandezii au simtit amenintarea fortei de atac a gazdelor chiar din minutul 2, atunci cand Kotaru Matsushima a fost pe punctul de a marca primul eseu al partidei. El a urmarit balonul lansat de coechipierul sau Ryohei Yamanaka, l-a depasit, in but, pe Jacob Stockdale, dar, din pacate pentru el, balonul a ricosat, in mod norocos, in fata irlandezului care a culcat balonul, obtinand repunerea de la linia de „22”.

Dupa acest atac, irlandezii au inceput sa controleze meciul, „uvertura” Jack Carty dirijand, intr-o maniera eficienta, ofensiva echipei sale gratie acuratetii jocului de picior.
In decurs de 8 minute, irlandezii au macat doua eseuri, ambele fiind create de Jack Carty prin doua precise lovituri de urmarire.

In minutul 13, Garry Ringrose castiga duelul aerian cu Yamanaka si culca balonul in terenul de tinta

In minutul 21, acelasi Carty lanseaza o delicata lovitura de urmarire in spatele defensivei japoneze, Ringrose se inalta pasand balonul in spate si Rob Kearney plonjeaza in eseu.

Japonezii au reusit sa absoarba presiunea ofensiva exercitata de irlandezi si nu s-au temut sa atace „la mana”, ei avand o ocazie favorabila in minutul 25.

Cele doua aripi, Matsushita si Lemeki, au sprintat catre butul irlandez, in urmarirea balonului sutat de Yutaka Nagare, mijlocasul la gramada, Josh van der Flier a plonjat pentru a controla balonul,, dar a comis un aproape invizibil „inainte”, infractiune pe care arbitrul australian Angus Gardner nu a observat-o. Si in loc de o gramada „la 5” in favoarea japonezilor, Garry Ringrose a degajat in tusa, scapand de presiunea niponilor.

Gazdele nu au cedat, insa, au continuat sa joace deschis, fortand greselile irlandezilor.

Drept urmare, Yu Tamura a beneficiat de trei lovituri de pedeapsa, care transformate fiind, au dus scorul la 9-12, scor cu care s-a incheiat prima repriza.

In cea de-a doua repriza, Irlanda a pierdut doua baloane in tusa pe repunerea lui Rory Best, si, incet-incet, a cedat initiativa adversarilor.

La sfarsitul meciului, Joe Schmidt, antrenorul Irlandei, profund dezamagit, a declarat:” Le-am dat posibilitatea sa joace. Japonia nu a jucat peste asteptarile mele. Din pacate (n.a pentru noi) ei au implinit asteptarile mele. De-a lungul meciului au aratat determinare, indemnare si energie. Noi am controlat primul sfert de ora cand am inscris doua eseuri frumoase, dar, dupa aceea, am avut probleme in a stavili atacurile lor. Este o infrangere grea pentru noi, dar acum trebuie sa ne pregatim pentru meciul cu Rusia”.

Tocmai aceasta nestavilita energie pe care are remarcat-o antrenorul Irlandei– etalata atat in fazele ofensive cat si in fazele defensive – a permis gazdelor sa revina de la 3-12 si sa castige meciul.

In acest meci cu Irlanda, Japonia a demonstrat ca o echipa din Tier 2, bine pregatita din punct de vedere tehnic, tactic si fizic, poate absorbi, cu succes, presiunea exercitata de una dintre cele mai valoroase echipe ale lumii, fiind capabila sa raspunda cu aceeasi moneda si sa revina pentru a castiga intr-un final dramatic.

Japonezii au atacat in valuri, iar in minutul 58, dupa ce puternicul centru Ryoko Nakamura a „spart” zidul defensiv irlandez, o combinatie de pase lungi si scurte a creat avantaj numeric pe partea stanga si Kenki Fukuoka, cel care il inlocuise pe fundasul titular Ryohei Yamanaka, a marcat eseul decisiv, eseu care a fost transformat de Yu Tamura.

In minutul 71, Tamura a transformat o lovitura de pedeapsa stabilind scorul final 19-12.

A fost un meci memorabil avand in vedere ca o echipa din Tier 2 a rasturnat toate pronosticurile si a reusit sa invinga, nu intr-un meci amical, ci intr-un meci cu miza ridicata, desfasurat in arena celei mai importante competitii rugbystice – Cupa Mondiala – echipa care ocupa, in acest moment, locul 2 in ierarhia mondiala!

In acest meci, Japonia a prezentat lumii rugby-ului, structura pe care o natiune din Tier 2 trebuie sa o posede pentru a putea trece dincolo de pragul unei simple si curajoase provocari adresate unei echipe din Tier 1, facand, astfel, pasul decisiv, in planul valorii, catre un succes de prestigiu.

O asemenea structura este alcatuita din inaintasi puternici, cu o pozitie impecabila in gramada si cu o tehnica pe masura; un pachet al inaintasilor caracterizat de coerenta si de sincronizare in gramezile fixe, de forta si indemanare in contactele directe si in jocul la sol.

Urmarind acest meci, mi-am adus aminte cuvintele lui Mario Ledesma, fostul taloneur al „Pumelor” si actualul antrenor al Argentinei: ”Inaintasii decid victoria, linia de treisferturi decide scorul”.

O gramada puternica, stabila, capabila sa isi impuna autoritatea in joc, permite perechii de mijlocasi sa execute un joc variat, alegand optiuni diferite in functie de faza respectiva si punand in valoarea calitatile liniei de treisferturi.

Si, dezvoltand ideea de mai sus, imi permit sa afirm ca, in acest moment, una dintre marile calitati ale echipa Japoniei este echilibrul demonstrat intre inaintasi si treisferturi.
Niciunul dintre aceste doua compartimente nu s-a dovedit a fi mai bun in detrimentul celuilalt.

Uruguay-Fiji 30-27 (24-12)

Olé, Uruguay!

Olé, Los Teros!

Cine doreste sa inteleaga semnificatia profunda a acestui rezultat, nu trebuie decat sa asculte interviul capitanului echipei, Juan Manuel Gaminara, la sfarsitul meciului:

Bravul capitan al acestei brave echipe, a baguit printre lacrimile de bucurie si emotiile puternice:”…sunt mandru de tara mea…sunt mandru de tara mea…nu suntem cei mai solizi, nu suntem cei mai inalti, dar am venit aici sa castigam si ne-am pregatit timp de patru ani pentru asta. Nu am capatat nimic, cu usurinta, pe degeaba, intotdeauna a trebuit sa ne luptam pentru a ne califica. Ati vazut pasiunea…”.

Da, Juan Manuel, am vazut pasiunea si mandru trebuie sa fii pentru jucatorii tai si pentru tara ta!

Da, Juan Manuel, mandru trebuie sa fii pentru sacrificiile pentru care le-ati facut voi, jucatorii, de-a lungul acestor patru ani!

Da, Juan Manuel, mandru trebuie sa fii pentru sudoarea si lacrimile pe care voi, jucatorii, le-ati lasat pe terenurile de rugby de-a lungul acestor patru ani!

Aceasta victorie este cea de-a treia obtinuta de Uruguay la Cupa Mondiala, dupa cele inpotriva Spaniei, 27-15 in 1999, si impotriva Georgiei, 24-12 in 2003.

Dar ce victorie!

Victoria Uruguay-ului in fata Insulelor Fiji reprezinta una dintre cele mai mari surprize din istoria Cupei Mondiale si, in acelasi timp, reprezinta un binevenit cadou facut rugby-ului mondial.

Victoria Uruguay-ului reprezinta sperantele, curajul, tenacitatea echipelor „mici”, plasate in grupele Tier 2 si Tier 3, care incearca sa supravietuiasca si sa fie competitive intr-o lume a rugby-ului dominata de pragmatismul rece si constrangerile sportului profesionist.

Regasim in succesul sud-americanilor frumusetea, implinirea si satisfactia generate de victoria unui outsider asupra unei echipe mult mai talentate si mult mai bine cotate in ierarhia mondiala.

Echipele din Tier 1 au impartit intre ele si, cu siguranta, vor imparti si la aceasta editie, victoriile finale; dar, asa dupa cum victoria Japoniei asupra Africii de Sud, de acum patru ani, a facut sa se vorbeasca mai mult de natiunile din Tier 2, asa si aceasta victorie a Uruguay-ului asupra Insuelelor Fiji, arata ca un eveniment major precum Cupa Mondiala nu reflecta doar stralucirea natiunilor din Tier 1.

In acest meci nu este vorba despre cum a pierdut Fiji, ci, mai ales, despre cum a castigat Uruguay.

Los Teros au luptat cu ardoare si cu un imens curaj de-a lungul intregului meci, si nu au cedat niciun moment,.nici chiar atunci cand erau condusi pe tabela de scor.

Gramada a fost solida, linia de treisferturi a jucat deschis, iar, in general, Juan Manuel Gaminara si colegii sai si-au dominat – in mod surprinzator – adversarii prin siguranta si acuratetea dovedite in executarea tacticii de joc.

Uruguayenii au primit cinci eseuri, dar au reusit, la randul lor, sa marcheze trei incercari, in timp ce „uvertura” Felipe Berchesi a inscris 15 puncte, contribuind, in mod crucial, la victoria echipei sale.

In privinta Insulelor Fiji:

Au subestimat, oare, adversarul pe care in noiembrie trecut l-au spulberat cu scorul de 68-7?

Au fost, oare, prea increzatori in talentul si in valoarea superioara a echipei lor?

In conferinta de presa organizata dupa incheierea meciului, capitanul echipei, Dominiko Waqaniburotu, a declarat:” trebuie sa ne privim pe noi insine… nu putem sa ne lasam ancorati in rezultatul de astazi, trebuie sa ne concentram asupra celor doua meciuri
care urmeaza”.

In ciuda faptului ca au marcat cinci eseuri, Waqaniburotu si coechipierii sai au pierdut meciul!

Ei au comis, insa, prea multe erori, au ratat placaje si, in mod neasteptat, au gresit pase.
Transformeurii lor, Josh Matavesi si Ben Volavola au avut o evolutie de cosmar, ratand din pozitii extrem de favorabile, punte care ar fi putut sa le aduca victoria.

Infrangerea reprezinta o mare dezamagire pentru jucatori, antrenori si suporteri si a aratat ca, uneori, tehnica individuala stralucitoare, calitatile native si instinctul aparte pentru acest sport nu sunt suficiente pentru a invinge o echipa cotata mult mai slab, asa dupa cum a fost cazul in meciul cu Uruguay.

In acest context, este interesant de vazut cum vor reactiona „The Flying Fijians” in meciurile care urmeaza, cu Georgia si Tara Galilor.

Revenind la Uruguay, se mentionam faptul ca, la Cupa Mondiala din 2015, ei aveau doar patru jucatori profesionisti, im timp ce la aceasta editie, lotul uruguayan include 22 de jucatori porfesionisti.

Diferenrta, in planul valorii crescande a echipei, s-a facut simtita si in maniera in care sud-americanii s-au calificat la aceasta Cupa Mondiala.

Ei au reusit sa invinga Canada in ambele meciuri disputate pentru calificare directa, 38-29 la Vancouver si 32-31 la Montevidoe.

De asemenea, in noiembrie 2018, Uruguay a invins Romania, 27-20 la Bucuresti, si in acest an, in martie, a invins selectionata Statelor Unite, la Seattle, cu 32-25.

Aceasta zi apartine invingatorilor, bravilor jucatori uruguayeni, pentru splendida lor victorie!

Bravo Uruguay!

Olé, Los Teros!

Tara Galilor-Georgia 43-14 (29-0)

Castigatorii Turneului celor VI Natiuni au avut parte de un debut de vis la aceasta editie a Cupei Mondiale, invingand, intr-o maniera categorica, Georgia, marcand 6 eseuri si obtinand, astfel, punctul bonus, atat de necesar in cursa calificarii.

Galezii nu se asteptau la un meci usor, deoarece, in ciuda faptului ca Georgia este o echipa care face parte din Tier 2, este unanim recunoscut faptul ca gruzinii alcatuiesc o echipa in mare progres si care poate face zile grele oricarei echipe din Tier 1.

Din acest punct de vedere asteptarile nu au fost implinite, cel putin in prima repriza, galezii facand o adevarata demonstratie de forta (si tehnica) anihiland complet defensiva gruzina!

A parut limpede faptul ca georgienii nu s-au asteptat la dezlantuirea unei asemenea
„puteri de foc” de catre „Dragonii” galezi, fiind incapabili sa reactioneze, in mod coerent, pentru a stavili iuresul galez.

In primele 40 de minute, galezii au marcat 4 eseuri – trei dintre ele in primele 20 de minute – prin Jonathan Davies, Justin Tipuric, Josh Adams si Liam Williams, strapungand, in voie si cu usurinta, apararea georgiana care a parut, pur si simplu, blocata in fata intensitatii si creativitatii sarjelor ofensive ale adversarilor.

Elocvent este faptul ca doua eseuri – al doilea si al treilea – au fost inscrise in urma a doua combinatii identice ale galezilor (Dan Biggar pasa la interior lui Josh Adams) pe care apararea georgiana nu a fost capabila sa le contracareze.

Neputinta de care a dat dovada defensiva in aceste doua faze a constituit, fara indoiala, o dezamagire pentru Milton Haig si staff-ul sau.

Inainte de inceperea Cupei Mondiale, existau temeri in privinta gramezii galeze avand in vedere evolutiile neconvingatoare in cele trei meciuri de pregatire sustinute inainte de plecarea spre Japonia.

In acelasi timp, reputatia inaintasilor georgieni era binecunoscuta, iar suporterii galezi se temeau, probabil, ca gramada gruzina isi va „tortura” adversara in fazele fixe.

Dar, surpriza! Nimic din toate acestea nu s-au intamplat, cel putin in prima repriza a meciului.

Dimpotriva, inaintasii galezi au contracarat, cu succes, puternica gramada gruzina, nefacand niciun pas inapoi!

Mai mult decat atat, la a treia gramada fixa, galezii au dominat pachetul georgian obtinand o lovitura de pedeapsa!
Galezii au dominat, in mod clar, prima repriza, georgienii fiind total coplesiti de viteza, ritmul, varietatea combinatiilor si forta de penetrare a adversarilor, nefiind capabili sa reactioneze in niciun fel.

A incasa trei eseuri in 20 de minute si patru eseuri in 40 de minute reprezinta o povara mult prea grea pentru cea mai valoroasa echipa din Tier 2 care are ambitia si pretentia, legitima, de a se masura de la egal cu natiunile din Tier 1.

Dupa pauza, georgienii si-au mai revenit, pe masura ce galezii au slabit ritmul, multumiti de avantajul de 29 de puncte cu care se incheiase prima repriza.

Apararea a functionat mult mai bine, gruzinii primind 14 puncte (doua eseuri transformate), la randul lor, ei reusind sa marcheze doua eseuri, in forta, transformate, prin Shalva Mamukashvili si Levan Chilachava.

Asadar, scorul celei de-a doua reprize a fost egal, 14-14, in timp ce la sfarsitul primei reprizes scorul fusese 29-0 in favoarea galezilor.
Mai mult decat atat, merita remarcat faptul ca, pe durata eliminarii lui Jaba Bregvadze pentru prabusirea maul-ului penetrant, georgienii s-au aparat foarte bine neprimiind niciun punct!

Cu toata comportarea buna din aceasta repriza, slabiciunile apararii s-au facut simtite, in special, in fazele celor doua eseuri marcate de galezi.

In faza eseului inscris de Tomos Williams, cinci aparatori georgieni s-au repezit catre George North, ingaduindu-i acestuia sa profite de spatiul lasat liber in fata sa si sa lanseze lovitura de urmarire pe care Williams a fructificat-o cu relativa usurinta.

In faza ultimului eseu, Tomos Williams a depasit (prea usor!) in duel direct, doi adversari, pasandu-i lui North care a fortat intrearea in but in ciuda placajului disperat al pilierului Gogichasvili.

Rezultatul final nu poate fi pus la indoiala, Tara Galilor obtinand o victorie meritata.

Dupa parerea mea, pentru Georgia aceasta infrangere a constituit o mare si neasteptata deceptie.

Atat din punct de vedere al diferentei de scor si al numarului de eseuri incasate (sase!) cat, mai ales, al manierei in care au pierdut meciul.

Georgia a sosit la aceasta Cupa Mondiala cu sperante mari, legitime, dorind sa faca o figura cat mai buna pentru a convinge World Rugby ca merita mult mai mult decat a juca in Tier 2/3 Rugby European International Championship.

Pentru a-si atinge scopul, Georgia trebuia sa realizeze, in primul rand, performante cat mai bune la „examenele” pe care urmau sa le „sustina” cu cei doi adversari puternici din grupa: Tara Galilor si Australia.
Apoi, meciul care conteaza, din acelasi punct de vedere, este cel cu Fiji.

Ei au esuat in fata Tarii Galilor, ramane de vazut ce pot face in fata Australiei si, desigur, in fata selectionatei Insulelor Fiji.

In privinta Uruguay-ului, respectand performanta sud-americanilor de a se fi calificat direct la Cupa Mondiala si fara a diminua cu nimic progresul acestora, barometrul valoric dupa care Georgia doreste sa fie evaluata la aceasta Cupa Mondial, nu este meciul cu Uruguay.

In mod normal, Georgia va invinge selectionata Uruguayului, dar ceea ce isi doresc, cu ardoare, gruzinii este sa aiba o evolutie peste asteptari in meciurile cu Australia si Fiji.

Merita subliniat faptul ca Milton Haig a aruncat in lupta trei jucatori foarte tineri in posturi-cheie:
Tedo Abshandadze (2p de ani) la „uvertura”, Gela Aprasidze (21 de ani) rezerva de mijlocas la gramada, Guram Gogigashvili (21 de ani) pe postul de pilier,, in timp ce Vasil Lobshanidze (23 de ani si, deja 45 de selectii!) este titular pe postul de mijlocas la gramada.

In acest context, trebui mentionat faptul ca ambele selectionate de juniori ale Georgiei, U18 si U20, evolueaza in primul esalon valoric ceea ce spune multe despre structurile adecvate ale rugby-ului georgian, care, dupa cum se vede, se poate bizui pe o baza solida la nivelul juniorilor.

Noua Zeelanda-Africa de Sud 23-13 (17-3)

Doi giganti ai rugby-ului mondial!

Doua natiuni care se infrunta pe terenurile de rugby inca din 1921, atunci cand All Blacks i-au invins pe Springboks, 13-5, la Dunedin.

Marea majoritate a meciurilor dintre aceste echipe au fost caracterizate de inclestari feroce. Iar intalnirea de la Yokohama nu a facut exceptie de la aceasta regula.

Sud-africanii au inceput mult mai bine meciul exercitand o presiune continua prin defensiva mobila, rapida, destabilizand optiunile de atac ale Noii Zeelande.
Gratie aceste presiuni defensive, sud-africanii au inchis spatiile si culoarele de atac ale adversarilor, fortandu-i pe All Blacks sa comita greseli elementare (baloane scapate, pase nesigure).

Cu toate acestea, All Blacks au absorbit presiunea exercitata de Springboks si, dupa 21 de minuite, Richie Mo’unga a transformat o lovitura de pedeapsa, egaland scorul: 3-3.

Ceea ce s-a petrecut in urmatoarele 5 minute, va ramane intiparit in memoria afectiva a istoriei Cupei Mondiale – alaturi de ferocitatea si intensitatea inclestarii – drept un formidabil „All Blacks blitz”!

Cinci minute memorabile!

In decursul a 5 minute, All Blacks s-au desprins de la 3-3 al 17-3, marcand, prin George Bridge si Scott Barrett, doua superbe eseuri la capatul unor actiuni fulgeratoare si foarte bine construite.

Primele 20 de minute au apartinut, in intregime, sud-africanilor, dar, din pacate, ei nu au putut fructifica ocaziile create, fiind incapabili sa profite de greselile si nesiguranta adversarilor lor.

Apoi, dupa 20 de minute, ei au fost aceia care au inceput sa comita greseli, greseli pentru care adversarii lor i-au facut sa plateasca imediat.

Dintr-o data, All Blacks si-au regasit ritmul, viteza, forta de penetrare si, mai ales, exceptionala calitate a executiei. Si toate aceste ingrediente, amestecate in creuzetul creativitatii rugby-ului neo-zeelandez, au constituit o combinatie formidabila care a dus la inscrierea celor doua eseuri decisive.
Faza primul eseu a pornit de la un balon scapat de Duane Vermeulen,

Aaron Smith a pasat, rapid, lui Richie Mo’unga, iar acesta, cu un calm remarcabil si o viziune clara a fazei, a lansat, din apropierea propriei linii de 22, o lovitura de picior in diagonala catre flancul drept. Aripa Seru Reece a receptionat balonul si s-a lansat intr-o cursa splendida de-a lungul liniei de tuse, profitand si de ezitarea adversarului sau direct, Makazole Mapimpi..

Balonul a trecut prin mainile lui Ardie Savea, Ryan Crotty, Richie Mo’unga, pana la Beauden Barrett. Acesta a accelerat decisiv printre Frans Malherbe si Eben Etzebeth, oferindu-i, apoi, cu eleganta, balonul lui George Bridge care a sprintat, nestingherit, catre terenul de tinta.

Eseul a fost rezultatul unei combinatii stralucitoare de viteza, acuratete si suport al purtatorului de balon.

Faza celui de-al doilea eseu a pornit de la o greseala a lui Handre Pollard, care a scapat balonul „inainte”.

Aaron Smith a lansat o pasa rapida lui Ryan Crotty, balonul circuland pe traseul Dane Coles-Anton Lienert Brown, acesta a sprintat printre trei inaintasii sud-africani, Malcolm Marx, Duane Vermeulen si Frank Mostert, pasandu-i apoi liniei a doua Scott Barrett venit, in plin fuleu, in sprijinul colegilor sai. Eseu la centru!

Simplu, nu este asa?!

Dar acesta este privilegiul marilor jucatori si a marilor echipe: sa faca sa para simple cele mai complicate lucruri.
Sa te faca pe tine, suporterul urmarind meciul la televizor – asezat, comod, acasa, in fotoliu – sa te faca sa te simti in stare ca poti marca asemenea eseuri.

Acest „All Black blitz” a facut, in cele din urma, diferenta dintre invingatori si invinsi, in ciuda revenirii Africii de Sud in cea de-a doua repriza.

Daca in prima repriza, in mod paradoxal, Springboks au fost mai buni in momentele in care nu au avut posesia balonului, adica atunci cand exercitau o sufocanta presiune defensiva, in repriza a doua, ei au inceput sa mentina posesia, reusind sa construiasca actiuni periculoase, catalizatorul acestei revenirii fiind aripa Cheslin Kolbe.

In minutul 45, Kolbe, excelent in fazele loviturilor inalte de urmarire lansate de adversari, a recuperat balonul lansat de Aaron Smith, si s-a lansat intr-o formidabila cursa de-a lungul tusei, presarata cu o ametitoare sarabanda de schimbari de picior.

Eseul parea iminent, dar, spre norocul neo-zeelandezilor, Richie Mo’unga a demonstrat, la randul sau, calitatile unui sprinter pe masura adversarului sau, reusind un placaj exceptional si impiedicand, astfel, marcarea unui eseu care ar fi putut schimba cursul meciului.

Dupa aceasta faza, sud-africanii au mentinut presiunea ofensiva, si cateva minute mai tarziu, Steph du Toit s-a desprins dintr-o aglomerare si a inscris singurul eseu al echipei sale, transformarea reducand diferenta pe tabela de scor: 10-17.

Restul meciului a continuat sa fie o inclestare crancena, cu placaje dure si un impresionant angajament fizic care a stors, cu siguranta, ultimele resurse de energie ale fiecarei echipe.

Actorul principal al acestei perioade a fost Cheslin Kolbe care a continuat sa impulsioneze ofensiva echipei sale.

Daruit cu un start exploziv, cu viteza si exceptionale schimbari de picior, aripa lui Toulouse si-a continuat „dansul” ametitor printre aparatorii neo-zeelandezi, dar nu a reusit sa marcheze.

All Blacks au dovedit (din nou!), ca poseda acea rara capacitate de a profita de cea mai mica greseala a adversarilor, transformand faze anodine in faze periculoase de atac incheiate cu eseuri. Asa au marcat, de altfel, cele doua eseuri care s-au dovedit a fi decisive.

In privinta individualitatilor, Ardie Savea a fost, probabil, cel mai bun All Black, impresionand prin prezenta sa in joc si demonstrand calitatile unui mare jucator de linia a treia.

Combinatia Richie Mo’unga-Beauden Barrett a functionat perfect, ambii jucatori contribuind, in mod esential, prin forta creativa la organizarea ofensiva a fazelor de atac. In plus, Mo’unga a reusit acel placaj salvator asupra lui Kolbe, impiedicand inscrierea unui eseu care ar fi putut influenta soarta meciului.

Trebuie remarcata si evolutia celor doua aripi, George Bridge si Seru Reece, cu doar cateva selectii, ei putand fi considerati debutanti in meciuri de asemenea nivel.

Dupa parerea mea, semne de intrebare se pot ridica in privinta lui Kieran Read si Sonny Bill Williams.

Capitanul All Blacks, revenit dupa o lunga pauza din cauza unei accidentari, pare a nu fi revenit in forma sa obisnuita, fiind mai putin prezent ca altadata, in mijlocul sarjelor inaintasilor sai.

La randul sau, Sonny Bill, selectionat pentru Cupa Mondiala dupa o lunga serie de accidentari, a intrat in teren in minutul 50, dar nu a avut o evolutie pe masura asteptarilor.

Ramane de vazut daca cei doi jucatori trec printr-o pasagera criza de forma, sau este vorba de o uzura generata de accidentarile anterioare.

In privinta Springboks, et si-au bazat tactica pe trei componente majore: defensiva mobila, care „urca” foarte repede, „maul”-ul penetrant si loviturile inalte de urmarire.

Aceasta tactica le-a reusit in primele 20 de minute ale reprizei intai, dar a fost anihilata de reactia exceptionala a All Blacks in cele 5 minute de-a lungul carora neo-zeelandezii au inscris doua eseuri.

In cea de-a doua repriza, sud-africanii au jucat mult mai ofensiv, reusind sa forteze „turnovers” si sa mentina posesia balonului.

Ca si in cazul All Blacks, si Springboks au avut jucatori care nu au evoluat in varf de forma.

Siya Kolisi, capitanul echipei, a fost inlocuit in minutul 50, Willie LeRoux a fost sters, acesta fiind, probabil, unul dintre cele mai slabe meciuri ale sale, Malcolm Marx nu a fost taloneur-ul renumit pentru sarjele sale ofensive, Duane Vermeulen a avut si el o evolutie modesta, in timp ce pe aripa stanga. Makazole Mapimpi, a dovedit slabiciuni in fazele defensive.

Indiferent de rezultatul acestui meci, si considerand nivelul de joc al celorlalte adversare din grupa – Italia, Canada si Namibia – atat Noua Zeelanda cat si Africa de Sud se vor califica, cu siguranta, in sferturile de finala ale Cupei Mondiale.