…Pana cand?… Pana unde?…
Rezultatele selectionatei de juniori, inregistrate la Campionatul European U18 – doua infrangeri,
8-45 cu Spania si 0-34 cu Olanda, si o victorie, 38-8 in fata Cehiei – au generat un amestec de
sentimente: amaraciune, frustrare, neamplinire.
Dupa parerea mea, orice discutie legata de evaluarea comportarii selectionatei noastre la aceasta
competitie, trebuie sa se focalizeze asupra celor doua infrangeri usturatoare, suferite in fata
Spaniei si Olandei, si nicidecum asupra victoriei obtinute in fata Cehiei.
Este posibil ca victoria asupra cehilor sa fi mangaiat, intrucatva, moralul jucatorilor, dupa
deziluziile din primele doua meciuri.
Dar, in spiritul unei aprecieri realiste si obiective, nu cred ca o victorie, obtinuta in fata celei mai
slabe echipe din competitie, ar putea fi considerata, in vreun fel, ca o dovada de progres; sau, ar
putea servi ca un criteriu onest care sa conduca la o apreciere pozitiva a comportarii echipei
noastre la acest campionat european.
Ca spectatori si suporteri ai rugby-ului romanesc, participam emotional – fiecare dintre noi in
felul sau – la infrangerile echipelor nationale.
Imi inchipui, insa, ca este infinit mai greu pentru antrenorii si adolescentii acestei selectionate
U18 sa revada si sa analizeze meciurile cu Spania si Olanda.
Dezamagirea lor este si dezamagirea noastra, deceptia lor este si deceptia noastra.
Intentia articolului nu este aceea de a critica antrenorii lotului sau jucatorii.
Responsabilitatile trebuie asumate – cu sinceritate si profesionalism – la fiecare nivel al structurii
organizarii rugby-ului romanesc.
O analiza tehnica, temeinica, a participarii echipei noastre la campionatul european – o analiza
care sa fie facuta cu buna-credinta, obiectivitate, competenta si profesionalism, si fara a fi
indulcita cu false aprecieri – este responsabilitatea antrenorilor, jucatorilor si a celor care conduc
destinele rugby-ului romanesc.
Randurile de fata reprezinta doar pareri si opinii personale, cu care, desigur, cititorii pot fi, sau
nu, de acord.

Din pacate, participarea la acest Campionat European nu a adus nimic nou in peisajul rugby-ului
nostru.
Ea nu a facut altceva decat sa confirme criza profunda in care se zbate – de cativa ani buni –
rugby-ul romanesc, scotand in evidenta ranile sale deschise si accentuand continua alunecare pe
toboganul mediocritatii.
Privind dintr-o perspectiva de ansamblu, ceea ce a intristat foarte mult, a fost imaginea fragilitatii
si vulnerabilitatii echipei noastre, o imagine mohorata, completata de limitarile – pe plan tehnic,
tactic si in planul creativitatii- care au iesit la iveala, din plin, in cele doua meciuri.
Echipa noastra a fost dominata in ambele meciuri, fiind, in multe momente, surclasata in mai
toate sectoarele jocului.
Si nu se poate spune ca ne-am invins singuri in aceste doua meciuri, si nici ca a fost vorba de
lipsa de concentrare in teren sau de o zi slaba.
Nu, pur si simplu, echipa noastra nu s-a ridicat la nivelul acestei competitii, iar adversarii nostri
au fost, in mod clar, superiori.
Dupa parerea mea, infrangerile usturatoare suferite in fata Spaniei si Olandei, reprezinta mai
mult decat doua infrangeri la o competitie europeana.
Reprezinta esecul profund al unui sistem: un esec al sistemului rugby-ului la nivelul juniorilor.
Daca exista – sau daca a existat – un program, la nivel national, in acest sens, atunci Campionatul
European U18, desfasurat la Kaliningrad, pare sa arate ca programul respectiv nu a dat roadele
asteptate, si a esuat.
Acest esec al sistemului de formare al juniorilor constituie, probabil, cauza principala a
comportarii nesatisfacatoare la Campionatul European U18 din acest an.
Sigur, radacinile acestui esec trebuie cautate la nivelul echipelor de club.
Dar, in acelasi timp, radacinile esecului trebuie cautate si la nivelul strategiei – daca aceasta
exista cu adevarat, si nu doar pe hartie – de dezvoltare a rugby-ului juvenil pe plan national.
Pentru ca evolutia deceptionanta de la aceasta editie a Campionatului European nu constituie un
episod intamplator, fiind o continuare a rezultatelor nesatisfacatoare din ultimii ani.
Gravitatea situatiei se va amplifica pe masura ce deceptiile, nemultumirile, dezamagirile si
frustrarile se vor transforma in resemnare.
Atata putem. Astea sunt conditiile. Ne impacam cu starea actuala de lucruri.

Iar, in asemenea conditii, pericolul cel mare este ca resemnarea sa estompeze orice dorinta si
motivatie de a schimba lucrurile in bine si de a imbunatati situatia actuala.
Ceea ce doare, insa, foarte tare este faptul ca asistam, cu un amestec intens de amaraciune,
tristete, frustrare si neputinta, la alunecarea rugby-ul romanesc pe toboganul mediocritatii.
Pana unde?… Pana cand?…
Eugen Cionga
Toronto