O infrangere neasteptata si, in acelasi timp, mult asteptata:

All Blacks-Springboks 34-36.

Acest articol a fost scris pe data de 16 Septembrie, 2018.

 

Lumea rugby-ului – cu exceptia, desigur, a  Noii Zeelande –  a rasuflat, oarecum, usurata: All Blacks nu sunt invincibili!

Iata o infrangere care, pe de o parte, a socat o natiune (Noua Zeelanda) iar, pe de alta parte, a produs o satisfactie retinuta, tacuta, in randurile natiunilor rivale.

Cand nimeni nu se astepta la acest deznodamant, All Blacks au fost invinsi, pe teren propriu, de catre Springboks: 34-36, pe Westpac Stadium, in Wellington!

In epoca rugby-ului amator, si, mai ales de-a lungul secolului XX, un asemenea rezultat nu ar fi fost considerat o surpriza, Noua Zeelanda si Africa de Sud fiind cele doua natiuni care au dominat, cu autoritate, rugby-ul acelor vremuri.

In epoca rugby-ului profesionist, insa, ierarhiile si raportul de forte s-au schimbat in mod radical.

Springboks, o selectionata care oglindeste, la o scara mult mai mica, transformarile uriase care au loc la nivelul natiunii sud-africane, nu mai castigasera in Noua Zeelanda din 2009, cand ii invinsesera pe All Blacks cu 32-29, la Hamilton.

In plus, ei sosisera la Wellington dupa doua infrangeri suferite in fata Argentinei si Australiei, in timp ce All Blacks castigasera toate meciurile de pana atunci.

Prin urmare, nimic nu prevestea victoria oaspetilor.

Rutina succeselor All Blacks ar fi trebuit sa continue si pe stadionul Westpac din Wellington.

Dar, iata ca, atunci cand succesul tinde sa se transforme intr-o rutina, apare posibilitatea ca invingatorul sa devina o victima a propriului succes.

Victoria Africii de Sud a fost posibila, inainte de toate, datorita unei formidabile capacitati defensive in momentele- cheie ale meciului.

Ce a insemnat aceasta victorie pentru Springboks, o victorie obtinuta la capatul unui efort, intr-adevar, herculean?

Cel mai potrivit raspuns l-a oferit tanarul Peter Stephanus du Toit (26 de ani), impunatorul flanker (2,00m, 120 Kg), cel care, la sfarsitul meciului isi imbratisa coechipierii,in tacere, cu lacrimi siroindu-i pe obraji. Lacrimile sale au fost mai puternice decat orice discurs triumfator.

Prin urmare, sa dam Cezarului ce este al Cezarului: Africa de Sud a castigat pe merit!

Evident, meciul de la Wellington a creat reactii efervescente  de-al lungul si de-a latul planetei ovale, deoarece a risipit aura invincibilitatii care inconjura aceasta formidabila echipa care este „The All Blacks”. Sunt convins ca un sentiment de satisfactie – retinut, desigur – s-a raspandit in tabara lotului englez care se pregateste pentru inclestarea cu All Blacks, in luna noiembrie.

Dupa parerea mea, explicatiile principale ale acestui rezultat-surpriza, ar fi urmatoarele:

• Sud-africanii au fost capabili sa exercite si – ceea ce este si mai important – sa mentina presiunea, atat ofensiva cat si defensiva, de-a lungul intregului meci. Iar defenisva lor a fost absolut exceptionala! Daca aveti ocazia sa revedeti meciul , urmariti-l pe „spiridusul” Faf de Klerk placand ca un adevarat flanker!. Sud-africanii au placat cu disperare si ferocitate, iar in ultimele 15 minute ale meciului – perioada in care ramasesera in 14 jucatori, in urma cartonasului galben primit de Willie Le Roux – apararea lor a fost de-a dreptul eroica. Cum poate fi socotita apararea, altfel decat eroica, atunci cand in meciul pe care l-au castigat, Springboks au executat 235 de placaje in timp ce All Blacks doar 61!

 

• Greselile neobisnuite comise de All Blacks care au dus la primirea a cel putin doua eseuri. Daca pasa imprecisa a lui Anton Lienert-Brown, interceptata de Cheslin Kolbe, se poate regasi si in alte meciuri, tusa rapida jucata de Jordie Barrett, si interceptata de Willie Le Roux, a fost o gafa de proportii neobisnuite pentru All Blacks. In mod ironic, ambele greseli au parut s

 

• a fi fost rezultatul uneia dintre ideile fundamentale care stau la baza strategiei All Blacks: viteza de executie, executii in viteza. In acelasi timp, se cuvine sa recunoastem meritele celor doi jucători sud-africani care au intuit foarte bine desfasurarea fazelor respective, profitand din plin de erorile adversarilor. Mai mult decat atat, este important de observat ca in faza eseului rezultat din repunerea gresita si pripita a lui Jordie Barrett, in propriul „22”,  au fost trei jucatori sud-africani – Faf de Klerk, Willie Le Roux si  Jesse Kriel – care intuisera intentia fundasului neo-zeelandez si se lansasera, deja, catre Rieko Ioane, caruia ii fusese adresat balonul! Este, poate, un amanunt, un detaliu; dar, in meciul de Wellington, diferenta dintre invingatori si invinsi a fost facuta tocmai de asemenea detalii.

 

• Ratarea de catre Beauden Barrett a patru transformari. Avand in vedere diferenta de 2 puncte in favoarea sud-africanilor, este evident ca ratarile „uverturii” neo-zeelandeze au avut o importanta decisiva in stabilirea rezultatului final.

 

• Decizia de a nu incerca un drop-gol in ultimele minute ale meciului, cand creaseră o pozitie ideala pentru Beauden Barrett pentru a incerca inscrierea a trei puncte care ar fi adus victoria echipei sale.

Imaginile din finalul meciului, cand All Blacks asediau „fortareata: sud-africana, au amintit, fara doar si poate, de meciul cu Franta de la Cupa Mondiala din 2007, atunci cand neo-zeelandezi, condusi cu 18-16, lansau atacuri in valuri, incercand, in zadar, sa inscrie eseul victoriei, si neglijand sa incerce marcarea unui drop gol.

Presupun ca, si acum ca si atunci, decizia de a forta eseul si a ignora drop gol-ul a apartinut jucatorilor.

Cautand, cu insistenta, calea catre eseu, ei au riscat si au pierdut.

Dupa felul in care s-a incheiat meciul, se poate spune ca All Blacks si-au asumat un risc pe care situatia din teren nu il cerea, un risc pe care nu aveau nevoie sa si-l asume.

Cred, de asemenea, ca in momentul in care conduceau cu 12-0 dupa 16 minute, neo-zeelandezii au crezut ca meciul se va desfasura dupa un tipic cunoscut: All Blacks galopand victoriosi, catre linia de sosire. Dar, tenacitatea, presiunea si formidabila aparare a sud-africanilor, combinate cu doua greseli majore- neobisnuite pentru neo-zeelandezi –  i-au transformat pe All Blacks intr-o echipa vulnerabila.

Pastrand proportiile, maniera in care au pierdut acest meci cu Africa de Sud, a scos la iveala o vulnerabilitate a All Blacks care a readus in memorie doua momente din trecutul Cupei Mondiale: 1999 si 2007.

Cand adversarul nu cedeaza sub presiunea All Blacks, si, la randul sau,  este capabil sa raspunda exercitand o presiune asemanatoare, meciul devine echilibrat si neo-zeelandezii devin vulnerabili.

Fara a pune la indoiala victoira SPringboks, intrebarea care se pune ar fi urmatoarea: in ce masura s-au crezut All Blacks ca sunt, într-adevăr invincibili?

In acelasi timp, ar fi gresit, cred eu, ca cele doua echipei sa fie evaluate prin prisma unei victorii sau, respectiv, a unei infrangeri.

Dupa aceasta infrangere All Blacks nu au devenit o echipa mai slaba decat echipa care a obtinut sirul de victorii de pana acum. Dupa cum Springboks nu au devenit numarul 1 mondial dupa aceasta victorie.

Din perspectiva meciului de la Wellington, meciul urmator, care va avea loc la Pretoria, starneste, deja, un interes enorm.