Despre rugby de dincolo de Atlantic

Africa de Sud-Noua Zeelandă 12-11 (12-6)

Această finală nu va rămâne in istoria Cupei Mondiale si in memoria spectatorilor pentru fantezia șarjelor liniilor de treisferturi sau spectaculozitatea fazelor de atac. 

A fost, însă, un meci disputat cu ferocitate, o luptă dârză, cu ciocniri dure, brutale, a căror intensitate maximă s-a păstrat până la sfârșitul meciului.

Acest meci a reunit in arena Cupei Mondiale două mari națiuni care au constituit, de la începuturile acestui sport si până acum, două repere fundamentale in dezvoltarea rugby-ului la nivel mondial si a căror rivalitate a îmbogățit si continuă sa îmbogățească istoria rugby-ului.

All Blacks si Springboks au impresionat prin tenacitatea, reziliența, si imensa risipă de energie, calități care au constituit, cred eu, trăsăturile principale ale celor două echipe in această încleștare acerbă.

Cred că toți cei care iubesc rugby-ul ar fi dorit ca finala Cupei Mondiale, să nu fie afectată de impactul cartonașelor. 

Iată, însă, că nu a fost să fie, galbenul si roșul au fost culorile care si-au pus amprenta pe desfășurarea meciului, demonstrând  că  rolul cartonașelor devine din ce in ce mai important in jocul de rugby. 

Iar ramificațiile acestei influențe crescânde a cartonașelor se fac simțite, din ce in ce mai acut, in meciurile de nivel internațional, așa după cum s-a simțit, din plin, si in această finală a  Cupei Mondiale.

Shannon Frizzell a primit cartonașul galben in minutul 2, Sam Cane a fost eliminat (galbenul devenind roșu) in minutul 28 pentru un placaj periculos asupra lui Jesse Kriel, Siya Kolisi a primit si el (doar) cartonașul galben pentru un placaj similar, asupra lui Ardie Savea, pentru ca Cheslin Kolbe sa încheie „sarabanda” cartonașelor, cu unul galben, in minutul 72.

Noua Zeelandă a marcat singurul eseu al meciului, dar acesta nu a fost suficient, si Africa de Sud a câștigat, in cele din urmă, cu un singur punct diferență.

Handre Pollard a transformat patru lovituri de pedeapsă, in timp ce Richie Mo’unga a ratat transformarea eseului, iar Jordie Barrett a ratat o lovitură de pedeapsă, in minutul 73.

Două ratări care au atârnat, in mod decisiv, in balanța meciului, transformarea oricăreia dintre ele ar fi adus victoria Noii Zeelande.

In repriza a doua, in minutul 53, Aaron Smith a marcat un eseu după o splendidă fază de atac, creată de Richie Mo’unga, dar eseul a fost anulat, după intervenția arbitrului TMO, din cauza unui „înainte” comis de neo-zeelandezi, „inainte” precedat, însă, de o infracțiune a sud-africanilor in tușă. Wayne Barnes a anulat eseul, si a acordat o lovitură de pedeapsă Noii Zeelande.

Cu siguranță, All Blacks încearcă o enormă frustrare si dezamăgire deoarece au avut ocazia sa câștige această finală, dar, din păcate, au ratat ocaziile favorabile.

Ceea ce mi s-a părut remarcabil a fost faptul că eliminarea lui Sam Cane nu a condus la o dominare netă a sud-africanilor care să fi răsturnat, in favoarea acestora, echilibrul partidei.

Nu cred că cineva care ar fi urmărit meciul după minutul 28, ar fi observat că All Blacks jucau in inferioritate numerică.

Mai mult decât atât, grămada All Blacks nu a cedat absolut deloc sub impactul introducerii faimoasei „bomb squad”, anulând complet efectul strategiei sud-africane „7+1”. 

Mi s-a părut chiar că, dimpotrivă, in cea de-a doua repriză, grămada neo-zeelandeză a avut momente de vizibilă presiune in fazele fixe.

Si, după cum s-a observat, mutarea lui Jordie Barrett, in grămezile ordonate pe postul lui Sam Cane nu a slăbit deloc, linia defensivă a Noii Zeelande.

Despre Springboks:

De ce au câștigat trofeul suprem al rugby-ului mondial?

Nu  vreau sa simplific ecuația acestei finale, dar, îmi permit să afirm că Springboks au triumfat, in cele din urmă, grație rigorii si organizării defensive, demonstrate in momentele-cheie ale finalei.

Si nu numai atât:

Să ne amintim că Siya Kolisi si coechipierii săi au câștigat o serie de trei meciuri consecutive ( si ce meciuri!) la un singur punct diferență: 29-28 cu Franța, 16-15 cu Anglia si 12-11 cu All Blacks! 

In fiecare din aceste încleștări monumentale, organizarea defensivă si capacitatea de a absorbi presiunea ofensivă a adversarilor, fără a le „oferi” acestora lovituri de pedeapsă decisive, in finalul meciurilor, au constituit – in opinia mea – factorii principali care au condus echipa spre victoria finală.

Această selecționată Springboks a jucat două „finale”, până a ajunge la cel de-al treilea meci, care a fost singura finală ce desemna cea mai bună echipa a lumii.

Springboks au demonstrat la această ediție a Cupei Mondiale – într-o mai mare măsură  decât oricare altă echipă participantă  – că rugby-ul se joacă in 23, nu doar in 15.

Da, jucătorii sunt cei care asudă in teren, dar, la încheierea acestei Cupe Mondiale, trebuie recunoscute si scoase in evidența meritele excepționale ale lui Rassie Erasmus.

Rugby-ul sud-african ii datorează enorm de mult!

Sosit la cârma selecționatei Springboks, cu doar un an înaintea Cupei Mondiale din Japonia,  Rassie Erasmus a scos echipa dintr-o perioadă tulbure, ridicând-o si conducând-o spre câștigarea a două Cupe Mondiale la rând, Africa de Sud devenind, astfel, prima națiune care câștigă patru titluri mondiale!

In ceea ce privește arbitrajul, îmi îngădui următoarele observații:

In minutul 19, Ardie Savea a fost penalizat de Wayne Barnes, in ciuda faptului că era in picioare, intr-o poziție absolut regulamentară, si avea tot dreptul să atace balonul ținut la sol, de Duane Vermeulen, forțând un „turnover”. 

Ceea ce a fost curios a fost faptul că, înainte ca Pollard să transforme, ducând scorul la 3-9, domnul Barnes i-a spus lui Savea (dacă am auzit bine): „Sorry, I thought you stayed on him, I didn’t see it come off enough”! 

S-ar putea ca interpretarea mea sa fie total eronată, dar, din cele spuse, nu însemna, oare, că domnul Barnes acceptase că decizia sa inițială fusese greșită? In acest caz, de ce nu a corectat decizia? Sau, de ce nu a intervenit arbitrul TMO pentru a relua si a clarifica faza respectivă, așa după cum avea să procedeze, mai târziu, in cazul anularii eseului lui Aaron Smith?

In privința eseului înscris de Aaron Smith, eseul a fost anulat in urma intervenției arbitrului TMO, după ce, in faza inițială, domnul Barnes  lăsase jocul să continue, până la înscrierea eseului.

De ce aceste interpretări diferite intre arbitrul din teren si TMO?

Ceea ce este trist este faptul că la sfârșitul unei finale a Cupei Mondiale, intre All Blacks si Springboks, se vorbește, si va continua să se vorbească, de arbitraj, de TMO, de bunker, si de cartonase galbene si roșii, mai mult decât despre formidabila încleștare din teren.

Păcat!

Eugen Cionga

Toronto