Dupa doua infrangeri consecutive, o victorie necesara.

20 August, Lansdowne Park, Blenheim.
Romania – Marlborough 21-6 (12-6).

Romania: Mihai Bucos; Ion Constantin, Gheorghe Nica, Gheorghe Varga, Petrica Motrescu; Dumitru Alexandru, Mircea Paraschiv; Alexandru Pop, Pompilie Bors, Enciu Stoica; Gheorghe Daraban, Gheorghe Dumitru; C. Dinu, Mircea .Muntean, Dumitru Musat. Rezerve: Mircea Ortelecan, Nicolae Baciu, Sergiu Bargaunas, Marian Aldea, Valeriu Irimescu, Ion Simion..
Romania: 2 eseuri: Dumitru Alexandru, Petrica Motrescu; 1 Tr. Mihai Bucos, 1 Tr. Valeriu Irimescu; 3 l.p Mihai Bucos.

Marlborough: B.W Hunter; B.R Ford, I.D McAlpine, J.Davie,C.W Marfell; A. M Goddard, P.J Baker; D.W Neal, A.R Sutherland, B.P Dwyer; J.Love, G.K Cocks; S.O Huntly,T.W Forrest, J.W Joseph.
Rezerve: J.Bowers, R.J Mary, M. K. McKee, D.R. Hammond, P.W Wallis, M. Wilson.
Marlborough: 2 l.p Graeme Cocks.

Dupa infrangerile suferite cu Manawatu si North Auckland, echipa noastra trebuia sa invinga la Blenheim pentru a-si pastra sansele de a realiza un turneu reusit,

Si a invins!

In 1975, Marlborough era, probabil, cotata putin mai slab decat toate celelalte patru selectionate intalnite pana atunci, numarand in randurile sale doar un singur All Black, pe Alan Sutherland, care evolua in linia a doua.

In meciul cu echipa noastra a evoluat, insa, si aripa Brian Ford care avea sa devina All Black abia doi ani mai tarziu, cand a debutat in seria meciurilor cu British Lions.

Ford, originar din oraselul Kaikoura, era poreclit „The Kaikoura Express” pentru viteza sa, exceptionala pentru un jucator de rugby. Viitoarea aripa All Blacks alerga 100m in 10.7 secunde si 200 m in 21.9 secunde!

Ceea ce merita remarcat, insa, este faptul ca selectionata provinciei Marlborough fusese protagonista, cu doar doi ani inainte, in iulie 1973, a celei mai mari surprize din istoria celei mai importante competitii interne, de pe vremea aceea, a Noii Zeelande: The Ranfurly Shield .

Venerabilul trofeu fusese creat de Lordul Ranfurly, Guvernatorul General al Noii Zeelande, fiind decernat pentru prima data in 1902, provinciei Auckland si constituind, pana in 1995, cel mai ravnit trofeu al rugby-ului neo-zeelandez.

Dupa ce rugby-ul a devenit profesionist in 1995, competitia a intrat in umbra turneelor Mitre 10 Cup si Super Rugby, dar se disputa si astazi, trofeul fiind in posesia provinciei Canterbury.

Dar, ce s-a intamplat in 1973?

Provincia Canterbury era detinatoarea trofeului si era, in mod indiscutabil, marea favorita in meciul cu Marlborough, 12 dintre jucatorii sai imbracasera, imbracau (la momentul meciului) sau aveau sa imbrace tricoul All Black!

In meciul respectiv, la Canterbury evoluau, Alex Wyllie (flanker), Fergie McCormack (fundas) si Tane Norton (taloneur), trei dintre cei mai faimosi All Blacks.

Din acest punct de vedere, Marlborough nu se putea lauda decat cu Alan Sutherland si un viitor All Black in persoana lui Brian Ford.

Alaturi de Alan Sutherland care juca in linia a treia si era un atlet desavarsit el practicand, impreuna cu fratele sau Ray (care nu a jucat in meciul cu noi), canotajul, un alt cunoscut jucator era capitanul echipei, pilier-ul Jim Joseph, nimeni altul decat tatal lui Jamie Joseph, All Black si el, dar mult mai cunoscut ca antrenorul care a condus Japonia la Cupa Mondiala de anul trecut.

In ciuda faptului ca aproape nimeni nu le acorda vreo sansa, Marlborough a realizat o imensa surpriza castigand cu 13-6, „uvertura” Goddard inscriind un drop gol in minutul 73, eseul decisiv fiind marcat de Brian Ford, in minutul 77, in urma unei curse de 60 de metri!

Iata, asadar, ca doi ani mai tarziu, echipa nationala a Romaniei avea ocazia de a intalni pe autoarea celei mai mai mari surprize din istoria competitiei Ranfurly Shield!

De aceasta data, insa, scenariul a fost diferit pentru selectionata Marlborough.

Pentru a va face o idee cat mai limpede cum s-a desfasurat meciul echipei noastre, am sa incep prin a cita din cronica semnata de Lindsay Knight in The Dominion:
„ Romanii au marcat doua eseuri, in timp ce Marlborough nu a marcat niciunul, si spre surpriza celor 7000 de spectatori, au distrus gramada gazdelor”.

In acelasi timp, insa, ziaristul neo-zeelandez nota faptul ca „ daca ar fi fost mai atenti cu ocaziile create, romanii ar fi putut castiga la o diferenta mai mare de 20 de puncte”.

Asadar, gramada si-a dominat copios rivala, Mircea Muntean castigand cel putin sase baloane pe introducerea adversarilor.

Dar echipa noastra nu a dominat doar gramada ordonata, dovedind, de asemenea, o superioritate neta in tuse si – atentie! – surclasandu-si adversara in maul-uri!
Enciu Stoica, Alexandru Pop si Pompilie Bors au iesit in evidenta prin presiunea exercitata asupra adversarilor in joc deschis.

Tusa si combinatia „willie away”

Neo-zeelandezii au remarcat superioritatea inaintasilor nostri in tuse, si, in special, combinatia „willie away” avandu-l in rol principal pe Constantin Dinu-Capone.

Conform istoriografiei rugby-ului neo-zeelandez, combinatia „willie away” a fost perfectionata de All Blacks in timpul turneului efectuat in Europa in 1963-1964, rolul principal revenindu-i unui pilier.
Combinatia consta in plecarea rapida a unui pilier de-a lungul propriului aliniament care primea balonul in plin sprint, lansand, apoi, sarja ofensiva spre centrul defensivei adverse.

Si cum, in turneul din 1963-1964, pilier-ul in cauza era Wilson Whineray, capitanul All Blacks, combinatia a ramas in istoria rugby-ului purtand numele sau: Willie away!

Cu ingaduinta cititorilor, imi permit o mica divagatie pentru a prezinta cateva detalii despre Whineray.

Sir Wilson Whineray este considerat, de majoritatea neo-zeelandezilor, drept cel mai mare capitan All Blacks. Acesta nu este putin lucru intr-o tara precum Noua Zeelanda, acolo unde pozitia de capitan al selectionatei All Blacks este considerata a fi a doua pozitie, ca dificultate, dupa cea de prim-ministru!

Intre 1957 si 1965, Whineray a imbracat de 77 de ori tricoul cu feriga argintie, fiind capitanul echipei in 67 de meciuri. Sigur, numarul de selectii nu se poate compara cu cele 148 de selectii ale lui Richie McCaw, dar sa nu uitam ca in anii ’60 se disputau mult mai putine meciuri decat in epoca rugby-ului profesionist.

T.P McLean, la randul sau unul dintre cei mai respectati ziaristi neo-zeelandezi, scria despre compatriotul sau, ca Whineray a stabilit cele mai inalte standarde care defineau un adevarat lider.

Dupa ce s-a retras din rugby, Whineray a plecat in Statele Unite ale Americii cu o bursa de doi ani la Harvard, obtinand un MBA in business. Apoi, s-a reantors in tara sa, devenind un foarte respectat si proeminent om de afaceri, lucrand pentru cateva dintre cele mai mari companii din industria neo-zeelandeza.

La disparitia sa, in 2012, primul ministru., John Key, a spus: „Este cum nu se poate mai potrivit ca titlul singurei biografii dedicate lui Sir Wilson a fost „Perfectiunea unui Gentleman”. El a facut parte din acea categorie rara a oamenilor a caror modestie si umilinta nu au lasat sa se vada maretia pe care au atins-o.”

Pretuirea si respectul exprimate de primul ministru la disparitia fostului capitan All Black, arata ceva ce suporterii de pe intinsul Planetei Ovale stiau de multa vreme:

In Noua Zeelanda, rugby-ul nu este doar un simplu joc, nu este doar o masurare a fortei fizice sau doar o intrecere atletica si tehnica, nu este doar o pasiune; ci, mult mai mult decat atat,

Rugby-ul este tesut in textura structurii societatii ceea ce face din Noua Zeelanda o tara unica si posesoare a unui dar care nu se poate copia nicaieri in lume.

Cuvintele primul ministru neo-zeelandez nu aveau, insa, menirea doar de a elogia un rugbyst de clasa, ci un adevarat caracter, ele exprimand, in acelasi timp, un adevar profund care depaseste granitele rugby-ului, in particular, si ale sportului, in general.

Un adevar pe care nu trebuie sa il uitam, mai ales in vremurile pe care le traim, si in care impostura, ipocrizia, oportunismul, falsitatea, superficialitatea, mediocritatea au uzurpat locul valorilor autentice:

Sa respectam valorile reale si sa recunoastem ca respectul nu este un dat; respectul trebuie castigat prin propria valoare si prin propriile merite.

Valeriu Irimescu revine in teren

Sa ne intoarcem, insa, la rugby-ul nostru si la meciul de la Blenheim.

Eseurile echipei noastre au fost inscrise de Dumitru Alexandru si Petrica Motrescu.

In faza primului eseu, dupa o gramada ordonata dominata de inaintasii nostri, lovitura de picior a mijlocasului la gramada Peter Baker, aflat sub presiune gramezii noastre,a fost contrata de Dumitru Alexandru care a cules balonul si, dupa o fenta de pasa, a sprintat in but.

Al doilea eseu l-a avut in prim plan pe Valeriu Irimescu.

Revenit recent din Franta, dupa cativa ani, petrecuti ca jucator, la P.U.C si Angoulême, Valeriu Irimescu avea 33 de ani la vremea respectiva, fiind trecut pe lista jucatorilor.

Practic, domnul Irimescu, pe care presa neo-zeelandeza l-a numit „the mystery man”, era considerat, pana la meciul cu Marlborough, ca „assistant coach”, al doilea antrenor al echipei, alaturi de domnul Cosmanescu.

Mentinandu-se in forma, Valeriu Irimescu a intrat in teren in ultimul sfert de ora in locul lui Gheorghe Varga, accidentat, avand o influenta directa si imediata asupra desfasurarii meciului..

The Dominion noteaza: „Impactul sau a fost imediat. Dupa o tusa, Dumitru Alexandru a pornit lansat in atac, Irimescu l-a urmarit indeaproape si prima data cand a atins balonul i-a pasat, cu bolta, lui Petrica Motrescu care a sprintat in eseu”!

Mai mult decat atat, Valeriu Irimescu a reusit dificila transformare – „cu nonsalanta” conform ziarului New Zealand Herald – tocmai de langa tusa, stabilind scorul final 21-6.

Ziarul The New Zealand Herald a subliniat evolutia domnului Irimescu: „V. Irimescu, jucator de treisferturi, in varsta de 33 de ani, a jucat primele sale 10 minute de rugby in Noua Zeelanda si a injectat un suflu nou meciului cu Marlborough. Romania a castigat 21-6”.

Evoluand mult mai bine decat la Whangarei, echipa noastra a produs o impresie favorabila prin maniera in care si-a dominat adversara in aproape toate sectoarele jocului: gramada ordonata, tuse, maul si joc deschis.

Acelasi ziar nota: „Romania a avut o evolutie mult imbunatatita, dominand meciul gratie inaintasilor, linia de treisferturi etaland, din nou, siguranta si acuratetea paselor demonstrate in primul meci, desfasurat la Gisborne.”

In tuse, echipa noastra a dominat clar, cu Gheorghe Dumitru in rol principal, el castigand numeroase baloane in spatele aliniamentului.

Din pacate doi jucatori au suferit accidentari serioase:
Gheorghe Varga a suferit o fractura a maxilarului, iar Constantin Dinu-Capone a suferit o fractura a bratului, ambii devenind indisponibili pentru restul turneului. De altfel, Varga nu a asistat le meciul urmator cu Southland, fiind transferat de la spitalul din Blenheim la Wellington.
In schimb, Constantin Dinu-Capone a insotit echipa la Invercargill pentru partida cu Southland.

Ziarele neo-zeelandeze au scos in evidenta maniera (prea )stricta a arbitrului Bill Adlam care a acordat nu mai putin de 28 de lovituri de pedeapsa: 17 in favoarea gazdelor si 11 pentru echipa noastra, ceea ce a dus la o evidenta fragmentare a jocului.

De remarcat faptul ca transformeur-ul echipei gazda nu a fost nici fundasul Hunter si nici mijlocasul la deschidere Goddard, ci linia doua Graeme Cocks!

De altfel, Graeme Cocks a transformat doua lovituri de pedeapsa, dar, in schimb, a ratat alte trei penalitati.

Asadar, castigand la Blenheim, jucatorii nostri au demonstrat, prin maniera in care au obtinut victoria, ca intelesesera mesajul domnului Cosmanescu care, in urma infrangerii de la Whangarei, declarase ca Romania va etala, la Blenheim, un stil de joc diferit.

Va urma