Titlul articolului mi-a fost sugerat de o convorbire telefonica, pe care am avut-o, cu ani in
urma, cu profesorul Valeriu Irimescu.
Atunci cand l-am rugat sa imi spuna cateva cuvinte despre Adrian Lungu, raspunsul a
fost scurt, clar, concis si „decisiv”, precum un placaj executat de centrul echipei
nationale: „ Nu se trecea de Lungu”!
Povestea lui Adrian Lungu se aseamana cu povestea atator altor mari jucatori romani –
fiecare, insa, cu propriul sau drum, si carora rugby-ul le-a deschis calea ce le-a indreptat
pasii catre orizonturi pe care, poate ca niciunul dintre ei nu s-ar fi gandit – atunci cand a
imbratisat, pentru intaia oara, balonul oval – ca le va atinge vreodata.
Reperele solide, asezate, cu migala si tenacitate, pe drumul aventurii sale rugbystice –
aventura inceputa la Navodari si incheiata, intr-un mod spectaculos, la Castres – au fost
aceleasi care au jalonat drumul tuturor marilor rugbysti romani: sudoare, sarguinta,
darzenie, ardoare, pasiune, spirit de sacrificiu, vointa nestramutata de a lupta pana la
ultima picatura de energie, indiferent de ce adversar aveau in fata.
Si, alaturi de toate cele de mai sus, cel mai pretios reper: respectul.
Respectul pentru adversarii lor, pentru toti cei care ii urmareau, de aproape ori de de
departe, respectul pentru ei insisi si, mai presus de orice, respectul pentru valorile rugby-
ului, valori care le-au imbogatit si viata dincolo de rugby.
Asadar, aventura sa rugbystica a inceput pe malul Marii Negre…
Adrian Lungu s-a nascut la 5 septembrie 1960, la Constanta, dar, curand dupa aceea,
parintii sai – „tata ardelean si mama dobrogeanca” – au mutat familia la Navodari.
Viitorul centru al Nationalei a copilarit in asezarea care se intindea pe limba de pamant
strajuita de Marea Neagra si de lacurile Tasaul si Siutghiol.
Si cum scoala generala la care a invatat avea o sala de sport, Adrian Lungu a avut sansa
de a incerca sporturile de echipa practicate, pe vremea aceea, in mai toate scolile:
baschet, volei, handbal.
Sportul era luat in serios, iar marea satisfactie a scolarilor din Navodari era sa ii invinga
pe colegii lor din Constanta!

Era o rivalitate nascuta si intretinuta, in primul rand, de superioritatea afisata de elevii
„oraseni” din Constanta fata de colegii lor din satul care fusese declarat oras de-abia in
1968.
Ambitia, munca si talentul celor din Navodari au facut ca Adrian Lungu si colegii sai sa
castige, impreuna, campionatul scolar, la handbal si baschet, invingandu-i pe rivalii lor
din Constanta!
Evolutia sa in campionatul scolar de handbal a atras atentia antrenorului Mihail
Fagarasan, antrenorul echipei Clubului Sportiv Scolar nr. 1, din Constanta.
Pentru cei care nu sunt familiari cu handbalul, Mihail Fagarasan, a fost un simbol al
handbalului constantean, crescand generatii de copii si juniori la Clubul Sportiv Scolar nr.
1 – imi amintesc ca Mircea Bedivan si Adrian Ghimes au fost elevii sai – l-a remarcat
imediat pe copilandrul din Navodari, chemandu-l la antrenamentele echipei sale.
Perspectivele pareau a fi mai mult decat promitatoare, domnul Fagarasan apreciind
calitatile de handbalist ale lui Adrian Lungu, calitati care l-au facut sa fie propus pentru
selectionarea in lotul national de juniori!
Sunt convins ca fiecare mare jucator care a escaladat culmile performantei sportive, a
apreciat si apreciaza importanta cruciala a prezentei unor antrenori de valoare care i-au
calauzit primii pasi in urcusul sau catre excelenta.
Talentul si calitatile cu care a fost inzestrat apartin, desigur, lui Adrian Lungu.
Dar, poate ca talentul si calitatile sale nu si-ar fi gasit implinirea – reflectata de nivelul
inalt atins in cariera sa sportiva – daca trei mari antrenori nu ar fi aparut, la momentul
potrivit, in copilaria si adolescenta sa.
Adrian Lungu a avut sansa sa intalneasca nu doar trei mari antrenori, ci trei dascali care
au avut darul de a descoperi, forma, cultiva si indruma, cu devotament, ani si ani de-a
randul, generatii de copii si juniori.
Fiecare dintre acesti dascali a imbogatit copilaria si adolescenta viitorilor rugbysti, lasand
o amprenta vie in biografia fiecaruia dintre ei, iar Adrian Lungu nu a constituit o exceptie
in aceasta privinta.
Fiecare dascal a contribuit, in felul sau, la locul sau si la nivelul sau, la indrumarea,
formarea si maturizarea viitorului centru al Nationalei.
Urcusul copilandrului si adolescentului Adrian Lungu, pe cararile rugby-ului, a urmat
traseul Navodari-Constanta-Bucuresti.

Navodari…
Domnul Petrica Lungu a fost, in adevaratul sens al cuvantului, un personaj emblematic
al micului, dar bogatului univers rugbystic al oraselului de pe malul marii, constituind un
reper si o ancora solida a copilariei tuturor celor care au pornit pe calea rugby-ului in
Navodari.
Petrica Lungu ( acelasi nume de familie a fost o placuta coincidenta!), inima si sufletul
rugby-ului din Navodari, a fost primul sau antrenor, cel care l-a descoperit la scoala
generala, si l-a adus, in 1972, cand avea 12 ani, pe terenul de rugby.
El era antrenor-jucator la echipa de seniori, Chimia Navodari, dar, in acelasi timp, se
ocupa si de copii si de juniori.
Amintirile lui Adrian Lungu despre primul sau antrenor zugravesc imaginea unui rugby
din alt veac si, in acelasi timp, imaginea unui dascal, plamadit pe masura acelui rugby din
alt veac, si devotat pasiunii sale:
„Ne lua de pe strada, ne aducea mingi de rugby si incepeam sa jucam miute. Si cum
locuiam in acelasi cartier cu el, faceam aproape zilnic antrenamente in parcul din
cartier, un parc care era cat un teren de rugby. Ne strangeam in parc 15-20 de copii si
jucam 7 contra 7, sau 10 contra 10, si alergam de nu mai aveam nici splina, nici
ficat!”.
Asa a inceput rugby-ul – intr-un parc din Navodari – cel care avea sa devina unul dintre
cei mai buni centri din istoria rugby-ului romanesc.
Timp de trei ani, din 1972 pana in 1975, Adrian Lungu a jucat, impreuna cu colegii sai de
cartier, la juniorii Chimiei, dar toti se antrenau cu echipa de seniori. Avand dubla
legitimare, antrenorul Petrica Lungu ii introducea, treptat, pe cei mai buni dintre ei, cate
10-15 minute in meciurile de campionat ale echipei de seniori.
Cum se desfasurau antrenamentele in vremurile acelea?
„Cele mai placute antrenamente se desfasurau pe plaja, la tabara – pe atunci tabara
internationala – din Navodari. Incepeam antrenamentul pe nisip si il terminam in apa.
Acolo, pe plaja si pe nisip, am invatat pasa, placajul, ABC-ul rugby-ului!”.
Domnul Petrica Lungu a stiut sa le transmita copiilor din parcul Navodarilor o bucurie pe
care acei copii poate ca nu o gaseau, pe deplin, in celelalte sporturi pe care le practicau,
″sadind″, astfel, primele seminte ale pasiunii rugbystice care aveau sa germineze si sa
rodeasca in fiecare dintre ei, pe masura talentului si dorintei de a reusi a fiecaruia.
Asa era, pe atunci, rugby-ul din alt veac…

…Constanta…
Vara anului 1975 a fost un an de cumpana in viata adolescentului care nu implinise, inca,
15 ani.
Un an de cumpana, in sensul bun al cuvantului, care a insemnat intalnirea cu cel de-al
doilea dascal in ale rugby-ului:
Domnul Traian Doiciu, o figura de anvergura a rugby-ului constantean, care a marcat
biografia copiilor si juniorilor de la Clubul Sportiv Scolar si de la Farul.
Nimeni nu poate povesti mai bine decat Adrian Lungu momentele intalnirii lor in acea
vara fierbinte a adolescentei sale:
Dupa un antrenament de handbal, la Constanta, „m-am dus sa-mi vad cativa prieteni din
Navodari, care, fiind mai mari ca mine, jucau rugby la Farul. Ajungand mai devreme,
s-a incins o miuta intre noi, cei de la Navodari, si cei din Constanta. Aici m-a remarcat
domnul Doiciu, dupa 15-20 de minute a intervenit si ne-a luat la intrebari: de unde
suntem, ce sport practicam. Cand a ajuns la mine, i-am spus ca joc handbal la
Constanta si rugby la Navodari. A inceput sa rada (lipovean de la Navodari!,) hai sa
vedem ce v-a invatat domnul Petrica Lungu. A facut doua echipe si ne-a dat tricouri de
meci. Pentru mine, era ca un meci de trial, am luat meciul in serios si am dat cateva
placaje de spuneau jucatorii „stai mai usor, ca asta nu e meci”! Dupa meci, domnul
Doiciu m-a intrebat daca pot veni si vineri la antrenament. I-am raspuns ca nu pot,
fiindca dimineata am antrenament la handbal, iar seara, dupa scoala, aveam
antrenamentul de rugby, pe plaja.”
Se pare ca atunci cand a auzit de plaja, domnul Doiciu a ras, spunandu-i, in gluma, ca
„nu aveti nici teren”!
Vorbele sale, insa, au facut sa rabufneasca mandria ranita a adolescentului care credea, cu
tarie, in metoda invatarii rugby-ului pe nisipul plajei din Navodari: „Stiu ca atunci, i-am
raspuns ca pe nisip se invata placajul! A ras, iar eu am plecat acasa”.
Dupa un asemenea dialog punctat de raspunsul, rostit cu semetie, al adolescentului din
Navodari, se parea ca drumurile lor se despartisera.
Unul dintre darurile marilor antrenori este acela de a observa, in fiecare copilandru si
adolescent, calitatile, inca ascunse in aburul inceputului, care, scoase, in mod treptat, la
iveala, ii vor ingadui viitorului jucator sa urce pe culmile performantei.
Ceea ce deslusise, deja, Petrica Lungu in copilandrul Adrian Lungu, a deslusit atunci, in
scurta si intamplatoarea intalnire, si Traian Doiciu in adolescentul Adrian Lungu.
Urmarea intalnirii de la Constanta a fost ca, dupa doua saptamani, familia Lungu a primit
vizita, neanuntata, a domnului profesor Doiciu.

″M-am trezit cu el acasa, la Navodari, si cand s-a prezentat profesorul Doiciu, parintii
mei s-au speriat -inhibati si de gabaritul sau impunator – crezand ca am facut ceva la
scoala. Venise sa imi spuna sa ma duc la Farul pentru ca in cativa ani voi putea juca
la seniori. Nu i-am dat niciun raspuns sigur, i-am spus ca eu nu plec de la Chimia si
nu imi las colegii singuri″.
Domnul Doiciu era, insa, un dascal a carui intuitie nu se insela in privinta calitatilor
viitorului sau elev, asa incat nu a renuntat.
″Dupa o saptamana, a venit iarasi acasa si mi-a spus ca cei de la Navodari sunt de
acord sa plec la Constanta, si ca ii va lua si pe ceilalti colegi. Eu i-am spus ca fac si
handbal si ca sunt propus pentru lotul national. Atunci mi-a spus ca Farul face un
turneu afara, in fiecare an, si ca pot ajunge si la rugby in echipa Romaniei. Mi-a spus
ca imi da echipament si abonament pentru autobuzul Navodari-Constanta. I-am zis ca
o sa vorbesc cu nea Petrica.″
Nea Petrica, insa, era de parere ca ar fi fost mai bine ca Adrian Lungu sa plece la o echipa
din Bucuresti.
La randul sau, insa, Traian Doiciu nu s-a lasat cu una cu doua, si, pentru a treia oara la
rand, a luat drumul Navodarilor, batand la usa familiei Lungu.
″Cand a venit pentru a treia oara acasa, simteam ca o sa cada casa pe mine de rusine
ca nu ii dadusem niciun raspuns. Mi-a adus abonamentul, geanta cu echipament,
ciocolata si, bineinteles, legitimatia sa o semnez, pentru ca trebuia sa joc in meciul
urmator. Am semnat cu frica, sa nu fac vreo prostie, dar m-am linistit cand am vazut
legitimatiile celorlalti colegi, Gheorghe Varzaru, Florin Iliev, Marian Stoica si Mihai
Dorel″.
Asadar, in 1975, Adrian Lungu s-a transferat la Constanta, in echipa antrenata de Traian
Doiciu, facand naveta Navodari-Constanta de doua-trei ori pe saptamana la antrenamente,
si duminica, la meci.
Cum si-l aminteste Adrain Lungu pe antrenorul sau?
″Traian Doiciu, un antrenor cu suflet mare, avea, in permanenta, in vestiar o nuia, iar
daca, dupa antrenament, uitai prosopul, sapunul, deodorantul spray, luai una-doua
nuiele pe mana. Tot el ne invata sa ne legam sireturile, sa ridicam jambierele si sa
bagam tricoul in pantaloni″.
Asa era, pe atunci, rugby-ul din alt veac…

…Bucuresti
Popasul constantean a durat doar un an, pentru ca a urmat cea de-a treia intalnire
importanta care a marcat adolescenta sa rugbystica.
In vremurile acelea ale rugby-ului din alt veac, rugby-ul romanesc a trait si a progresat, la
nivelul copiilor si juniorilor, datorita priceperii, competentei si imensei pasiuni dovedite
de antrenorii-dascali care au contribuit, fiecare in felul sau, la „turnarea” fundatiilor pe
care s-au construit, mai tarziu, succesele seniorilor.
Iar toti cei trei antrenori care au constituit repere solide in cariera lui Adrian Lungu, fac
parte din aceasta categorie selecta a dascalilor care au imbogatit rugby-ul romanesc.
Domnul Vasile Constantin (Mao) este reprezentantul unui fenomen unic in rugby-ul
romanesc: fenomenul Locomotiva.
In peisajul rugby-ului romanesc al anilor ’70, aparitia clubului Locomotiva a constituit un
eveniment cu totul si cu totul special.
Domnul Constantin a avut viziunea de a organiza un club, patronat de Ministerul
Transporturilor si Telecomunicatiilor, cu o structura solida, in jurul Liceului Industrial
nr.11, situat pe Calea Giulesti, langa stadionul Rapidului.
Locomotiva a fost cel mai elocvent exemplu, in peisajul rugby-ului nostru, al unei
Academii de rugby – evident, la o alta scara decat in rugby-ul de astazi – formata cu mult
inainte ca acest termen sa fi aparut in lexicul rugby-ul nostru.
Sistemul cladit de domnul Vasile Constantin, a insemnat o concentrare de valori, atat la
nivelul jucatorilor, cat si la nivelul antrenorilor, dublata de o structura organizatorica
interna care a contribuit la cultivarea valorilor reale si mentinerea clubului, pentru multi
ani, la cel mai inalt nivel al performantei sportive.
Gratie sistemului creat, Locomotiva a dominat, uneori cu autoritate, campionatul national
de juniori.
Daca nu ma insel, Locomotiva a castigat opt titluri, consecutive, de campioana nationala,
iar in existenta sa de 20 de ani (1976-1996) a castigat de 13 ori campionatul national de
juniori, o performanta, cu adevarat, exceptionala.
Cum a ajuns, in 1976, la acest club, Adrian Lungu?
Intamplarea a facut ca in acel an, Locomotiva sa participe la un turneu organizat la
Constanta, alaturi de echipele de juniori din Constanta, Galati, si o echipa din Italia.
Au fost suficiente doar cateva meciuri pentru ca profesorul Vasile Constantin sa il
remarce pe Adrian Lungu.

L-a invitat in cantonamentul echipei de la Liceul CFR din Constanta si i-a propus sa se
transfere la Locomotiva.
Nu era o decizie usoara, asa incat s-a sfatuit cu parintii sai, iar indemnul a fost ″mama,
du-te, dar sa nu neglijezi scoala″!
Adrian Lungu nu a neglijat scoala, intrase in clasa a IX-a la liceul de chimie din
Navodari, iar odata cu transferul la Locomotiva, s-a mutat la Liceul Industrial nr.11, din
Giulesti.
In anii ’60-’70, campionatul national de juniori fusese dominat, in general, de Clubul
Sportiv Scolar si de Scoala Sportiva nr.2, ambele conduse de doi reputati dascali: domnul
Cornel Munteanu si doamna Mariana Lucescu.
Infiintata in 1976, Locomotiva a ajuns, in anul urmator, in finala campionatului national
de juniori, in care a intalnit Scoala Sportiva nr.2, echipa doamnei Lucescu.
Imi amintesc ca, in 1977, eram soldat TR (Termen Redus) la Plenita si, cum se apropia
„liberarea”, am obtinut un bilet de voie pentru 72 de ore, asa incat am petrecut sfarsitul de
saptamana, acasa, la Bucuresti.
Asadar, datorita biletului de voie semnat de un locotenent binevoitor, am putut asista la
finala Locomotiva – Scoala Sportiva, avand, astfel, prilejul de a-l vedea, pentru prima
data, pe Adrian Lungu.
Inainte de meci, in tribune se vorbea ca „Scoala” era favorita, iar daca memoria nu ma
inseala, jucatorul despre care se vorbea cel mai mult, era Stelian Podarescu elevul
doamnei Lucescu.
Si, iarasi, daca memoria nu ma inseala, imi amintesc ca meciul a fost echilibrat doar in
prima repriza, Locomotiva desprinzandu-se dupa pauza, castigand detasat (nu sunt sigur,
dar cred ca scorul a fost 36-16 sau 36-18), primul titlu national din istoria clubului.
Pentru Adrian Lungu, transferul la echipa domnului Constantin a insemnat un pas inainte
in cariera, marcand procesul de maturizare, atat de necesar in perioada junioratului.
Succesele Locomotivei si progresul sau rapid, au facut sa fie selectionat in echipa
nationala de juniori care a participat le Campionatul FIRA.
Revenind la campionatul national de juniori, merita consemnat faptul ca Locomotiva a
castigat si urmatoarele doua editii, in 1978 si 1979,.
.
Editia din 1979 a avut o semnificatie deosebita pentru copilandrul care invatase tehnica
placajului pe plaja de la Navodari, deoarece finala a avut loc la Constanta.
Mai mult decat atat, Adrian Lungu a fost capitanul Locomotivei in finala cu Clubul
Sportiv Scolar antrenat de Traian Doiciu.

Ce insemnatate a avut acel meci pentru Adrian Lungu?
Dupa multi ani, stabilit la Castres… :
″Imi aduc aminte de aceasta finala de parca ar fi fost ieri. Jucam la mine acasa,
venisera la meci parintii mei – pentru prima oara ma vedeau intr-un asemenea meci –
prieteni, rugbystii de la Navodari, colegii de la Liceul nr.11, din Bucuresti. Stadionul
era plin, o atmosfera ca la un meci de azi, de Top 14, in Franta!″
Adrian Lungu a jucat de 77 de ori in echipa Romaniei, a infruntat cele mai puternice
selectionate ale lumii, a participat la trei editii ale Cupei Mondiale, a castigat titlul de
campion al Frantei!
Si iata ca, printre toate aceste memorabile realizari, amintirea finalei campionatului de
juniori de la Constanta s-a pastrat vie, stralucitoare, proaspata, invaluita in dulcea
imbratisare a amintirilor din copilarie si adolescenta, cuibarita acolo, undeva, intr-un
cotlon ascuns al sufletului…acolo unde va ramane, mereu…
Locomotiva a castigat finala (16-7?), dupa un joc strans si foarte echilibrat, in care linia
de treisferturi a bucurestenilor a inclinat balanta victoriei in duelul cu puternicii inaintasi
constanteni.
Dar cel mai emotionant moment, si care a intregit frumusetea victoriei, s-a petrecut la
sfarsitul meciului, atunci cand Adrian Lungu i-a daruit tricoul de campion primului sau
antrenor, nea Petrica Lungu, cel care il descoperise la Navodari!
Un gest, aparent simplu, care dovedea recunostinta si respectul pe care adolescentul din
Navodari il purta primului sau antrenor si dascal.
Asa era, pe atunci, rugby-ul din alt veac…
De la Dinamo Bucuresti la Castres Olympique
Dupa parerea mea, cariera lui Adrian Lungu reprezinta cea una dintre cele mai potrivite
evolutii in formarea unui jucator, inceputa la copii, continuata la juniori si implinita la
seniori.
O evolutie ascendenta, un progres realizat, treptat, cu rabdare, pe traseul Navodari-
Constanta-Bucuresti, ale carui repere fundamentale au fost cei trei antrenori-dascali care
i-au indrumat pasii pe calea rugby-ului.
Baza solida construita in cele trei perioade ale devenirii sale ca jucator de rugby i-a
ingaduit sa realizeze, fara sincope, tranzitia catre echipa de seniori.

In finala juniorilor de la Constanta, Adrian Lungu fusese remarcat de Mihai Naca,
antrenorul Farului, astfel incat, in mod logic, dupa terminarea junioratului, el s-a intors
acasa, devenind jucator al Farului Constanta.
In 1980, cand a venit vremea stagiului militar, Adrian Lungu a plecat la Steaua, echipa
care domina, in acei ani, rugby-ul romanesc.
De altfel, in cei doi ani petrecuti la clubul din Calea Plevnei, a cucerit doua titluri de
campion national, in 1980 si 1981.
Dupa castigarea campionatului in 1981, Adrian Lungu s-a intors la Farul unde va ramane
pana in 1985, an in care se transfera la Dinamo, echipa cu care va castiga un titlu de
campion, in 1991.
Din punctul de vedere al performantelor cluburilor din tara, anul 1986 a marcat un
moment extrem de interesant pentru rugby-ul romanesc, in general, si pentru echipa Farul
Constanta si Adrian Lungu, in special.
Acesta a fost anul turneului Masters organizat de Stade toulousain, un turneu care a fost
un precursor, in epoca rugby-ului amator, al Cupei Heineken de astazi, cea mai
importanta competitie a cluburilor europene, in epoca profesionismului.
In anii ’80, Stade toulousain revenise in fruntea rugby-ului francez, iar Jean Fabre,
presedintele clubului, a avut ideea de a organiza o competitie de anvergura internationala
la nivelul echipelor de club.
In ciuda reticentei Federatiei franceze si a britanicilor, Jean Fabre a reusit, in cele din
urma, cu sprijinul financiar al firmei Matra, sa organizeze turneul, in decembrie 1986.
Fara a intra in amanunte, la turneu au participat opt echipe (evident, britanicii au refuzat
sa participe): Ponsonby ( Noua Zeelanda) West Brisbane (Australia), Fiji Barbarians,
Banco Nacion (Argentina), Aquila (Italia) Farul Constanta, precum si Stade toulousain, si
Agen, campioana si, respectiv, vice-campioana Frantei.
Adrian Lungu a facut parte din echipa Farului care, desi considerata, in mod politicos, un
outsider fara mari sanse, a rasturnat toate pronosticurile.
Plasand Farul pe aceeasi parte a tabloului cu Ponsonby, Agen si Fiji Barbarians,
asteptarile gazdelor erau, probabil, ca Ponsonby si Agen sa se intalneasca in semifinale,
una dintre aceste echipe urmand a se califica in mult sperata finala cu Stade toulousain.
Constantenii, antrenati de Mihai Naca, au fost de cu totul alta parere si au produs doua
surprize de mari proportii: au invins pe Ponsonby cu 21-15 si pe Agen cu 10-3!
S-ar putea ca memoria sa ma insele, dar imi amintesc o secventa video in care Stefan
Constantin sprinteaza intr-un galop impresionant catre linia de but, marcand unul dintre
eseurile Farului (cred ca era in meciul cu Ponsonby).

Farul a pierdut finala cu Toulouse, dar banuiesc ca participarea la acel turneu Masters a
insemnat o experienta unica pentru fiecare membru al echipei, inclusiv pentru Adrian
Lungu.
Revenind la cariera sa in tara, Adrian Lungu a continuat sa joace la Dinamo, pana in
1991, cand s-a desfasurat cea de-a doua editie a Cupei Mondiale.
Aici a fost remarcat de catre reprezentantii clubului Castres si, astfel, el si-a continuat
aventura rugbystica in Hexagon.
Si nu o aventura oareacare, ci o aventura plina de succese:
In 1992, ajunge cu echipa sa in semifinalele campionatului francez, pierzand in fata celor
de Toulon.
In 1993, insa, Castres castiga titlul de campioana, invingand, in finala, pe Grenoble!
In acelasi an, Castres ajunge in finala celei de-a doua competitii a Frantei – Challenge
Yves du Manoir – dar pierde in fata echipei Stade toulousin.
Pentru tanarul care invatase pasa, placajul si ABC-ul rugby-ului la Navodari, transferul la
Castres a insemnat incununarea unei cariere remarcabile, cu o asemenea splendida
performanta: castigarea campionatului Frantei!
In acel moment, Adrian Lungu devenea cel de-al doilea rugbyst roman – primul fiind
Mihai Wusek, castigator in 1970 cu La Voulte – care a avut bucuria sa ridice faimosul
Bouclier de Brennus, trofeul campionatului Frantei.
Adrian Lungu si-a incheiat cariera, ″en beauté″, la Castres, si ceea ce este rasplatitor este
faptul ca el a ramas sa lucreze in cadrul clubului pe care l-a servit cu devotament.

Echipa nationala: Saptezeci si sapte!
Vreme de 15 ani, Adrian Lungu a reprezentat un pilon de baza al liniei de treisferturi si al
echipei nationale, complementand, alaturi de coechipierii sai de linie, forta inaintasilor.
A debutat in echipa nationala, in 1980, intr-un meci cu Italia, in deplasare, la Aquila, iar
ultimul sau meci in care a purtat tricoul nationalei, a fost cel impotriva Australiei, la
Stellenbosch, in iunie 1995, in cadrul Cupei Mondiale.

In anul debutului sau, dupa meciul cu Italia, antrenorii Valeriu Irimescu si Petre
Cosmanescu l-au selectionat in lotul echipei noastre pentru turneul din Irlanda, in
octombrie 1980.
Adrian Lungu de-abia implinise 20 de ani si era, impreuna cu Gheorghe Varzaru,
prietenul sau de la Navodari, si Laurentiu Codoi, cel mai tanar component al lotului.
El nu a evoluat in meciul egal cu Irlanda, 13-13, cand perechea de centri a fost formata de
Gheorghe Varzaru si Ion Constantin, dar a jucat in meciul cu selectionata provinciei
Munster in care a marcat un eseu, contribuind la victoria clara, 32-9, obtinuta de ai nostri.
Apoi, incet-incet, a devenit un titular indiscutabil al pozitiei de centru, participand la
cateva dintre marile victorii ale Nationalei: 13-9 cu Franta in 1982 si 12-6, la Auch, in
1990, 23-6 cu Tara Galilor in 1983 si 15-9, in 1988, 28-22 cu Scotia, in 1984, si 18-12 in
1991.
A evoluat, de asemenea, in doua meciuri extrem de importante care au confirmat valoarea
reala, la vremea aceea, a rugby-ul romanesc si in care echipa noastra a jucat de la egal la
egal cu doi adversari redutabili: meciul cu All Blacks, in noiembrie 1981, la Bucuresti, si
in cel cu Anglia, disputat pe Twickenham, in 1985.
Adrian Lungu a adunat 77 de selectii in echipa nationala, ceea ce a constituit, pentru
multi ani, un record al rugby-ului nostru.
Intr-o perioada marcata de un progres incontestabil si incununata de succese de amploare,
in care gramada Romaniei era recunoscuta pe plan mondial, pare, poate, putin
surprinzator faptul ca un jucator de treisferturi sa fi stabilit un record al selectiilor.
Cele saptezeci si sapte de selectii in echipa nationala dovedesc, in mod limpede,
recunoasterea valorii si importanta rolului pe care antrenorii il incredintasera tanarului
„scolit” in ale rugby-ului pe plajele din Navodari.
Nu stiu motivul care m-a facut sa ma gandesc la comparatia care urmeaza, dar, scriind
aceste randuri si rememorand traiectoria carierei lui Adrian Lungu, mi-a aparut in fata
ochilor silueta unui mare rugbyst francez al anilor ’70: Roland Bertranne.
Bertranne, care a evoluat in echipa Frantei timp de zece ani, intre 1971 si 1981, a adunat
69 de selectii, fiind unul dintre titularii de baza in centrul liniei de treisferturi (de cateva
ori a evoluat si pe aripa) a selectionatei ″Cocosului galic″. Si aceasta, intr-o perioada cand
„rezervorul” treisferturilor franceze mustea de talent: Jean Trillo, Jean Pierre Lux, Jo
Maso, Claude Dourthe erau doar cativa jucatori de mare clasa de la care Bertranne a avut
ce invata.
Fara a aluneca pe panta unui patriotism ieftin si pastrand proportiile cuvenite, imi permit
sa afirm ca personalitatea rugbystica a lui Adrian Lungu a fost ″turnata″ intr-o matrita
asemanatoare cu cea a lui Roland Bertranne: placheur de temut, harnicie, acuratete,

tehnica si rigoare in faza defensiva, tenacitate si constanta dovedite, de-a lungul anilor, la
cel mai inalt nivel al rugby-ului international, ceea ce a facut ca el sa devina un jucator de
baza al echipei tarii sale.
Adrian Lungu a avut parte, in cariera sa, de momente de mare satisfactie si implinire:
meciurile echipei nationale, turneul Masters, Cupa Mondiala, titlul de campion al Frantei.
Din convorbirea purtata – cu ani in urma – cu Adrian Lungu, ceea ce m-a impresionat,
insa, cel mai mult, a fost caldura si emotia cu care a rememorat finala campionatului de
juniori, din 1979, de la Constanta.
Si, mai mult decat atat, secventa de la sfarsitul meciului, atunci cand i-a daruit domnului
Petrica Lungu, primul sau antrenor, tricoul sau de campion!
Valurile marii au sters, de multa vreme, urmele lasate, de placajele copilandrilor de
atunci, pe nisipul plajei din Navodari.
Dar amintirile legate de invatarea paselor si placajelor pe nisipul Navodarilor, in acel
rugby din alt veac… acele pretioase amintiri s-au pastrat vii, stralucitoare, si asa vor
ramane pentru ca nu exista valuri care sa le stearga. Nu este asa, Adrian Lungu?

Eugen Cionga
Toronto