Domnule Irimescu,

Sper ca aceasta scrisoare sa va parvina prin intermediul fostilor dumneavoastra jucatori.

Nu am avut ocazia sa ne intalnim, nu m-am aflat niciodata in cercul echipei nationale, dar v-am vazut, de nenumarate ori – ca multi alti suporteri – pe terenurile de rugby, la meciuri de campionat, de trial si la meciurile echipei nationale.

Am vorbit o singura data la telefon, in 2012 – gratie amabilitatii domnului Mircea Muntean – eu fiind la Toronto, dumneavoastra la Bucuresti, ocazie cu care

v-am pomenit despre seria de articole dedicate unora dintre marii jucatorii pe care i-ati antrenat si pe care i-ati cunoscut foarte bine.

Dar nu despre ei, jucatorii, este vorba in aceasta scrisoare, ci despre dumneavoastra.

Imi ingadui sa va scriu aceste randuri din postura unui spectator si suporter al rugby-ului romanesc, care a avut satisfactia si bucuria de a urmari si trai perioada exceptionala a echipei nationale de la mijlocul anilor ’70 si inceputul anilor ’80, la care ati avut, impreuna cu colegii dumneavoastra, o contributie esentiala.

De fapt, prima mea amintire despre dumneavoastra – o amintire din copilarie – a fost meciul cu Franta, din 1968, cand am invins cu 15-14, o splendida victorie in care ati inscris toate punctele echipei noastre.

Ca jucator, ati facut parte din exceptionala generatie a anilor ’60, fara de care nu ar fi existat exceptionala generatie a anilor ’70.

Continuitatea, la cel mai inalt nivel, pe care ati dovedit-o in tranzitia de la cariera de jucator la cea de antrenor, constituie una dintre cele mai pilduitoare povesti ale rugby-ului romanesc.

Ca antrenor, ati trudit, impreuna cu colegii de breasla si cu o pleiada de mari jucatori, zidind temelia succeselor de prestigiu ale echipei nationale din anii ’70 -’80, contribuind, astfel, la pastrarea si intarirea traditiei rugby-ului romanesc.

Istoria sportului arata ca nu intotdeauna un mare jucator se dovedeste a fi si un mare antrenor.

Prin afirmatia care urmeaza, nu vreau, sub nicio forma, sa ignor sau sa umbresc, cumva, meritele ce se cuvin altor personalitati din breasla jucatorilor si antrenorilor, dar eu, v-am privit, intotdeauna, ca fiind cel mai implinit exemplu al unui mare jucator care a ajuns si un mare antrenor.

Din dubla postura, de spectator si suporter, imaginea mea despre antrenorul Valeriu Irimescu a fost, este si va fi, mereu, imaginea unui antrenor exigent, care a avut viziunea, capacitatea si competenta de a crea o strategie, o structura si un sistem care au stat la baza exceptionalei perioade a echipei nationale din anii ’70.

O perioada care, cred eu, a inceput cu turneul din 1975, in Noua Zeelanda, condus impreuna cu domnul Petre Cosmanescu si la care ati participat si ca jucator, turneu care a avut o influenta cruciala in evolutia ulterioara a rugby-ului romanesc.

Talentul nu este o ″materie″ care se poate preda in scoli, universitati sau pe terenul de sport.

Asa dupa cum un profesor la Institutul de Teatru nu poate ″preda″ studentilor sai, ″materia talent″, asa si un antrenor nu poate darui talent jucatorilor sai.

Dar, un mare antrenor ii poate indruma pe jucatori, pe drumul potrivit, la momentul potrivit, pe drumul pe care ei, jucatorii, poate ca nici nu il vedeau, inca, atunci, la inceputurile lor.

Si, mai mult decat atat, harul unui antrenor de valoare se reflecta in capacitatea sa de a scoate dintr-un jucator tot ceea ce are el mai bun, scotand la lumina calitati pe care, poate ca nici el, jucatorul, nu este constient ca le poseda.

Dumneavoastra, ati dovedit, din plin, ca un mare jucator poate deveni si un mare antrenor.

Si ati dovedit aceasta nu prin vorbe goale, nu prin promisiuni false, nu prin discursuri demagogice, nu prin lozinci patriotarde, nu inclinandu-va in fata mediocritatii, si nu urmand calea minimei rezistente.

Ati dovedit prin fapte si realizari concrete, prin punerea in aplicare, cu rigoare, a strategiei decise in pregatirea echipei nationale, prin construirea, cu rigurozitate, unui sistem si a unei structuri care au avut la baza cultul valorii, si care au imbogatit, astfel, echipa nationala si, implicit, rugby-ul romanesc.

Alaturi de calitatile tehnice si de stiinta rugby-ului, imbogatita in rodnica perioada petrecuta in Franta, ati dovedit a avea o calitate rara: aceea de a oferi o viziune noua, care a condus la un progres binefacator, croind si deschizand drumuri noi in rugby-ul romanesc.

Poate ca in momentele dumneavoastra de solitudine, ati visat, privind spre viitor, drumul pe care doreati sa paseasca echipa nationala, si impreuna cu ea, si rugby-ul romanesc.

Poate ca in momentele dumneavoastra de solitudine, ati visat, privind spre viitor, victoriile cu Franta, Tara Galilor si Scotia, turneele din Anglia si Irlanda, si testul cu Noua Zeelanda.

Multi, foarte multi viseaza, dar foarte putini reusesc sa si implineasca.

Dumneavoastra ati reusit!

Si ati reusit, impunand o conduita a exigentei si excelentei, gratie careia ati castigat respectul comunitatii rugbystice.

Respectul nu este un dat. Respectul se castiga prin valoarea intrinseca si prin meritele proprii.

Valoarea recunoaste si respecta valoarea; competenta recunoaste si respecta competenta.

Valoarea reala si competenta au fost vectorii care au definit cariera dumneavoastra si pe care s-a bazat cladirea relatiilor cu jucatorii pe care i-ati avut in grija.

Si, in acest cadru potrivit, cultivand spiritul valorii autentice, i-ati facut pe jucatori sa devina increzatori si constienti de propria lor valoare.

Nu cred ca exista o recunoastere mai profunda decat recunoasterea exprimata de toti cei pe care i-ati antrenat si de toti cei cu care ati antrenat.

Adevarata pretuire vine din partea celor care, la randul lor, stiu sa pretuiasca, sa respecte si sa onoreze valorile reale, autentice.

Iar, dumneavoastra, domnule profesor Irimescu, prin tot ceea ce ati facut pentru rugby-ul romanesc, ati respectat si ati onorat profesia careia v-ati dedicat.

Profesia in care ati locuit, locuiti si veti locui, mereu.

Cu stima,

Eugen Cionga

Toronto